Hegelianism transilvan

Ovidiu Pecican

          Ediţia lui Vasile Muscă din textele socotite a fi relevante filosofic din opera, totuşi, parcimonioasă a longevivului D. D. Roşca a ajuns la al treilea şi ultimul ei volum. Păcat, fiindcă interviurile acordate de-a lungul timpului de profesorul de filosofie al Universităţii clujene meritau să stea alături de polemicile şi de evocările autorului cel puţin cât acestea, dacă nu mai mult. Ele lămuresc destule aspecte contextuale şi subtextuale din creaţia de gânditor a ilustrului săliştean şi au valoarea unor reflecţii ocazionale, dar retrospective, având deci avantajul de a transcrie meditaţii mai stăruitoare asupra propriilor pagini. Dar Vasile Muscă se opreşte aici, în loc să adauge încă un volum, al patrulea, tripticului deja realizat.
          Opere filosofice, volumul al III-lea (Bucureşti: Ed. Academiei, 2014, 298 p.), include texte de natură şi valoare diversă. În prima secţiune („Studii şi eseuri hegeliene: vechi şi noi“) sunt adunate toate contribuţiile în marginea filosofiei autorului Fenomenologiei spiritului şi al Ştiinţei logicii care nu au fost incluse de cel ce le-a scris în volumul Însemnări despre Hegel. Cele circa 120 de pagini ale acestui prim calup şi-ar fi avut, desigur, locul mai potrivit împreună cu volumul de comentarii hegeliene deja menţionat, anturându-l în mod firesc, ca unul izvorât din acelaşi interes pentru acelaşi clasic al filosofiei universale. În mod cu totul de neînţeles însă, editorul îl aduce în alt volum, probabil orientându-se după criteriul alăturării textelor de natură publicistică şi al lăsării lucrărilor apărute în volume unele alături de altele. Spuneam, comentând primele două volume, că întreaga structură a florilegiului s-ar fi cuvenit chibzuită mai bine, teza doctorală despre Influenţa lui Hegel asupra lui Taine, teoretician al cunoaşterii şi al artei meritând să prefaţeze restul creaţiei din categoria cărţilor de sine stătătoare. Nu s-a întâmplat însă aşa, Vasile Muscă părând să prefere convergenţa tematică unui criteriu care să ia în considerare şi dimensiunea diacronică a unei opere în curs de facere.
          Şi totuşi: ce important putea fi să se citească, la locul şi la timpul cuvenit, primul paragraf al primului capitol din „Note pentru o introducere în filosofia lui Hegel“... Acolo D. D. Roşca vorbeşte despre capacitatea sistemelor filosofice de a nu se învechi, revenind în actualitate cu deplină plasticitate peste un arc de timp, în vreme ce sintezele ştiinţifice ajung, vrând-nevrând, să se decanteze şi să se degradeze, în parte. Adie în aceste pagini un aer comun ca problematică şi oarecum şi ca viziune cu cel dezvoltat de Thomas S. Kuhn în notoria lui lucrare Structura revoluţiilor ştiinţifice. O comparaţie între ideile celor doi autori, odată luat notă de prioritatea lui D. D. Roşca în timp faţă de Kuhn, ar permite observarea originalităţii şi a tipului de concepţie al fiecăruia dintre ei, dând un plus de strălucire şi de adâncime gândirii unui autor român încă insuficient studiată, aprofundată şi descifrată. Întregul ciclu de articole aşezat sub acest generic merită, de altfel, atenţie, lămurind cât se poate de clar şi pe înţeles pasiunea lui D. D. Roşca pentru Hegel, care a ţinut o viaţă întreagă. „Cultura noastră modernă, istorică prin excelenţă, e [...] plămădită în mare măsură de idei hegeliene...“ (p. 16). Această convingere a stat, de altfel, nu doar la baza interesului major acordat, ca exeget, comentator şi apoi traducător al clasicului filosofiei germane de către filosoful din universitatea clujeană. El permite înţelegerea opţiunii stăruitoare a lui Constantin Noica de a repovesti – şi încă de două ori – una dintre cărţile fundamentale scrise de universitarul german, Fenomenologia spiritului.
          D. D. Roşca, atât de pasionat de gândirea hegeliană, nu pariază însă pe aceeaşi carte. El spune că „Filosofii care studiază astăzi filosofia lui Hegel şi-au dat seama, de la început, de importanţa ce o are Logica pentru înţelegerea sistemului hegelian. Astfel, studiile mai noi asupra acestui sistem se ocupă, aproape toate, de logica lui Hegel. Iar germanii au întreprins publicarea operelor de tinereţe şi inedite ale filosofului tocmai pentru a dezlega mai uşor enigma acestei logici“ (p. 17). Ceva mai încolo, el subliniază: „Sensul adevărat al cugetării lui Hegel nu poate fi înţeles pe deplin fără un studiu aprofundat al logicii dialecticianului german. Aici se află cheia înţelegerii sistemului, căci aici şi-a dezvoltat Hegel, sub toate aspectele posibile [...] ideea centrală şi nouă din care s-a nutrit complexa-i şi puternica-i cugetare“ (p. 21).
          Doi gânditori români din aceeaşi generaţie se întâlnesc deci, în plină perioadă postbelică marcată de dominaţia ideologiei marxiste obligatorii, în strădania de a aduce mai aproape de români pe clasicul german; dar nu în acelaşi fel. În timp ce D. D. Roşca l-a tradus, Noica l-a... tălmăcit. Şi în vreme ce D. D. Roşca s-a dedicat transpunerii în română a operei pe care o socotea centrală din ansamblul creaţiei hegeliene, anume Logica, celălalt a dat prioritate „povestirilor despre om“ din Fenomenologia spiritului.
          Niciunul dintre marii filosofi ai lumii nu s-a bucurat de asemenea succes la noi. Nimeni nu a socotit suficient de important să traducă şi să refacă vreun alt tratat filosofic, deşi se ştie de ce vogă s-au bucurat Henry Thomas Buckle, filosoful englez al civilizaţiei, Arthur Schopenhauer, pesimistul romantic, ori Oswald Spengler, profetul declinului civilizaţiei occidentale.
Aducând în aceeaşi carte toate textele de interes hegelian rămase în afara cărţii publicate chiar de D. D. Roşca sub titlul de Însemnări despre Hegel (1967), editorul oferă accesul extensiv la arhiva hegeliană a lui D. D. Roşca. Tocmai pentru că volumul Însemnărilor „se resimte în câteva din detaliile sale de influenţa noului climat ideologic în care se afla atunci cultura românească“, după cum atenţiona V. Muscă în nota asupra ediţiei care însoţea volumul secund al tripletei pe care o îngrijeşte, restituirea textelor mai vechi, interbelice, şi a celor din aceeaşi perioadă socialistă, neincluse însă în culegerea de comentarii, rămâne preţioasă.Pentru a o putea realiza, editorul a tradus el însuşi, din franceză, anumite pagini, precum introducerea la Viaţa lui Isus, apărută în Franţa în 1928, preferând acest travaliu suplimentar preluării traducerii deja publicate de D. Ţepeneag în Apostrof (nr. 5-7 din 1994), şi studiul „Hegel despre revoluţia burgheză din Franţa (1789-1794)“, apărut iniţial în franceză, în 1965, şi al cărui eventual original românesc, de nu va fi fost scris direct în franţuzeşte, nu se va fi păstrat.
          Volumul al treilea al scrierilor filosofului transilvan cuprinde şi alte secţiuni, chiar dacă cea dintâi mi se pare cea mai importantă (atât de importantă încât pare să răstoarne raportul dintre D. D. Roşca autorul unei sinteze filosofice proprii şi cel, mult mai activ şi mai consecvent şi coerent cu sine, afirmat vreme de decenii ca unul dintre cei mai dedicaţi cercetători şi cunoscători din Europa ai hegelianismului). Sub genericul Evocări, memorialistică, diverse (de ce nu doar Diverse, atunci?) sunt adunate aici texte despre Bărnuţiu, Lenin, Blaga, Ralea, Titulescu, Onisifor Ghibu şi Lucien Herr, potrivite înţelegerii adecvate a reperelor la care se raporta autorul.
          În secţiunea ultimă sunt editate trei texte polemice, toate importante. Primul încrucişează floreta cu Virgil Bărbat, universitar clujean care îl interpelase pe D. D. Roşca pe seama tezei despre raporturile lui H. Taine cu scrisul lui Hegel. Al doilea, în mod neaşteptat, survenind în anul terminării războiului, răspunde acuzelor Cercului Literar de la Sibiu pe seama revistei Luceafărul şi îngăduie, astăzi, o privire mai nuanţată asupra dimensiunii filosofice a receptării cerchismului. Şi de astă dată este vorba tot despre o polemică între... ardeleni. În fine, survenind în 1957, al treilea text respinge cioranismul, de pe poziţiile unui român patriot, dar probabil tot ca preţ pentru bunăvoinţa politică a regimului, cum ştiam că s-a întâmplat şi cu textul anticioranian scris de Lucian Blaga. Despre aceasta însă editorul nu suflă un cuvânt, lăsând ca enigma contextualizării istorice cât mai precise a scrierii recenziei la o carte inaccesibilă în România lui Gheorghiu-Dej, pe seama unui autor pentru care alţii au fost arestaţi pentru ani buni („lotul Noica“), să plutească mai departe.
          Plin de merite, demn de tot interesul, dar îngrijit cu nu destulă acribie (în pofida faptului că mai demult promisele texte-escortă au survenit, în cele din urmă), volumul terţ din Opere filosofice de D. D. Roşca şi-a făcut drum către cititori, în sfârşit.

Ovidiu Pecican

Hegelianism transilvan (D. D. Roşca, Opere filosofice, volumul al III-lea. Bucureşti: Ed. Academiei, 2014,)

» anul XXVI, 2015, nr. 7 (302)