Bicicleta în albastru minor

Ana Ionesei

          În urmă cu doi ani, la Teatrul Maghiar clujean avea loc premiera spectacolului Dantelă [Csipke], adaptare scenică realizată de Kornélia Góli (dramatizare) şi Kinga Mezei (regie, decor), după romanul Mamó de Máté Angi.
          Incursiunea anamnetică, favorizând materiile filigranate, este solidară cu o serie de axiome proustiene, probând faptul că amintirile noastre sunt întreţesute, iar imaginaţia şi memoria afectivă sunt motoarele prin care oamenii şi lumea îşi atestă o individualitate atemporală. Spectacolul excelează prin transcripţia plastică a elementelor mitice, nelipsite din universul copilăriei, ce dobândeşte o amploare suavă prin patina albastră: copilul colindă lumea pe o bicicletă albastră, avântându-se în albastrul infinit al cerului, în timp ce maturitatea e asemenea unei biciclete defecte, pe care un beţiv o ia zadarnic la rost fiindcă nu a izbutit să îl conducă la Piroska.
          Instinctul prim al copilăriei este zborul şi mişcarea perpetuă, iar orice spaţiu este magic şi demn de a fi explorat, după cum orice ungher al casei devine un bun punct de observaţie pentru micul spectator ce nu se mai satură privind cum un beţiv sau un pantofar îşi ţine de urât, conversând cu obiectele casnice, depănându-şi amintirile sau fredonând un cântec.
          Copiii nu se plictisesc atunci când au fost pedepsiţi şi sunt închişi în dulap, unde până şi ridurile bunicii înfloresc, iar imaginaţia lor poate creşte fără apă şi lumină, fiindcă numai un copil se poate întreba dacă panselele din ghivece îşi înalţă tulpinile spre el sau el este cel care se apleacă spre flori. Copilul este un artist care vede totul ca pentru întâia oară şi vorbeşte în versuri fără să vrea: astfel, sfinţii din icoanele bisericii par trişti, iar aureola lor este întocmai ca basmaua pe care şi-o leagă bunica în jurul frunţii, atunci când o doare capul; nepoata crede că bunica s-ar putea vindeca spunându-i-se o poveste, după cum sfinţilor le-ar prinde bine să fie gâdilaţi.
          Oamenii mari sunt laşi, pentru că nu ar avea curajul să se urce la orgă şi să privească înspre capetele cu sau fără păr din biserică, iar cel mai adesea devin ridicoli şi absurzi, fie certându-se deoarece îşi amintesc lucruri diferite, fie făcând instrucţie militară unei găini sau transformându-se în automate nesăţioase la reuniunile de sărbători.
          În ciuda tentei evident bucolice, Csipke se detaşează de clişeele „copilăriei la ţară“ şi, adoptând cu încredere universalismul unei viziuni infantile asupra lumii, demonstrează că, departe de a fi un „pervers polimorf“ à la Sigmund Freud, copilul este în primul rând un Proteu visător.
          Enikő Györgyjakab şi Balázs Bodolai au răspuns cu brio provocării de a intra în pielea orfanei Angi şi a tovarăşului său imaginar de joacă, după cum Csilla Albert şi Loránd Váta sunt la fel de verosimili, întruchipându-i pe „căpoasa bunică Anna“, respectiv pe biciclistul bahic al satului.
          Romanul de debut Mamó a fost distins în 2009 atât cu Premiul de debut al Fundaţiei pentru Literatură Maghiară din Ardeal, cât şi cu premiul de stil al revistei literare Látó, iar în 2010 cu Premiul Sándor Bródy. Spectacolul în cauză este câştigătorul premiului publicului, în cadrul celei de-a XIV-a ediţii a Festivalului Naţional de Teatru din Pécs (iunie 2014).
 

Ana Ionesei

Bicicleta în albastru minor

» anul XXVI, 2015, nr. 6 (301)