Despre paranoia la Dostoievski

Ştefan Bolea

Dacă solipsismul clasic ajungea la imposibilitatea dovedirii existenţei celorlalţi, solipsismul paranoid poate să se îndoiască asupra existenţei subiectului cugetător. Cu alte cuvinte: sunt eu însumi o halucinaţie în mintea unui zeu („De eşti Tu visătorul, visu-s eu“ – Rilke) sau un software rulat de o conştiinţă atotputernică? Dacă Eminescu se întreba în Vis „Este lumea?/ Sau e o viziune-a mea?“ (s.m.), paranoicul se vede uneori ca o fantomă, care se va întoarce în neant, odată ce visătorul se trezeşte şi apasă butonul de pornire al conştiinţei de sine. Este un sentiment tulburător să iei în calcul propria ta inexistenţă şi ceva total desprins de o normalitatea cotidiană, care are intuitiv un anume simţ al realităţii, ce face o diferenţă spontană între „real“ şi „imaginar“, între ceea ce aparţine mundaneităţii şi ceea ce aparţine conştiinţei noastre. Acest sentiment poate fi totuşi începutul unei cunoaşteri alternative, secundare, a unei anomalii epistemice (para-nous).
          Trebuie să observăm că prin descrierea coşmarului lui Iakov Petrovici Goliadkin, Dostoievski anticipează cinematografia modernă, mai exact o scenă din The Matrix Reloaded, în care, intenţionând să-l asasineze pe Neo (Keanu Reeves), agentul Smith (interpretat de Hugo Weaving) se clonează şi se multiplică ad infinitum. 

… cu fiecare pas, cu fiecare bocănit al cizmelor sale pe granitul trotuarului, răsărea ca din pământ câte un nou domn Goliadkin, absolut asemănător, cu apucături la fel de imorale şi cu inima la fel de perversă. Şi toţi aceşti indivizi care semănau leit porneau îndată să alerge unul după altul; în şir neîntrerupt, ca un cârd de gâşte, se ţineau şontâc-şontâc după domnul Goliadkin-senior… (F. M. Dostoievski, Dublul: Poem petersburghez, traducere de Nicolae Gane, Bucureşti: Editura Art, 2011, p. 145 – citat în continuare: D)

Din punctul de vedere al umbrei (sau al copiei), avem o multiplicare anarhistă şi infracţională. Confuzia şi haosul create de multiplicitatea clonelor constituie premisele unei infracţiuni, de aceea poliţia (onirică) va sancţiona această stare de fapt cvasirevoluţionară. Teroarea creşte dacă analizăm scena din punctul de vedere al eului (sau al modelului), din perspectiva visătorului substituit: Sankt Petersburgul este invadat de copiile lui Goliadkin-senior (numit aşa de autor, în contrast cu Goliadkin-junior, dublul său). Ceea ce înseamnă că doar clonele se multiplică, sentimentul de persistenţă şi de constanţă al eului (structurile identitare ale subiectivităţii: „ego sum qui sum“) fiind adus la limita obliterării. Goliadkin-senior (sau Goliadkin-prim) vede o sumedenie de copii ale sale, multiplicându-se asemenea celulelor canceroase, care toate sunt diferite de el însuşi, de sursa lor. Structura hegemonică a identităţii este răsturnată în favoarea unei sciziuni identitare absolute. Sentimentul de siguranţă de sine va fi deopotrivă anulat, pentru că feluritele copii (ce imită un original, care este, doar el însuşi, conştient de diferenţa dintre clonă şi model) pot (şi vor) acţiona la limita legalităţii, plasând responsabilitatea pe Goliadkin-prim, care va fi, în aceeaşi măsură, plagiat şi incriminat.
          Este interesant cum priveşte eul umbra, cum îl percepe Goliadkin pe dublul său: „în clipa cea mai penibilă pentru domnul Goliadkin-senior răsări ca din pământ domnul Goliadkin-junior, vesel ca totdeauna, zâmbăreţ şi neastâmpărat ca totdeauna, într-un cuvânt: ghiduş, jovial, linguşitor şi plin de haz, sprinten la vorbă şi sprinten la picior“ (s.m.)… (D 157-158).
Umbra este percepută ca libidinoasă („Apetisantă muieruşcă, zise domnul Goliadkin-junior, făcând şiret cu ochiul...“ – D 170), lacomă („puse pe masă ceaşca goală, pe care o golise cu o lăcomie indecentă“ (s.m.) – D 171) şi ipocrită („perfidia cumplită a falsului său prieten“ – D 174).
          Mai mult, umbra are o „cumplită“ siguranţă de sine, care este reflexia în oglindă a timidităţii şi derutei personajului principal:

– Ticălosule!...
– Fie şi ticălos...
– Desfrânatule...
– Fie şi desfrânat... (D 198)

Toate acestea ne împuternicesc să-l categorisim pe Goliadkin-secund drept tipul senzaţie extravertită (conform tipologiei jungiene):

Persoanele de acest tip sunt interesate cu precădere de cum sunt lucrurile în realitate. Cu „picioarele pe pământ“ şi oameni practici în esenţă, lor le plac detaliile şi nu prea au vreme de abstracţiuni, valori sau sensuri [...] Oamenii aceştia caută efectiv emoţiile puternice în sporturi periculoase şi au tendinţa să fie nişte bons viveurs care trăiesc clipa prezentă şi, asemenea lui Epimeteu, nu dau mare atenţie viitorului. Rezultatul e că pot fi excelenţi companioni. Mottoul lor este: „Mănâncă, bea şi fii fericit, căci mâine s-ar putea să murim“. Cu toate astea, pot părea superficiali şi „fără suflet“. (Andrew Stevens, Jung, 1996)

Iată cum descrie Jung acest tip psihologic:

Ciceronele lui Wulfen, reprezentând plăcerea cea mai lipsită de scrupul [s.m.] a vieţii, este confesiunea necosmetizată a unui astfel de tip [...] Posedă adesea capacitatea agreabilă şi vie de a se desfăta, fiind uneori un chefliu bine dispus [s.m.], alteori un estet rafinat [...] Acest tip nu este un desfrânat obişnuit, ci un ins care caută doar senzaţia cea mai puternică [...] Iubirea lui se întemeiază fără doar şi poate pe farmecul sensibil al obiectului [...] Cu cât precumpăneşte însă mai mult senzaţia, făcând să dispară subiectul în spatele ei, cu atât acest tip devine mai dezagreabil. El evoluează fie către o senzualitate grosolană [s.m.], fie către un estetism rafinat şi lipsit de scrupul.

În timp ce Goliadkin este dominat de universul său interior, Goliadkin-secund este o personalitate sociabilă şi „lumească“, cu simţul realităţii. Din perspectiva lui, chestiunea solipsismului este lipsită de sens. Pentru a continua paralela cinematografică, personajul din Matrix care se potriveşte cel mai mult cu tipul senzaţie extravertită este Cypher (interpretat de Joe Pantoliano), care preferă să trăiască într-o lume despre care este conştient că este falsă, considerând că plăcerea (de pildă savurarea unei mese copioase) are prioritate faţă de orice altă virtute. „You know, I know this steak doesn’t exist. I know that when I put it in my mouth, the Matrix is telling my brain that it is juicy and delicious. After nine years, you know what I realize? [...] Ignorance is bliss“, meditează Cypher, parodiind reflecţiile descurajante ale Ecleziastului: „Fiindcă întru înmulţirea înţelepciunii stă spor de amărăciune şi cine-şi înmulţeşte ştiinţa îşi sporeşte suferinţa“ (Ecl 1,18).
          Dacă Goliadkin-secund corespunde tipului senzaţie extravertită, umbra sa (i.e. umbra umbrei: Goliadkin-prim) corespunde tipului intuiţie introvertită:

Funcţia lor inferioară e intuiţia, care, fiind introvertită, e declanşată de evenimente lăuntrice şi n-are legătură cu ce se petrece în exterior. Odată activată, ea are tendinţa să genereze suspiciuni negative, de obicei nefondate. În consecinţă, persoanele de tipul acesta pot deveni brusc paranoide ori ostile [s.m.] (Andrew Stevens).

Ne dăm seama că paranoia s-a infiltrat în atitudinea lui Iakov Petrovici încă de la începutul romanului. „Şi apariţia acestui ticălos se explică acum foarte simplu, toate sunt strâns legate între ele. Îl aveau de mult în rezervă, îl pregăteau şi-l ţineau pentru momentul potrivit“ (D 147), reflectă personajul principal, amintind de intuiţia sa primă, când anticipează prezenţa umbrei: „De altfel […] cine poate ştie ce-i cu acest trecător întârziat […] poate că tocmai el este tartorul […] că, doar, n-o fi umblând aşa, fără rost, o fi urmărind el ceva, înadins mi-a ieşit în cale, ca să se lege de mine“ (D 64). Frica de externalizarea duşmanului interior este amplificată de preeminenţa senzaţiei de falsitate, prezentă în paranoia:
          Goliadkin-junior spulbera tot triumful şi întreaga glorie a domnului Goliadkin-senior, eclipsându-l pe Goliadkin-senior, împroşcându-l cu noroi pe Goliadkin-senior şi, în cele din urmă, demonstra cu toată evidenţa că domnul Goliadkin-senior, adică cel adevărat, nu este câtuşi de puţin adevărat, ci unul fals, şi că, de fapt, el este cel adevărat... (D 143)

Dacă în primul rând ne referim la definiţia filosofică a paranoiei, înţeleasă ca formă alterată a solipsismului (fie descoperi că eşti singurul existent real într-o lume în care toţi ceilalţi sunt simulări, fie realizezi că eşti o simulare într-o lume reală), este momentul să luăm în calcul şi definiţia sa psihiatrică. Mania (delusion) este „o credinţă falsă bazată pe o inferenţă incorectă despre realitatea externă, care este susţinută ferm în ciuda opiniei contrare a tuturor celorlalţi şi în ciuda dovezii contrare, care este irefutabilă şi evidentă“. Paranoia se bazează pe o falsă percepţie (o viziune „greşită“ asupra realităţii), în urma căreia întregul univers pare regizat şi contrafăcut. Impresia de falsitate este atât de puternică, încât paranoicul nu mai poate distinge între lumea sa interioară şi cea exterioară (inconştientul său îl găseşte proiectat în faţa ochilor). Atunci când un paranoic se simte ameninţat, tremurând de frică în faţa agresiunii lumii externe, propria lui agresivitate iese la suprafaţă. Când spune „ei vor să mă omoare“ îşi proiectează de fapt propria intenţie criminală. Cel mai bine a descris paranoia în literatura SF contemporană Philip K. Dick:

Psihoza paranoică. Îmi imaginez că mă aflu în centrul unor vaste eforturi făcute de milioane de femei şi bărbaţi, presupunând miliarde de dolari şi o muncă nesfârşită […] un univers care execută o mişcare de revoluţie în jurul meu. Fiecare moleculă acţionează cu mine în gând. O radiaţie externă care are importanţă […] pentru stele. Ragle Gumm în chip de ţel al întregului proces cosmic, de la debut şi până la entropia finală. Toată materia şi spiritul nu există decât pentru a se roti în jurul meu. (Timpul dezarticulat)

Paranoicul va spune „Eu sunt Dumnezeu“, dar nu pe un ton vesel. Zeul din inconştient este de fapt un demon (un mauvais démiurge), ce îl va forţa pe bolnav să se supună voinţei sale. Astfel, paranoicul va executa ce vrea umbra, şi nu ce vrea eul său. Aşa că nu este de mirare că psihoza este destinul lui Goliadkin, care de la început se defineşte prin sciziune, prin absenţa identităţii dintre eu şi sine („eu nu sunt eu“). Nu numai Philip K. Dick este un maestru al descripţiei paranoide, ci şi Roman Polanski execută o analiză magistrală a „sentimentului paranoid al fiinţei“ în filmul său din 1976, The Tenant, bazat pe romanul lui Roland Topor, Le locataire chimérique. Personajul principal, arhitectul Trelkovski (interpretat chiar de regizor), închiriază apartamentul unei egiptologe, Simone Choule, care a încercat să se sinucidă, aruncându-se pe geam. Treptat, Trelkovski ajunge să creadă că vecinii (care au, în ciuda nevinovăţiei lor, o alură sinistră) au forţat-o pe Simone să se sinucidă şi că el este condamnat să-i urmeze. Iată cum „argumentează“ personajul interpretat de Polanski:

Trelkovski: They’re trying to kill me. They’ll drive me to suicide.
[...]
Stella: Plot against Simone? You’re insane.
Trelkovski: I’m not insane. Listen. They forced her to commit suicide. I can prove it. And they’re trying to do the same thing to me. Everything’s ready. They worked it all out, every detail. Do you know what they’ve been doing to me? It’s so appalling, so incredible that I can hardly tell you. It’s true, I swear it.
Stella: Tell me. Tell me, I’m listening.
Trelkovski: They’ve been trying to turn me into Simone Choule.

Scena-cheie din The Tenant (moment nuclear al paranoiei în care adevărul psihologic transcende orice fel de falsitate logică) este cea în care Trelkovski, travestit în Simone Choule, observă terorizat de la fereastra sa cum vecinii se pregătesc să-i linşeze pe doamna Gaderian şi pe fiica ei handicapată (singurii locatari de care arhitectul se simţea mai apropiat, dar care, la fel ca el însuşi şi ca Simone, erau pe lista neagră a excluziunii). Doamna Gaderian, legată fedeleş, este împunsă cu un soi de suliţă şi lovită „amical“ cu un baston de un poliţist în timp ce fiicei sale, Bettina, i se aruncă pe faţă masca lui Simone Choule şi pe creştet o tichie stranie de bufon, după ce a fost înveşmântată într-o robă roşie. Scena pregătirii linşajului poate constitui o ironie la adresa relaţiilor burgheze dintre locatari, cu trimitere la ritualul ţapului ispăşitor: atunci când ceilalţi se coalizează împotriva ta, nu numai că vei fi exclus, vei fi şi torturat şi ucis; moartea simbolică este o avanpremieră a execuţiei tale. În ciuda acestei persiflări, linşajul anunţă o alianţă funestă între paranoia, ocultism şi satanism (ne gândim acum şi la filmul lui Polanski din 1968, Rosemary’s Baby). La fel ca în cazul lui Goliadkin, paranoia poate fi o iniţiere în demonism, în ceea ce Emil Cioran numea – într-un context diferit – „principiul satanic în suferinţă“:

Pe treptele suferinţei nu urci, ci scobori. Ele nu formează scări înspre cer, ci înspre infern. [...] Dacă principiul divin se caracterizează printr-un efort de sinteză cosmică, şi de participare metafizică la esenţa totului, atunci suferinţa este la antipodul acestui principiu. Principiul satanic, ca principiu de dislocare, de dualizare şi dramatizare, străbate într-o imanenţă organică şi esenţială întreg sâmburele durerii. (Emil Cioran, Pe culmile disperării)

Ultima imagine pe care o receptează Goliadkin din trăsura care îl conduce, irevocabil, spre ospiciu (o călătorie în infern, din care, pe vremea lui Dostoievski, nu te mai întorceai), este cea a dublului său, adevărat diavol externalizat, care l-a condus şi l-a împins în prăpastie, geamăn nefast şi „mizerabil“ care „aleargă cu faţa mulţumită, ţopăind, când de o parte, când de cealaltă parte a trăsurii; uneori, prinzându-se de cadrul ferestrei, îşi vâra capul înăuntru şi, în semn de adio, îi trimitea domnului Goliadkin bezele…“ (D 218)

 

Ştefan Bolea

Despre paranoia la Dostoievski

» anul XXVI, 2015, nr. 6 (301)