Definiţiile lui Dumnezeu în Cartea celor 24 de filosofi

Alexander Baumgarten

          Cartea celor 24 de filosofi este un document intelectual major al tradiţiei latine a Evului Mediu occidental: odată cu corecta ei datare de către Françoise Hudry, în prima jumătate a secolului al XII-lea, putem înţelege că ea atestă o mişcare de idei premergătoare organizării, în viitoarele universităţi medievale, a unei ştiinţe despre Dumnezeu, sistematizată axiomatic şi marcând zonele disputabile ale teologiei medievale. Această etapă premergătoare o face contemporană cu semnalarea, de către Abelard, a unui număr important de dileme disputabile în interiorul tradiţiei creştine în celebra sa Sic et non, a organizării memoriei textelor patristice sub forma Cărţii Sentinţelor a lui Petrus Lombardus, dar şi anterioară la un scurt timp faţă de Regulile de teologie ale lui Alain de Lille.
          Toate acestea, desigur, dacă Françoise Hudry are dreptate: deşi argumentele ei, filologice şi doctrinare, sunt convingătoare, nu poate fi omisă cealaltă ipoteză, care trimite textul în ultima perioadă a Antichităţii târzii, astfel încât pasajele care evocă terminologia dreptului roman, distincţii ale lui Boethius, Victorinus sau expresii anselmiene să nu aibă drept sursă certă aceste medii culturale, ci lucrurile să stea invers, astfel încât aceste surse să fie mai degrabă efecte ale textului. Deşi ipoteza este mult mai puţin probabilă în exegeza contemporană, parfumul de Antichitate târzie, de hermetism, de literatură sapienţială criptată este dificil de ignorat, iar realitatea acestui parfum persistă chiar şi în acceptarea primei ipoteze.
          În scurtul tratat ni se povesteşte cum 24 de filosofi s-au reunit şi şi-au dat un termen până la care să mediteze asupra unei definiţii a lui Dumnezeu. Textul le prezintă ulterior pe fiecare, cu un scurt comentariu. Este interesant aici, în primul rând, faptul că ele sunt plurale, deoarece aceasta este o teză presupusă tacit de autorul (autorii?) tratatului conservat astăzi anonim. Ne aflăm, în fond, într-o tradiţie medievală latină care a afirmat, în multe momente de glorie ale ei, faptul că tradiţia creştină se pretează unei pluralităţi legitime a interpretărilor: de la Augustin şi până la Guillaume de Conches şi, într-un mediu şi secol foarte diferite, la Grigore de Rimini, teza pluralităţii interpretărilor surselor nu a încetat să apară în noi ipostaze.
          Aici, Dumnezeu este „monada care naşte monadă...“, sau „sfera infinită al cărei centru este pretutindeni, iar circumferinţa nicăieri“, sau „singurul pentru care este prezent tot ceea ce aparţine timpului“, sau „întunericul rămas în suflet în urma fiecărei iluminări“. Sunt definiţii pe care Evul Mediu le-a citat apoftegmatic şi anonim, care au intrat în conştiinţa modernă odată cu Cusanus, spre Pascal şi Borges, şi care par un bun atât de comun al tradiţiei noastre încât sursa lor filologică este adesea uitată sau cel puţin însoţeşte arareori citarea lor.
          Traducerea în limba română privilegiază istoria „ştiinţifică“ a acestui text: o frumoasă ediţie bilingvă, apărută la Editura Ratio et Revelatio din Oradea, sub semnătura lui Daniel Coman, tânăr medievist care traduce, adnotează şi însoţeşte cu un studiu volumul. Studiul clarifică punctele nevralgice ale exegezei: mărturia a două tradiţii manuscrise, problema transmiterii lui, a folosirii şi a influenţei şi a structurii textului, a problematicii neoplatoniciene şi a naturii creştine a tratatului sunt subiectele fundamentale ale studiului său. Traducerea în română a textului este, fără îndoială, un eveniment fericit: ea deschide şi posibilitatea unui studiu al unei epoci foarte puţin cunoscute şi receptate la justa ei valoare, aceea a efervescenţei teologice a primei jumătăţi a secolului al XII-lea: când vom avea în limba română şi Abelard, şi Alain de Lille, poate chiar Petrus Lombardus, vom avea capetele de pod complete ale unui spectacol intelectual vechi cu rol de ferment în medii care dau seama cu greu de faptul că întrebarea ‘dacă teologia este, şi în ce sens, o ştiinţă’ îi preocupă ca o întrebare la care răspunsul este oscilant prin însăşi natura întrebării.
 

Alexander Baumgarten

Definiţiile lui Dumnezeu în Cartea celor 24 de filosofi ()

» anul XXVI, 2015, nr. 6 (301)