Literatura şi clişeul: Istoria unei revalorizări

Antonio Patraş

          În colecţia „Biblioteca de istorie literară“ a Editurii Universităţii „Alexandru Ioan Cuza“ din Iaşi a apărut recent celebrul studiu al lui Jean Paulhan, Les Fleurs de Tarbes ou La Terreur dans les lettres (1941), în excelenta tălmăcire a rafinatului critic şi eseist clujean Adrian Tudurachi: Florile din Tarbes sau Teroarea în Litere, Iaşi: Editura Universităţii „Alexandru Ioan Cuza“, 2015, 230 p., traducere, prefaţă şi note de Adrian Tudurachi. Trebuie precizat de la bun început că metafora „Terorii“ în Litere exprimă obsesia de sorginte romantică a originalităţii, căreia îi corespunde în modernitate cultul (antiliterar) pentru autenticitate. În epoca radicalismelor de tot soiul Paulhan reabilitează însă tradiţia literară, cu convenţiile şi clişeele ei cu tot, arătând cum poate fi aceasta refuncţionalizată din perspectiva actualităţii fără a cădea în convenţionalism şi rutină. Atitudinea îngăduitoare faţă de clişeu (reactivat nu din inerţie, ci din dorinţa de a redescoperi un limbaj comun şi inteligibil) reflectă în cazul de faţă un refuz hotărât al fanatismului de orice fel, care l-a determinat pe eseistul francez să critice atât extremismul politic „de dreapta“ din interbelic, cât şi pe acela „de stânga“, de după război. În cele ce urmează îmi propun să dezvolt aceste observaţii şi să demonstrez că reflecţia lui Paulhan se revendică de la un model umanist afirmat în nişte împrejurări istorice dramatice care au favorizat gândirea de tip dogmatic, „teroarea“ în Litere şi în viaţă deopotrivă.
          Din substanţialul studiu introductiv care însoţeşte traducerea propriu-zisă aflăm o mulţime de amănunte referitoare la biografia intelectuală a autorului – o figură de prim-plan a vieţii culturale franceze din prima jumătate a secolului trecut, lingvist, etnograf amator, profesor, critic literar, gazetar, gânditor politic, apropiat la un moment dat, dar numai în faza ei aurorală, de mişcarea avangardistă, pentru a deveni mai apoi academician şi director la Nouvelle Revue Française (1925-1940, 1946-1968), cu o întrerupere de numai câţiva ani, pe timpul războiului, când Paulhan a fost un membru activ al mişcării de Rezistenţă. Înainte însă de a se afirma în viaţa literară pariziană, tânărul cărturar pleacă în Madagascar, propunându-şi să experimenteze un mod de viaţă radical opus celui occidental şi să studieze atent cultura şi obiceiurile malgaşilor. Pasionat deopotrivă de etnografie şi de lingvistică, se arată încântat de presupoziţiile semanticii, disciplină relativ nouă, care analiza distorsiunile produse în limbă prin utilizarea mecanică a cuvintelor – de unde şi mutaţiile surprinzătoare survenite la nivelul sensurilor.
          După ce studiază limba primitivilor africani cu aplicaţie ştiinţifică, de lingvist, dar şi cu sensibilitate de artist decadent, sastisit de literatură (frecventează un timp cercurile anarhiste), Paulhan se va întoarce în Franţa peste câţiva ani cu o culegere de proverbe şi cântece populare care stârnesc entuziasmul scriitorilor modernişti (ca Apollinaire, de pildă) din cauza obscurităţii lor. Adrian Tudurachi subliniază că, departe de a lăsa impresia unui tezaur de înţelepciune, cum ar fi fost de aşteptat, proverbele malgaşilor s-au dovedit nişte formule-clişeu ce şi-au pierdut înţelesul originar, fiind percepute ca un fel de sintagme absurde, folosite totuşi de oameni în împrejurările practice ale vieţii cotidiene. Preocupaţi însă de posibilităţile încă neexperimentate de primenire a limbajului, literaţii parizieni n-au sesizat decât incoerenţa semantică a proverbelor, dar nu şi funcţionalitatea lor socială, şi nici sentimentul reconfortant generat de utilizarea lor (i.e. sentimentul integrării într-o comunitate anume, cu vocabularul şi cu legile ei specifice).
          Scurta sa experienţă de etnograf i-a dezvăluit autorului Florilor din Tarbes... că se poate inventa un limbaj nou şi prin recursul la nişte forme elementare de expresivitate, fără a mai face caz de prejudecata romantic-idealistă a originalităţii. De aceea, zice Paulhan, literatura nu trebuie să se ferească de stereotipii, ca până acum, ci să cultive programatic clişeul, cu scopul de a distruge o dată pentru totdeauna iluzia că e accesibilă numai unui grup restrâns de iniţiaţi. Preluându-i ideea, dar răstălmăcind-o, avangardiştii ar fi dorit ca literatura să fie scutită de pretenţia de a mai fi „literară“ – mai exact, ei ar fi vrut ca aceasta să se confunde cu viaţa însăşi şi, ca atare, să devină accesibilă tuturor. Iată prefigurate deja premisele dispariţiei scriitorului ca „subiect“ de pe scena literaturii, „moartea autorului“ fiind clamată la un moment dat cu mare satisfacţie de intelighenţia occidentală. Mult mai prevăzător şi mai puţin „democrat“, „burghezul“ cu simpatii teroriste care era Paulhan vedea în clişeu nu atât o modalitate de destructurare şi dezintegrare a identităţii auctoriale, precum avangardiştii (aceştia angajându-se fără ezitări în mişcări politice extremiste), cât un mijloc de conciliere între individ şi comunitate, conciliere care se face întotdeauna pe baza unor convenţii şi a unui limbaj comun.
          Acelaşi tip de gândire critică motivează reacţia complexă faţă de clişeu atunci când ne referim şi la atitudinea politică a eseistului francez. Provenind dintr-o familie burgheză, cu origini hughenote (tatăl său, Frédéric Paulhan, a fost un cărturar notoriu la vremea sa), celebrul director de la NRF a participat la cele două războaie, experimentând curajul în faţa morţii şi fiind decorat pentru eroismul său. Meritoriu e însă faptul că fostul combatant nu i-a judecat nicio clipă pe cei ce nu i-au urmat exemplul, situându-se de cealaltă parte a baricadei. Aici e de găsit dimensiunea profund morală a reflecţiei sale despre clişeu: banalizându-şi deliberat eroismul, Paulhan a sancţionat reacţiile vindicative ale compatrioţilor săi din Rezistenţă însetaţi de sânge, luând partea celor acuzaţi de colaboraţionism. Şi asta pentru că refuza să vadă lucrurile maniheist, suspectând pe bună dreptate temeiurile justiţiare ale acuzatorilor. Morala acestui gen de comportament e că recursul la clişeu pare să fie un bun remediu la trufie, obligându-te la o atitudine echilibrată şi de bun-simţ, care te îndeamnă să ierţi şi să uiţi, şi fără de care dialogul nu-i cu putinţă. Acceptarea locului comun presupune deci înţelegerea caracterului convenţional al literaturii şi, nu mai puţin, al existenţei cotidiene, respectul pentru formă (în literatură şi artă) fiind un analogon estetic al politeţii în practica socială.
          Aşa cum s-a despărţit, după război, de camarazii săi din Rezistenţă dornici de răzbunare, tot astfel se delimita tânărul cărturar, e bine s-o spunem din nou, de radicalismul ideologic al avangardelor, în care a identificat fără greş amprenta indelebilă a Terorii. Adrian Tudurachi consemnează la un moment un răspuns – numai aparent „dadaist“, cred eu – dat de Paulhan într-un interviu, în care pretindea că „puterea trebuie încredinţată primului venit, indiferent de calităţile şi de competenţele acestuia“ (s.n.). Eseistul atrăgea în felul acesta atenţia asupra faptului că numai într-o societate precară capătă însemnătate cel ce exercită puterea, persoana conducătorului-„jucător“. Altminteri, într-o lume cu adevărat aşezată, la fel ca aceea în care „teroristului“ Paulhan i-ar fi plăcut să trăiască, exercitarea puterii trebuia să lase impresia unui ritual imuabil, menit a depersonaliza şi de a banaliza, prin recursul la stereotipie, gesticulaţia meticulos prescrisă a actorilor de pe scena politică. Valorizarea excesivă a calităţilor individuale („originalitatea“) în asumarea unui rol social trădează slăbiciunea societăţii respective – slăbiciune tot mai vizibilă, pe măsura modernizării accelerate şi a democratizării lumii europene.
          Remarcând influenţa crescândă a maselor pe scena istoriei, Gustave Le Bon semnala, în Psihologia mulţimilor, receptivitatea tot mai acută a omului modern faţă de cuvintele cu rezonanţă afectivă, cu precădere faţă de clişee. În mod similar, despre efectul cuvintelor asupra comportamentului omului-masă vorbeşte foarte comprehensiv şi Paulhan, care afirmă că „erorile sociale nu ţin atât de prostia umană, cât de influenţa limbajului“, „puterea cuvintelor“ aflându-se la originea formelor de manipulare contemporane. Odată cu modernizarea şi democratizarea societăţii europene, s-ar fi produs, aşadar, o veritabilă desemantizare a limbajului public, sesizată de mai mulţi gânditori – de aceea, conchide Paulhan, repetând la rândul său un clişeu: „orice societate democratică posedă după Revoluţia din 1789 un set de stereotipii golite de mult de orice conţinut, dar capabile încă să mişte şi să coaguleze masele“.
          Aşa-numitul fenomen de „proiecţie“ sesizat de Paulhan produce prin urmare o inversare surprinzătoare a raportului de tip cauzal, determinând emanciparea cuvântului şi a expresiei verbale de presupusele lor sensuri preexistente. În consecinţă, cuvintele nu vor mai fi chemate să „traducă“ un conţinut cognitiv dinainte configurat, cum se crede îndeobşte – dimpotrivă, ele încep să funcţioneze ca nişte stimuli exteriori, care pun în mişcare gândirea şi sensibilitatea noastră. Or, dacă în ordinea firească a cuvintelor se ivesc clişee, acestea capătă cu timpul un rol esenţial, făcându-ne să vorbim la fel şi să avem iluzia că ne înţelegem. Că reuşim să comunicăm unii cu ceilalţi. Că suntem un singur suflet şi un singur trup. Ce ne-am face oare în absenţa acestei iluzii? Cum am putea trăi într-o lume în care fiecare gândeşte doar pentru el, vorbind numai cu cuvintele lui, ininteligibile celorlalţi?
          Aplicând, aşadar, legea cauzalităţii inverse şi asupra reflecţiei sale despre clişeu, Paulhan ni-l prezintă într-o lumină paradoxală, de uimitoare complexitate, din care nu lipsesc unele rezonanţe freudiene (vezi teoria „actelor ratate“ sau percutantele observaţii din studiile sale despre comic şi cuvântul de spirit). Iată un paragraf, sper, edificator în această privinţă:

Chiar literar şi banal, locul comun este un eveniment al limbajului care, de la prima sa apariţie, ne răvăşeşte spiritul. Ni se pare că se deschide spre o mulţime de sensuri diverse, care se pot aprofunda. Într-atât partea spirituală e de covârşitoare în el, în defavoarea cuvintelor şi a materiei, încât pare să se elibereze o clipă de servituţile limbajului, şi noi să ne eliberăm odată cu el. Fără îndoială de aceea reuşeşte să marcheze atât de profund memoria, fiind semnul unui triumf.

Eseistul francez surprinde aici cu fineţe capacitatea de sugestie a clişeului, care pe de o parte lasă impresia unei bogăţii semantice infinite, iar pe de alta a unei deconcertante lipse de sens. În pofida legăturilor sale profunde cu memoria (afectivă) şi cu inconştientul, clişeul trebuie luat însă, asemeni versului rimbaldian, littéralement et dans tous les sens. Partea aşa zicând „materială“, aspectele care trimit la concretul vieţii nu pot fi eludate fără a prejudicia grav funcţionalitatea sa ambivalent-conciliatoare. Cuvintele ne fac să gândim, e adevărat. Dar de gândit tot cu cuvinte gândim. Nu cu imagini sau sunete. Sau cu cine ştie ce senzaţii obscure. Dacă e adevărat ce spune Borges, că în ultim resort nu există decât două mari categorii de spirite, platonicienii şi aristotelicienii, nu ni-l putem imagina pe autorul cărţii de faţă plimbându-se decât prin grădinile Lyceumului – cu flori în mână, desigur. Discreditarea cuvântului semnalează întotdeauna acţiunea unui curent de gândire utopic, antiumanist. Tot aşa cum resurecţia retoricii marchează implicit emergenţa unei paradigme cognitiv-existenţiale de tip umanist.
          Glisând permanent de la o perspectivă la alta, confruntând mereu Revoluţia cu Reacţiunea, Modernitatea cu Epoca Clasică, Teroarea cu Retorica, eseistul sfârşeşte prin a le explica metaforic, ca etape necesare şi interşanjabile în dialectica sentimentului amoros, năvalnic la momentul debutului, răvăşit de iubire şi ură, pentru a fi îmblânzit abia mai apoi, cu trecerea vremii, odată ce se instaurează în viaţa oricărui cuplu rutina binefăcătoare a amorului matrimonial. Spiritual vorbind, Teroarea e boală de tinereţe (la fel – platonismul), şi e firesc ca boala să se vindece mai devreme sau mai târziu, pe măsură ce omul prinde la minte. Deşi nu se întâmplă totdeauna aşa.
           „Oricât de banal pare un loc comun“, zice Paulhan în cursul demonstraţiei sale, „e întotdeauna posibil ca el să fie inventat de cel care îl pronunţă.“ Altfel spus, clişeul ar putea fi înţeles şi ca un fenomen de proiecţie subiectivă, suspicioasă, iar nu ca o realitate lingvistică inconturnabilă, care să intre imediat în dicţionar. Ambiţia lui Flaubert de a tezauriza ideile primite într-un monumental Sottisier s-a soldat cu un eşec plin de învăţăminte: nu putem inventaria exhaustiv locurile comune, după cum ne este peste putinţă să rezumăm viaţa într-o singură carte. Idealul cărţii despre nimic se configurează, nu-i greu de sesizat, pe fondul unui eşec. Ca atare, exilând clişeele din literatură, scriitorul trufaş, care se pretinde inteligent, devine artificial şi inautentic, pierzând complet legătura cu realitatea, cu viaţa.
          „Întotdeauna îţi dă satisfacţie să vezi că opinia comună e falsă“, ne avertizează mult încercatul eseist, care le recomandă tuturor autorilor de literatură aflaţi în impas să aprofundeze clişeul, nu să-l ocolească (ceea ce Flaubert a înţeles în bună măsură), le cere să redevină iar tineri pentru o clipă, căci „poezia înseamnă să vezi cu prospeţime ceea ce fiecare a văzut deja“. Prospeţimea nu-i însă aici efectul ingenuităţii privirii care contemplă, cum s-ar putea crede, ci al unei îndelungate convieţuiri cu clişeele. Nu tânjeşte după tinereţe decât cel ce se simte deja bătrân. Ca atare, Teroarea se prefigurează într-un final ca o proiecţie bovarică a bătrâneţii şi a înţelepciunii înseşi.

 

Antonio Patraş

Literatura şi clişeul: Istoria unei revalorizări (Jean Paulhan, Florile din Tarbes sau Teroarea în Litere. Traducere, prefaţă şi note de Adrian Tudurachi. Iaşi: Editura Universităţii „Alexandru Ioan Cuza“, 2015)

» anul XXVI, 2015, nr. 6 (301)