Principele ceasornicar

Lukács József

          În primăvara acestui an am avut ocazia să vizitez, în sfârşit, monumentala biserică evanghelică din localitatea Mălâncrav, vestită pentru pictura sa din secolul al XV-lea. În curtea bisericii am găsit o placă explicativă modernă şi civilizată, pe care, în mai multe limbi, era prezentată istoria locaşului de cult. Un singur amănunt lipsea: menţionarea ctitorului. Să fie oare un caz voit de damnatio memoriae sau doar o simplă omisiune din partea unei persoane care trebuia să formuleze în doar câteva cuvinte istoria unui monument vechi de peste şase secole? Nu ştiu. Ştiu însă că familia care a ctitorit biserica din Mălâncrav a fost o familie de seamă a Transilvaniei, care a lăsat în urmă şi alte monumente, printre care conacul de la Mălâncrav şi marele castel de la Dumbrăveni. Ultimii doi bărbaţi ai familiei au fost cei din urmă principi ai Transilvaniei.
          În pofida faptului că Mihail Apafi I a avut cea mai lungă domnie din istoria Ardealului, trebuie să-l considerăm un personaj tragic. Evenimentele din timpul domniei sale l-au condus spre un deznodământ care nu putea să fie altul decât înfrângerea. A fost domnitorul care a încercat să-şi salveze ţara, dar până la urmă a fost martorul propriului eşec.
          Aşezându-mi notiţele pe care le-am făcut în timp despre epoca în care a domnit principele Mihail Apafi, mi-au venit în minte câteva versuri ale poetului Jean-Paul Michel pe care le-am publicat cu ceva timp în urmă în revista Apostrof: „Duşmanii noştri ne desenează chipul“. Mihail Apafi a fost o personalitate a Transilvaniei care a rămas în istorie cu o imagine pe care i-au făcut-o dacă nu duşmanii, atunci cei care nu l-au simpatizat. A fost descris drept un om slab, nehotărât, care nu arăta calităţi pe care, de regulă, le-am aştepta de la un conducător. Cronicile sau memoriile au un efect puternic: de multe ori câte o opinie personală aşternută pe hârtie de un contemporan poate să influenţeze opiniile generaţiilor ulterioare. Caracterizările nefavorabile nu sunt cazuri izolate în vechile cronici. Să ne amintim, de exemplu, cum i-a caracterizat Ion Neculce pe domnitorii români din secolul al XVII-lea: moldoveanul Eustratie Dabija apare drept un voievod ţărănos care „bè vin mai mult din oală roşie decât din pahar de cristal“; Constantin Cantemir, un domn neştiutor de carte, dar care „mânca bine şi bea bine“, „gros, burduhos, rumăn la faţă“; munteanul Şerban Cantacuzino, „un om groaznic […] mare la stat, cu ochii ca de bou“; iar Dumitraşcu Cantacuzino, „om nestătător la voroavi, tălpiz, amăgitor, geambaş de cai de la Fener din Ţarigrad. Şi dup-aceste, după toate, era bătrân şi curvar“.
          Cronicarul ardelean Mihály Cserei şi a sa Istorie a Transilvaniei au avut o astfel de influenţă asupra receptării principelui Apafi. Contemporanii l-au comparat cu cei doi mari înaintaşi ai săi, principii Gabriel Bethlen şi Gheorghe Rákóczi I, pe lângă realizările cărora faptele bătrânului Apafi chiar că pălesc. Doar că trebuie să avem în vedere şi epoca istorică în care a domnit; iar aici aş cita o frază celebră a cancelarului János Bethlen (1613-1678). El, încercând să explice deciziile politice şi acţiunile militare din Transilvania secolului al XVII-lea, scria: „Noi am ştiut ce ar fi trebuit să facem, dar am acţionat cum era cu putinţă“. Frază care explică şi oarecum justifică şi acţiunile principelui Apafi.

          Mihail Apafi s-a născut în anul 1632, în satul Ibaşfalău, sau altfel spus în Dumbrăveni, pe numele de astăzi al localităţii. Tatăl său, Gheorghe Apafi, a fost comite al comitatului Târnave, dar a murit când fiul său avea vârsta de trei ani. Familia era una dintre cele mai vechi din Transilvania. Legenda familiei povestea că neamul Apafi a fost înrudit cu primii regi maghiari. Sarolt, sora regelui Ştefan cel Sfânt, cea care a fost căsătorită prima dată cu regele Aba Samuel, ajunsă văduvă, s-a măritat a doua oară cu un cavaler franc. Din această căsătorie s-a născut un băiat, Marchard, tatăl lui Laurenţiu zis Bult, care a avut cinci fii: Bochon, Boncz, Bencze, Csak şi Bethlen. Acest Bethlen este considerat strămoşul comun al familiilor Bethlen şi Apafi. Fiul pe nume Petru al lui Bethlen a fost strămoşul familiei Bethlen de Ictar (sat în judeţul Timiş), în care s-a născut principele Gabriel Bethlen. Un descendent al lui Bethlen, pe nume Ioan, a fost un om atât de blând şi drept – povesteşte legenda familiei –, încât iobagii lui l-au poreclit Apa, adică tată, părinte. El a fost strămoşul comun al familiilor Bethlen de Beclean (oraş din judeţul Bistriţa-Năsăud) şi Apafi de Nuşeni (sat în acelaşi judeţ). Numele de Apafi are înţelesul de „fiul lui Apa“ sau „din neamul lui Apa“. Numele maghiar al satului Nuşeni, Apanagyfalu, are înţelesul de „satul cel mare al lui Apa“, iar izvoare scrise atestă că deja în anul 1269 localitatea era în posesia familiei. Familia Bethlen de Beclean are în blazon un şarpe încoronat care ţine în gură un măr. Simbolul heraldic al familiei Apafi a fost un coif ornamentat de două mlădiţe de viţă-de-vie, străpuns de o spadă.
          La începutul secolului al XIV-lea, cele două familii şi-au împărţit moşiile: familiei Bethlen i-au revenit moşiile de la Beclean şi Criş, familiei Apafi moşiile de la Bârgău, Mălâncrav, Ibaşfalău şi Nuşeni. Încă de atunci, adică de la sfârşitul secolului al XIII-lea şi de la începutul secolului al XIV-lea, principala reşedinţă a familiei Apafi a fost la Mălâncrav, unde a ctitorit monumentala biserică cu hramul Sfintei Maria. Este biserica în care s-a păstrat cel mai important ansamblu de pictură catolică din Transilvania, realizată înainte de anul 1405. Amintirea originii comune a celor două familii a persistat de-a lungul secolelor, astfel că s-au înţeles că în cazul în care o familie se stinge, cealaltă îi va moşteni proprietăţile. Pe baza acestei înţelegeri, familia Bethlen a revendicat şi a obţinut domeniile familiei Apafi după moartea principelui Mihail Apafi al ii-lea.

          Din jurnalul lui Mihail Apafi I aflăm că şi-a început studiile la vârsta de şase ani, în 1638. Până în anul 1642 a studiat acasă, la Ibaşfalău, sub îndrumarea unor profesori privaţi. Din 1642 a studiat la Colegiul Reformat din Cluj, apoi la Colegiul Reformat de la Alba Iulia şi din 1647 la Leipzig. Din anul 1650 a slujit la curtea principelui Gheorghe Rákóczi al II-lea. În vara anului 1653 s-a căsătorit cu Anna Bornemissza, o femeie inteligentă şi energică, care până la sfârşitul vieţii a avut o influenţă puternică asupra modului de gândire, deciziilor şi acţiunilor soţului său. Şi i-a născut nouă copii, dintre care numai unul a ajuns la vârsta maturităţii. Copiii cuplului princiar au fost înmormântaţi în biserici din Cluj, Iernut, Blaj, Alba Iulia şi Făgăraş.
          Slujind în curtea princiară, tânărul Apafi a luat parte la diferite campanii militare. Tot din jurnalul său aflăm că în 1653 a luat parte la o campanie militară în Moldova, în 1654 în Ţara Românească, iar din 1656 s-a pregătit, laolaltă cu armata Transilvaniei, pentru campania militară din Polonia a principelui Gheorghe Rákóczi al II-lea. Această aventură politico-militară este caracterizată drept campania nebună sau nenorocită care a împins ţara în dezastru. Deznodământul se cunoaşte: cea mai mare şi mai bine echipată armată de care a dispus vreodată principatul a fost distrusă. O parte a oştenilor ardeleni au pierit, mulţi au fost luaţi în prizonierat la tătari. Răscumpărarea lor a ruinat multe familii nobile din Transilvania. Iată cum a relatat propria poveste Mihail Apafi:

          În 8 ianuarie 1657 am plecat [în Polonia] şi în 31 iulie al aceluiaşi an am căzut prizonier al hanului Hanatului Crimeii, Mehmed Girai. Eu însumi am fost robul beiului Haras, căpitan al oraşului Or [azi Perekop, sau Or Qapi în limba tătară, n. tr.]. Anii 1658, 1659, 1660 i-am petrecut în groaznică, grea şi dură robie. Măriei Sale Domnului Dumnezeu I s-a făcut milă de mine şi m-a scăpat, fapt pentru care Îi voi binecuvânta în veci numele Său sfânt. În seara zilei de 24 octombrie [1660], la Iaşi, mi-au fost scoase lanţurile de pe picioare şi m-am dus la voievodul Ştefan [Ştefăniţă Lupu, n. tr.], de unde în 3 noiembrie am plecat; în 8 noiembrie am ajuns la Bârgău, în propriul meu sat. Cu ajutorul lui Dumnezeu mi-am găsit soţia sănătoasă. Patru ani fără două luni am stat în Polonia şi în Ţara Tătarilor şi am fost răscumpărat cu 12.000 de taleri.

          Apafi era printre cei norocoşi, cei care au scăpat relativ repede. Baltazar Apafi, fratele principelui, a murit în Crimeea în 1658; celălalt frate, Ştefan Apafi, a stat 11 ani în prizonierat la tătari şi a murit în aprilie 1668, la puţin timp după ce a ajuns acasă. Nu este greu să înţelegem că, după o asemenea experienţă groaznică, când a fost martor la distrugerea armatei ţării sale, Apafi nu a mai arătat entuziasm pentru campaniile militare. S-a retras pe domeniul său de la Ibaşfalău şi a încercat să trăiască cât mai departe de evenimente. Nu a fost să fie. Oastea turco-tătară care a intrat în Transilvania să restabilească autoritatea Înaltei Porţi a căutat un posibil candidat la demnitatea de principe. Şi l-a găsit în persoana tânărului nobil. Merită să fie evocat contextul în care a fost desemnat de otomani drept principe. În scrisoarea din 9 septembrie 1661, Mihail Teleki, viitorul ministru atotputernic al lui Apafi, îi povestea soţiei: „Transmite salutările mele doamnei Petki. Soţului său, domnului Petki, paşa Ali i-a oferit principatul. Să fie bucuros Domnia Sa şi să nu se îngrijoreze de nimica“. Cine a fost acest domn István Petki? Nimeni altul decât unchiul lui Mihail Apafi, om cu vastă experienţă militară şi diplomatică şi, mai presus de toate, om ferm convins că numai o politică de supunere faţă de Înalta Poartă poate să aducă pace în principat. Doar că era vârstnic, fapt pentru care, pare-se, l-a propus pe nepotul său pentru înalta demnitate. Cum priveau contemporanii desemnarea lui Apafi? Practic nimeni dintre ardeleni nu era de partea lui. Mihail Teleki, doar cu câteva zile după întronarea lui Apafi, în 18 septembrie 1661, îi scria soţiei: „Şi Mihail Apafi s-a băgat în căcatul princiar, dar sunt sigur că îşi va rupe dinţii“.
          În primul an de domnie puterea lui Apafi s-a bazat pe cei o mie de ostaşi turci şi pe cei 900 de mercenari din Ţara Românească. Iată cum a relatat în jurnalul său evenimentele cruciale din viaţa sa:

În 10 septembrie 1661 am fost chemat de Dumnezeu, de sultanul turcilor, de hanul Mehmed şi de paşa Ali la demnitatea grea de principe al Ardealului, pe care să dea Dumnezeu să o pot duce lăudând sfântul Său nume, spre propăşirea bisericii creştine, mântuirea sufletului meu şi în favoarea sărmanei mele patrii aflate în primejdie de moarte. [...] În 11 septembrie am pornit cu ajutorul lui Dumnezeu de la casa mea de la Ibaşfalău chiar în ceasul în care Dumnezeu a dat pe această lume pe fiul meu Gergely.

Mihail Apafi nu a dorit să fie principe, nu s-a pregătit pentru o asemenea demnitate. Arăta mai mare atracţie către studii, fiind autorul unui tratat de teologie, traducătorul talentat din limba latină al unui masiv tratat teologic. Contemporanii au ştiut asta şi în mărturiile din epocă găsim caracterizări fără menajamente. Iată ce scria Mihály Cserei:

Smeritul Mihail Apafi mai degrabă era potrivit să fie preot decât principe. Nu avea nicio treabă cu problemele ţării, iar dacă totuşi apărea vreo chestiune spunea doar asta: „Vedeţi domniile voastre să fie pe placul domnului Teleki“. Îi plăcea vânătoarea şi o practica deseori în tinereţe, în rest se delecta cu feluritele ceasornice care stăteau rânduite peste tot în casa lui. Cu acestea migălea tot timpul. În rest citea sau traducea cărţi. Nu avea nicio înclinaţie, cum au alţi bărbaţi, faţă de cai, haine sau gospodărie. Şi gospodăria, şi curtea lui erau îngrijite, până când trăia, de soţia lui.

Practic aceleaşi idei le regăsim în relatarea unui alt contemporan, baronul Péter Apor, în cartea Metamorfoza Transilvaniei:

Mergea deseori la vânătoare, în rest citea cărţi, îndeosebi Biblia. Asta citea în fiecare seară; apoi, după ce a rămas văduv punea un valet să-i citească până când adormea. Sau migălea mecanisme de ceasornice. Avea multe ceasornice în casă; printre ele avea unul pe care-l ţinea pe masă. Mecanismul mişca un mic căţel zbârlit care la fiecare oră începea să se mişte şi deschizând botul lătra ca un câine adevărat, de atâtea ori cât era ora. Şi îşi purta nădragii legaţi sus, la mamele. Era un om deosebit de smerit, cea mai tare vorbă de ocară era „măgar fiu de curvă“, dar dacă se supăra imediat punea să fie executat omul.

Pasiunea lui pentru mecanismele de ceasornice răzbate şi din câteva fraze notate în jurnal. În 30 ianuarie 1665 scria:

A sosit domnul Teleki de la Sătmar. Mi-a adus mie două ceasornice şi soţiei mele unul, foarte frumoase, pe care ni le-a trimis cadou Majestatea Sa împăratul roman.

O altă afirmaţie gravă la adresa lui Apafi se referă la faptul că ar fi băut peste măsură. Péter Apor scria despre el:

Iar dacă principele începea să bea, şi bea destul de des, nimeni nu putea să se sustragă; toţi trebuiau să bea până când cădeau sub masă. Principele însuşi bea câte o vadră de vin şi nu se îmbăta, doar îşi scotea de pe cap căciula căzăcească de catifea şi de parcă ar fi transpirat aşa se ridicau de pe creştetul său aburii vinului, după care continua să bea şi mai mult.

Relatarea lui Apor este nuanţată în memoriile lui Miklós Bethlen:

Răposatul principe Apafi pe mine nu m-a obligat niciodată, chiar dacă el bea mult; ba chiar îmi spunea: „Dumneata să nu mai bei, noi nu dorim asta; noi ştim că dumneata nu poţi să bei...

Putem aprecia fără teama că exagerăm că între anii 1657 şi 1661 Transilvania ajunsese o ruină. Armata ţării a fost distrusă în Polonia în 1657. În 1658 şi în 1660, Înalta Poartă a trimis două campanii militare de pedepsire a ţării. În memoriile lui Dávid Rozsnyai, secretarul princiar care se ocupa cu relaţiile otomane, găsim aprecierea că doar în anul 1658 au fost luaţi în sclavie peste 100.000 de oameni, majoritatea lor din Câmpia Transilvaniei. Practic nu a rămas nicio localitate fără să fie prădată. Cei mai norocoşi s-au putut răscumpăra oferind tot ce aveau de valoare. Se spune că şi Clujul atunci a ajuns din „oraş-comoară“ „oraş-cerşetor“.
          În războiul civil din anii 1658-1661 au pierit în luptă trei principi: Gheorghe Rákóczi al II-lea, Acaţiu Barcsai şi Ioan Kemény. Alba Iulia a fost distrusă într-o măsură atât de mare, încât după 1658 nu a mai putut servi drept reşedinţă princiară. În august 1660, Oradea, cea mai puternică cetate a principatului, a fost ocupată, practic Partiumul devenind teritoriu controlat direct de otomani. Principatul s-a redus aproximativ cu o treime faţă de întinderea sa din timpul lui Gabriel Bethlen. Clujul a devenit cetate de graniţă şi i-au fost suspendate privilegiile de oraş liber regal.
          După anul 1660, Transilvania a plătit Înaltei Porţi un tribut anual de 40.000 de taleri, de patru ori cât plătea în primele decenii ale secolului al XVII-lea, în timpul principelui Gabriel Bethlen. Pe lângă impozitul anual, a fost obligată să plătească un tribut extraordinar de 300.000 de taleri şi să trimită cadouri potentaţilor Înaltei Porţi. În afară de obligaţiile ţării trebuie să punem la socoteală uriaşa povară care a căzut pe familiile care aveau rude în robie la turci şi tătari şi pentru care au trebuit să adune uriaşe sume de răscumpărare. Nici cele mai importante familii nu reuşeau să adune uşor aceste sume. Să ne amintim chiar de exemplele din familia principelui.
          Ce a reuşit să facă administraţia lui Apafi? În primul rând: după 1662 au urmat două decenii echilibrate din punct de vedere al evenimentelor militare. Mai concret, în Transilvania nu au mai intrat armate străine care să omoare şi să jefuiască. După 1662, Apafi a restabilit relativ repede disciplina internă în principat. Putem vorbi de o anumită reconstrucţie a ţării. Prin gesturi care arătau loialitate necondiţionată, a reuşit să convingă Înalta Poartă măcar să nu mărească în continuare impozitele. A adoptat măsuri care au permis repopularea unor sate ai căror locuitori pieriseră sau fuseseră duşi în robie. A relansat mineritul şi a întemeiat şcoala de minerit de la Abrud – inscripţia de pe vechea clădire a şcolii aminteşte şi în zilele noastre acest fapt. A construit mori de hârtie, fabrică de sticlă la Porumbacu. A relansat comerţul şi a fost organizată activitatea trezoreriei, care a instituit o politică fiscală strictă, astfel că au fost controlate eficient sursele de venituri ale guvernării. Administraţia sa a trebuit să facă rost de sume uriaşe ca să poată cumpăra de la Înalta Poartă stabilitatea politică şi pacea internă. Populaţia a suportat sacrificii foarte mari. Guvernarea lui Apafi a îndrăznit să impoziteze şi moşiile nobiliare. A început să cheltuie din nou pe învăţământ. În acest sens putem aminti reorganizarea Colegiului Reformat de la Alba Iulia, mutat la Aiud. A întemeiat şcoala românească de la Făgăraş şi a reînfiinţat tipografia românească de la Alba Iulia. A ajutat disidenţii politici din Ungaria, adică pe aceia care luaseră parte la mişcări împotriva administraţiei imperiale. Din 1675 a avut legături diplomatice cu regele francez Ludovic al XIV-lea şi cu Sobieski, regele Poloniei, marii adversari ai Imperiului Habsburgic. Toate aceste măsuri schiţează o politică coerentă. Apafi şi-a dat seama că se apropie timpul ciocnirii dintre cele două mari imperii, otoman şi habsburgic, şi a încercat să-şi pună ţara la adăpost din calea urgiei care urma să vină.
          Pentru a realiza toate acestea, a fost nevoit să arate loialitate faţă de Imperiul Otoman. 
          Lui Apafi nu i-a adus popularitate nici faptul că sultanul i-a poruncit să ia parte la campaniile militare otomane. Exista un proiect al Înaltei Porţi care era o adevărată capcană politică pentru principele ardelean. Turcii au dorit să cucerească teritoriul Regatului Maghiar aflat sub dominaţia Casei de Habsburg şi să-l alipească la Transilvania, iar Apafi să fie făcut rege al Ungariei. Dacă nu s-ar fi petrecut într-un context tragic, am putea descrie drept comic comportamentul său din campania militară din anii 1683-’84: a întârziat plecarea armatelor sale, iar când a ajuns la asediul oraşului Érsekújvár s-a îmbolnăvit subit, stând cu medicii pe lângă el ca să justifice zăbovirea trupelor sale. La porunca marelui-vizir Kara Mustafa, Apafi adresa proclamaţii solemne stărilor din Ungaria în care le cerea să se supună, pentru ca în zilele următoare să trimită scrisori demnitarilor maghiari prin care îşi justifica acţiunile. Îl ruga pe contele Nádasdy să-i înţeleagă acţiunile şi „să aibă încredere în sărmana Transilvanie“. Când marele-vizir i-a ordonat să ia parte la asediul Vienei, Apafi s-a conformat, şi-a condus armata în zona oraşului Gyør, unde a făcut astfel încât nu s-a implicat în luptă cu nicio armată imperială. După vestea dezastrului armatei otomane, şi-a condus oastea înapoi în Transilvania. În acest context, contele Wesselényi, palatinul Ungariei, scria că „principele ardelean şi-a atras asupra sa furia naţiunii turce; mi-e teamă că va suferi martiriu“. Sfârşitul tragic al principelui Constantin Brâncoveanu arată că grija palatinului nu a fost fără temei, arată care putea să fie preţul politicii sale.

          După 1686, armatele Ligii Sfânte au început recucerirea teritoriilor Regatului Maghiar de la otomani. Apafi nu a fost cooptat în Ligă. Transilvania era privită ca un teritoriu inamic care trebuia cucerit. Doar că era o diferenţă: teritoriile ocupate ale Ungariei erau integrate în Imperiul Otoman, acolo era administraţie otomană, iar localităţile aveau garnizoane turceşti. În Transilvania nu staţionau armate otomane, nu exista nici administraţie otomană şi nu se împotrivea nimeni cu forţă armată. Drept urmare, în cazul Transilvaniei nu putem vorbi despre o cucerire, ci despre o ocupaţie. În 1686, trupele generalului Antonio Caraffa au sosit în Transilvania ca într-o ţară inamică ce trebuia pedepsită. În anul următor, armatele ducelui Carol de Lorena (Carol de Lotharingia) s-au comportat mai civilizat. Cu el Apafi a reuşit să încheie o înţelegere cu privire la modul de cazare şi de hrănire a trupelor. Dar în anul următor ducele a fost retras şi comandanţii imperiali sosiţi în locul său, generalii mercenari Veterani şi Caraffa, au devenit faimoşi pentru cruzimea cu care au tratat populaţia. Ardelenii nu au putut să reziste, au semnat Tratatul de la Blaj, apoi, în 9 mai 1688, generalul Caraffa l-a forţat pe principe să semneze Proclamaţia de la Făgăraş, prin care Transilvania a fost aşezată sub conducera împăratului Leopold I şi silită să plătească un tribut de 700.000 de taleri. Vorba cronicarului Mihály Cserei: jugul de lemn al turcilor a fost schimbat cu jugul de fier al imperialilor.
          Cu ţara ocupată de armatele imperiale, principele Apafi s-a retras în cetatea Făgăraşului obosit şi fără speranţă. După moartea soţiei sale, a mai trăit un an şi jumătate într-o stare gravă de depresie. Apropiaţii lui au notat că erau perioade când nu vorbea timp de săptămâni. În jurnalul lui Gheorghe Wass de Ţaga găsim următorul înscris:

În zi de sâmbătă, 15 aprilie 1690, când în casă ceasul a bătut ora trei după-masă, a ieşit din lumea asta foarte frumos şi liniştit fericitul, mărinimosul şi curat conştiinciosul nostru principe, Mihail Apafi, cel de frumoasă amintire, domnul şi părintele nostru, în vârstă de 58 de ani, în anul 29 al domniei sale.

Nu demult au fost publicate predicile rostite la ceremonia funerară a lui Mihail Apafi. Printre acestea se află şi predica rostită în 17 aprilie 1690, în cetatea Făgăraş, de preotul curţii, István Pataki, teolog reformat, dascălul tânărului principe Mihail Apafi al II-lea. Citez câteva fraze din predica pastorului reformat, care exprimă sugestiv ambivalenţa domniei lui Apafi:

Nu va fi împotriva demnităţii sale de principe creştin dacă voi afirma că pe toată durata domniei sale Dumnezeu şi-a arătat propria putere în slăbiciunea lui. Ni s-a dat prilejul să-L slăvim pe Dumnezeu nu datorită oamenilor excepţionali, profeţilor şi apostolilor sau datorită faptelor care par măreţe în ochii lumii, ci în slăbiciunea care arată şi mai clar puterea lui Dumnezeu [...] Smeritul nostru domn, în pofida atâtor vrăjmăşii, a coborât în sicriu în deplina sa demnitate princiară. Să-i fie amintită necontenita trudă realizată prin munca neobosită a supuşilor, datorită cărora, în pofida ciocnirii sângeroase a celor doi mari împăraţi, încă există sărmana noastră patrie, există domnii, bisericile şi ţărănimea, chiar dacă ostenite, chiar dacă sub povară, dar există toate în rânduielile lor.

La două zile de la moartea principelui, un contemporan sublinia ceea ce este esenţial în guvernarea lui Apafi: un principe smerit, care a încercat să salveze pe căi paşnice ce se putea din ţară, în timp ce peste ea se războiau puteri incomparabil mai mari.
          Soarta rămăşiţelor pământeşti ale familiei lui Mihail Apafi arată schimbarea de regim din Transilvania de la sfârşitul secolului al XVII-lea. Apafi a fost ultimul principe al unui stat de sine stătător, aflat sub suzeranitate otomană. După moartea lui nu a mai fost nimeni care să-i organizeze funeralii oficiale, noua administraţie imperială neavând nicio preocupare în acest sens. Perechea princiară şi-a ales drept loc de odihnă veşnică biserica reformată din Cluj, unde erau deja înmormântaţi doi copii ai lor. În 1688, când a murit principesa Anna Bornemissza, Clujul era ocupat de trupe imperiale şi în condiţiile de război din principat nu i s-au putut organiza funeralii demne. Aşa s-a întâmplat că sicriul principesei a fost dus de la Făgăraş la biserica din Mălâncrav, iar acolo nu a fost înmormântată, ci doar zidită în sacristie. Când în aprilie 1690 a murit principele Mihail Apafi, anturajul i-a organizat o ceremonie funerară, după care a depus sicriul sigilat al principelui într-una dintre sălile castelului de la Făgăraş. Acolo a rămas timp de 10 luni, evenimentele militare zădărnicind efectuarea oricărei ceremonii oficiale. La începutul anului 1691, sicriul principelui a fost dus la Mălâncrav şi depus tot în sacristie, lângă sicriul soţiei sale. Acolo a ajuns în 1713 şi sicriul fiului său, principele Mihail Apafi al II-lea, iar în 1725 al soţiei acestuia, principesa Kata Bethlen, cărora autorităţile imperiale nu le-au îngăduit niciun fel de ceremonie. Din 1725, sacristia cu cele patru sicrie a rămas zidită. În 1790, familia Bethlen, moştenitoarea familiei Apafi, a decis mutarea celor patru sicrie într-o criptă construită sub sacristie. Cripta a fost zidită, fără să fie amplasat vreun semn care să amintească faptul că acolo sunt înmormântaţi ultimii doi principi ai Transilvaniei.
          Cripta a fost descoperită în anul 1908 de Lajos Szádeczky, profesorul de istorie al Universităţii „Francisc Iosif“ de la Cluj. Osemintele princiare au fost scoase şi transportate la Cluj, unde autorităţile doreau să organizeze o ceremonie funerară somptuoasă. Doar că biserica reformată din strada Lupilor (azi Kogălniceanu) era în renovare şi ceremonia a fost amânată din nou. Apoi a început Primul Război Mondial. După 1918, autorităţile româneşti nu arătau interes pentru organizarea unor ceremonii în amintirea unui şef al statului ardelean independent. Astfel că sicriele au rămas într-o încăpere a bisericii până în anul 1942, când osemintele au fost înmormântate în biserica reformată din strada Lupilor. Cu această ocazie, ultimul principe domnitor al Transilvaniei a primit, la 252 de ani de la trecerea sa la cele veşnice, şi un monument funerar.
          Până la urmă, Apafi şi familia lui au dobândit un mormânt demn şi se ştie unde sunt osemintele lor. Fapt care se dovedeşte a fi un privilegiu de care nu se bucură niciun alt principe al Transilvaniei.

Autorul este bursier al Academiei Române.
Cercetare finanţată prin proiectul
„MINERVA – Cooperare pentru cariera de elită
în cercetarea post-doctorală“.
Contract POSDRU 159/1.5/S/137832, proiect cofinanţat din Fondul Social European prin Programul Operaţional Sectorial Dezvoltarea Resurselor Umane 2007-2013.

Lukács József

Principele ceasornicar

» anul XXVI, 2015, nr. 7 (302)