Zevedei Barbu – filosof, sociolog şi psiholog... englez?
Michael Finkenthal

S-A NĂSCUT la Reciu, sat aflat astăzi în judeţul Alba. Cred că în 1914, la venirea pe lume a lui Zevedei Barbu, satul aparţinea din punct de vedere administrativ Sibiului. Reciu este menţionat în documente ca făcînd parte încă din secolul al XIV-lea din comitatul Alba, teritoriu aparţinînd – la rîndul său – arhidiaconatului de Alba Iulia. Într-o listă a localităţilor din jurul Sibiului în care trăiau saşi încă de la începutul colonizării lor în Transilvania, găsită pe internet, am descoperit satul sub numele de Ratsch. Zevedei Barbu însuşi, într-o biografie rămasă inedită, scrie:

numele satului ar putea sugera, fonetic, „răceala“, „recele“. Dar o asemenea interpretare ar fi inexactă, regiunea fiind dintotdeauna populată de saşi … numele satului ar putea fi la fel de bine de origine germană sau slavă, saxonă sau latină1.

Care ar fi originea acestui prenume oarecum ciudat? Nou-născutul a văzut lumina zilei într-o casă de lemn, „casa veche“, construită de bunicul său, Andrei Barbu, pe „uliţa de sus“ a satului, lîngă biserică. Imediat după naşterea fiului său – fără complicaţii: ieşind, moaşa i-a spus tatălui: „Băiatul e zdravăn şi frumos; n-ai auzit nici urmă de plîns, nu-i aşa? N-a scîncit nici măcar atunci cînd l-am scăldat în covata cu apă fierbinte“ –, Marcu Barbu a luat un calendar vechi şi după ce l-a consultat cu băgare de seamă a înscris pe ultima pagină a ceaslovului familiei: „Zevedei, s-a născut pe 28 ianuarie la 8:15, seara“.

De atunci şi pînă astăzi, la vîrsta de şaptezeci şi opt de ani împliniţi, n-am întîlnit pe nimeni care să poarte acest nume. Să fi fost un blestem, să-mi fi adus noroc? Greu de spus; poate că ambele.
Faptul că am crescut lîngă biserică, în umbra sălciilor care se plecau înspre curtea noastră din cimitirul din spatele ei, a avut în anii copilăriei, fără îndoială, o mare influenţă asupra mea. Biserica, cu ritualul ei, m-a smuls din cotidian şi m-a introdus într-o lume a spectacolului. Mai presus de toate, clopotele: am învăţat repede să deosebesc sunetele de alarmă, care anunţau un incendiu sau o furtună pe cale de a se apropia, de cele care anunţau liturghia. În fiecare duminică la zece dimineaţa, vară sau iarnă, pe soare sau pe ploaie, îmi lipeam nasul de fereastra odăii din faţă şi priveam cu ochi mari defilarea credincioşilor, în frunte cu părintele Filip şi fiul său, Nicanor. Primul în sutană neagră, cel de-al doilea, în uniforma lui de seminarist. Sătenii erau cu toţii îmbrăcaţi în haine albe, de sărbătoare. Adevăratul spectacol era însă acela care urma la ora prînzului, atunci cînd ieşeau cu toţii din biserica veche de trei sute de ani şi un adevărat cortegiu se prelingea încet, încet, în faţa ochilor mei. Şi asta se întîmpla şi în zilele geroase de iarnă: cei vreo treizeci de „feciori“ ai satului înaintau în fruntea cortegiului în rînduri de cîte patru-cinci şi toţi, cei tineri şi cei vîrstnici, fără excepţie, îngînau vechi cîntece tradiţionale. Doar după ce ultimul sătean a dispărut la cotitura de la capătul străzii şi sunetul cîntecelor s-a stins, îmi dezlipeam nasul îngheţat de pe sticla rece a ferestrei. Dar ecoul cîntecelor şi imaginea cortegiului defilînd înfăşurat în mantia fulgilor de zăpadă îmi rămîneau întipărite în minte pînă tîrziu după-amiază, la ora vecerniei, la care participau mai cu seamă bătrînii satului, bunica printre ei, care ieşea nu înainte de a arunca o privire plină de reproş în direcţia mamei…

Am întîrziat asupra acestor citate pentru a da cititorului o idee cât mai clară asupra originilor lui Zevedei Barbu. Cei care l-au cunoscut la Cluj sau la Sibiu pe tînărul universitar, bărbat elegant şi cu maniere de „orăşean“, toţi cei care s-au lăsat fermecaţi, fizic sau intelectual, de profesorul gentleman care cucerea cu aceeaşi uşurinţă inimile doamnelor şi atenţia colegilor universitari anglo-saxoni şi-ar fi imaginat cu greu originea acelei întrepătrunderi dintre religie, artă şi muzică ce s-a realizat în sufletul filosofului, fuziune care l-a marcat pentru totdeauna şi l-a format, după propria sa mărturisire, atît ca om, cît şi ca intelectual. Insist asupra acestor amănunte biografice şi pentru a accentua ironia soartei lui Zevedei Barbu: să fii atît de transilvănean, şi totuşi atît de uitat în locul din care ai venit! Problema nu este, desigur, aceea a lui „nimeni nu este profet în ţara lui“. Într-un fel, Zevedei Barbu a fost un profet pentru ţara lui; doar că mesajul, profeţia sa, nu a ajuns încă la destinaţie. În 1948, a fost forţat să plece într-un exil pe care nu şi l-a dorit. A fost forţat, atunci cînd a înţeles că s-a împotmolit şi că întoarcerea acasă, pentru a-şi relansa căutarea, a devenit imposibilă: pe drum, l-ar fi răpus ienicerii noii puteri. Exilul nu l-a vrut, fiindcă nimic nu-l îmboldea înspre locuri îndepărtate. La Orăştie (gimnaziu şi liceu), la Cluj (universitate) şi apoi la Sibiu în timpul războiului, a fost fericit. După război, a crezut că o lume nouă este pe cale de a se naşte, nu însă aceea anunţată de cei cu care petrecuse doi ani de zile, între 1942 şi 1944, în închisoarea de la Caransebeş. Barbu credea într-o lume nouă, pe pragul căreia va sta înscrisă dedicaţia: Spiritui et dolori sacrum. După trecerea acestui prag şi după multe încercări, în interior, călătorul va găsi calea către ceea ce în 1942 tînărul filosof numea „experienţa macreică“.

Lumea nouă, care va apare, va trebui să fie bazată pe un profund simţămînt de aderenţă umană. Deocamdată, am învăţat şi reţinem un singur lucru: între om şi om, stă materia. O apropiere şi o solidarizare a omului se face numai prin depăşirea ei. Pentru aceasta se luptă spiritul. Deocamdată, el trece prin durerea creaţiei2.

Zevedei Barbu nu a fost un „tovarăş de drum“, cu toate că a colaborat cu guvernul Groza după război şi a lucrat timp de doi ani la Ambasada României, devenită „republică populară“ în 1948. În timpul războiului a întreţinut legături politice subversive care l-au condus, după un proces în 1942, la închisoarea „roşie“ amintită mai sus. A plecat în străinătate în 1946, îmboldit de mentorul său, Lucian Blaga3. Acesta l-a ajutat mereu: în decursul arestului la Sibiu, în anii de închisoare, după eliberarea sa, în august ’44. Ştiind că Barbu voia să publice o carte despre istoria gîndirii dialectice (erau foarte apropiaţi; în anii războiului au editat împreună, în refugiul sibian, revista Saeculum), i-a pregătit chiar cîteva zeci de pagini de note despre istoria dialecticii în Grecia antică (pagini care au devenit o parte din primul capitol al unei cărţi publicate în 1947 la Paris, Le développement de la pensée dialectique, Alfred Costes, Editeur). Cît de liber şi de nonconformist era acest „om de stînga“ în acei ani (la fel s-a comportat şi I. D. Sîrbu în aceeaşi perioadă) putem constata urmărindu-l la Paris, unde venea ca membru al delegaţiei române la Conferinţa de Pace. „Ca membru secundar al delegaţiei, eram mai mult preocupat decît ocupat“, scrie Zevedei Barbu în autobiografia menţionată. Prietenii săi „reacţionari“, Ionescu şi Cioran, îl pun în legătură cu Merleau-Ponty, aflat în acea vreme în faza sa antistîngistă. Îl întîlneşte pe idolul său, hegelianul Jean Hyppolite. Se duce la Clamart să-i viziteze pe Berdiaev şi Bulgakov. Şi în ciuda suspiciunilor faţă de trecutul lui Heidegger, se lasă convins de amicul său Octavian Vuia, care-i fusese elev filosofului german, să meargă în pelerinaj la Messkirch.

Spre deosebire de mulţi români din generaţia mea, nu am fost niciodată un heideggerian în gîndirea filosofică sau în weltanschauungul meu. Pe drept sau pe nedrept, îmi pare că Hegel m-a ţinut departe de acest tip de gîndire. M-am putut apropia puţin de Heidegger, cînd era vorba de interpretarea lui Hölderlin şi de Rilke… În cele din urmă, am rămas cu două impresii în urma acestei vizite: una legată de contradicţia dintre aparenţa fizică foarte bărbătească a filosofului [männlich, în germană în textul lui Zevedei Barbu] şi o nelinişte permanent desluşită în comportamentul şi gîndirea sa. Cea de a doua impresie este legată de stăruinţa cu care afirma că „filosofia vorbeşte limba greacă“; ideea m-a cucerit şi în această privinţă am rămas de acord cu el. Mulţi ani mai tîrziu, în cartea intitulată Probleme de psihologie a istoriei (Problems of Historical Psychology, Grove Press, New York, 1960) m-am străduit să pun în lumină antecedentele greceşti ale gîndirii europene.

Rămas în Anglia în 1948 (a cerut azil politic cînd, după arestarea lui Pătrăşcanu – „o rara avis, singurul intelectual înalt plasat în Partidul Comunist Român“ –, şi-a dat seama că revenirea în ţară îi era interzisă), Zevedei Barbu a devenit, în anii cincizeci ai secolului trecut, profesor, mai întîi la Universitatea din Glasgow, apoi la Sussex University, unde, la începutul anilor şaizeci, a înfiinţat Catedra de sociologie. Evoluţia sa intelectuală în deceniile care au urmat este extrem de interesantă şi, îndrăznesc să spun, foarte instructivă în contextul dezbaterilor intelectuale din România, astăzi. Pe de o parte, putem urmări cum s-a dezvoltat la sfîrşitul interbelicului şi în anii războiului o gîndire pe care aparent nimic nu o împingea înspre „stînga“ (lucrarea de doctorat a lui Zevedei Barbu, scrisă între 1938 şi 1941, se intitula Contribuţii la psihologia sincerităţii); pe de alta, putem observa cum a evoluat aceeaşi gîndire, frînată la un moment dat de ideologie, din provincia stîngii înspre o filosofie a orizontului deschis, care a adoptat mai apoi, fără rezerve, o ideologie liberală. E interesant să medităm şi asupra faptului că această a doua fază s-ar fi putut împlini şi în România postbelică, dacă husarii istoriei (cum ar fi spus Benjamin Fondane) nu i-ar fi impus acesteia un regim totalitar, comunist de astă dată. Ceea ce îmi pare însă cu adevărat fascinant în povestea vieţii şi a tra-iectoriei intelectuale a lui Zevedei Barbu este asemănarea şi în acelaşi timp deosebirea ei netă de aceea a lui Cioran. Cei doi s-au născut la o diferenţă de trei ani într-un spaţiu separat doar de cîţiva zeci de kilometri. Ambii au studiat filosofia, cam în aceeaşi perioadă, dar s-au îndreptat în direcţii diametral opuse. Împrejurările istorice i-au forţat să-şi regîndească opţiunile intelectuale şi să-şi schimbe radical mersul vieţii. Ce putem învăţa oare din istoria acestor două destine paralele, pe care le simţim apropiate şi care totuşi, ca toate paralelele, nu se vor intersecta niciodată?

Note

1. Această biografie, intitulată Vitae: A bio-cultural narrative of a peasant boy raised in rural Romania, din care citez – şi voi cita abundent în continuare, cu permisiunea domnilor William Outhwite, fost coleg al lui Zevedei Barbu la Universitatea Sussex, şi Bráulio Matos, la cea din Brasilia –, a fost scrisă în engleză de Barbu cu cîţiva ani înainte de moartea sa, în 1994, în Brazilia. Documentul, încă needitat definitiv, face parte din volumul inedit The Barbu Reader, pe care cei doi îl pregătesc pentru publicare. Traducerile din engleză îmi aparţin.
2. Citatul provine din articolul „Spiritui et dolori sacrum“, publicat după întoarcerea de pe front (unde va refuza să se întoarcă), în revista Transilvania, în 1942 (anul 73, nr. 7-8). Articolul avea ca motto un citat din Prelegerile de filosofie a istoriei ale lui Hegel: „Anaxagoras hatte zuerst gesagt, dass der Nous, die Vernunft, die Welt regiert; nun aber erst ist der Mensch dazugekommen, zu erkennen, dass der Gedanke die geistige Wirklichkeit regieren solle“. 
3. Informaţie primită, cu mulţi ani în urmă, de la Radu Enescu.