Luca Piţu

          A plecat dintre noi una dintre figurile legendare ale Iaşiului şi ale Moldovei hâtre. Scriitorul LUCA PIŢU era o persona­litate inclasificabilă care cucerea pe toată lumea, chiar şi pe aceia cu care intra în polemică.
          A făcut parte din grupul disidenţilor ieşeni care nu l-au suferit pe Ceauşescu şi au dorit o altă Românie decât aceea a anilor ’80.
          Provenea dintr-o familie de agricultori, de oameni legaţi, cum ar veni spus, de ţarina natală, dar Luca era un cosmopolit sadea, care nu dădea doi bani pe neaoşismul îmbâcsit. Iubea universalitatea şi tot ceea ce înseamnă spirit liber, neconstrâns de nicio convenţie şi de nicio cutumă.
          După ’90, cărţile sale de eseuri au atras imediat atenţia lumii literare. Sentimentul românesc al urii de sine, Breviarul nebuniilor curente, Temele deocheate ale timpului nostru sunt doar trei exemple ale unei literaturi pe muchie de cuţit, când ideile nu sunt confortabile şi taie în carne vie placiditatea semenilor şi a confraţilor. Faptul că a refuzat un premiu al Uniunii Scriitorilor din România este cea mai bună dovadă a nonconformismului său.
          Prieten cu Liviu Antonesei şi cu un alt Liviu la fel de rebel, Liviu Ioan Stoiciu, Luca Piţu ne capta mereu interesul şi, la urma urmei, ne câştiga chiar respectul prin fronda sa naturală, deloc forţată, expresie a unui suflet care intra repede în conflict cu toată lumea, dar, în acelaşi timp, iubea toată lumea.
          Cărţile sale nu sunt uşor de citit, deoarece cultivă un paradox la limită, apropiindu-se de nonsens. Sensurile facile, vehiculate de cei mai mulţi dintre noi, îl indispuneau.
          Luca Piţu era în felul lui Cioran, care râdea de cuvintele patetice. Sentimentul românesc al urii de sine este un fel de sentiment paraguayan al fiinţei, un fel de-a lua în răspăr tonul doct noician şi toate angajamentele naţionaliste, indiferent de altitudinea la care sunt făcute.
          Luca Piţu era un muschetar, iubind Franţa anterioară revoluţiei de la 1789, un cavaler în redingotă, un artist al ideilor incomode.
          Moartea lui, la nici 70 de ani, ne întristează şi ne arată cât de perisabili suntem în faţa necunoscutului care ne pândeşte în fiecare clipă. Boala grea care i-a grăbit drumul spre sfârşit poate fi interpretată în fel şi chip. Cei care nu l-au iubit pot spune că a fost chiar o pedeapsă pentru atitudinea sa, în care mustea dispreţul pentru cei proşti şi cuminţi. Dar noi, cei care suntem de aceeaşi parte a baricadei, înţelegem că omul adevărat, cu atât mai mult scriitorul, nu iese din viaţă ca un fulg, ci cu toată bogăţia de suferinţă pe care a ştiut s-o acumuleze.
          Luca Piţu nu a fost un fericit. Dincolo de grimasele sale sarcastice, era faţa aceluia pe care-l doare tot ce vede şi tot ce aude, concertul unei mari dizarmonii.

 

***

In memoriam Luca Piţu

» anul XXVI, 2015, nr. 7 (302)