Unul şi multiplul

Iulian Boldea

          O antologie are, cum altfel?, un aspect sintetic, un aer de bilanţ şi o sugestie de déjà-vu. Nu cuprinde, în genere, poeme noi, iar textele selectate sunt considerate exponenţiale, pentru o viziune, un stil, o atitudine. Cu aceste pre-supoziţii am început lectura volumului antologic al lui Gabriel Chifu Ploaia trivalentă (Timişoara: Editura Brumar, 2015). În carte sunt inserate şi câteva poeme inedite. Textele de escortă sunt demne de atenţie: prefaţa e semnată de Dan Cristea (care observă multitudinea de registre poetice ale unui poet considerat „excepţional“), în timp ce postfaţa îi aparţine lui Răzvan Voncu. Acesta din urmă încadrează poezia lui Gabriel Chifu („un afectiv cerebral“ – cum l-a definit inspirat Gheorghe Grigurcu) în perimetrul generaţiei, subliniind câteva dintre dimensiunile sale esenţiale („Chiar dacă unele dintre faţetele profilului său liric coincid, am văzut, cu cele ale generaţiei optzeci, arhitectura discursului său este structural diferită. Poezia sa este, prin urmare, una dintre acele câteva experienţe care ne îndreptăţesc să afirmăm că nu numai optzeciştii au contribuit la configurarea actualului cod literar“). Dar mai ales textul programatic Mic manifest despre poezia heracleitică (datat 20 noiembrie 1991 şi revăzut în 2014) e demn de atenţie, prin premise, ipoteze, tensiune ideatică şi vibraţie afectivă. Se vorbeşte aici despre o poezie ce refuză închiderea în sine, o poezie care „se deschide, dialoghează, acceptă, recuperează poezia dinainte“, revelându-se din perspectiva unei viziuni sintetice, globalizante. „Dăruită prezentului“, o astfel de formă de lirism are „un capăt în viitor şi altul în trecut“, alimentându-se, deopotrivă, din energiile orfismului şi ale parodicului. Poezia în care crede Gabriel Chifu este, aşadar, o poezie integratoare, un imn „despre omul neţărmurit, în măreţia şi vulnerabilitatea destinului său, deopotrivă deconcertante“.
          Vizionarism corectat de inflexiuni parodice, viziunile lui Gabriel Chifu transmit sugestia pluralismului anamorfotic al unui real cu sensuri, forme şi dimensiuni multiple, în care aici şi acolo, fenomenalul şi numenalul, cotidianul banal şi transcendentul se întretaie, într-un joc de oglinzi în care spiritul se pierde şi se regăseşte, ca într-un labirint de imagini distorsionate, de înfăţişări himerice şi de forme cu semantism derutant şi abulic („a început ploaia trivalentă. / ea cade aici şi deodată / în alte două lumi / unde am fi putut să trăim / şi unde nu vom ajunge niciodată. // ploaia aceasta prevestitor loveşte în geam / ne şiroieşte pe faţă/ aducându-ne şoapte de dincolo / şi de dincolo“). Alergarea, abandonul, spasmul, trauma, eul şi multiplul, sinele şi lumea, senzaţia de solitudine şi dez-limitarea, „pustietatea ironiei“ – sunt repere tematice recurente ce se regăsesc în mai toate poemele („la un moment parcă am simţit / că se desprinde ceva sau cineva din mine/ dar n-am stat să văd ce se petrece, / mi-am continuat alergarea // dacă aş fi întors privirea aş fi văzut / că tot eu eram cel care se desprinsese, / eu rămăsesem în urmă, abandonasem // după un timp, s-a repetat povestea, încă unul a ieşit din mine...“).
          Gheorghe Grigurcu fixează, cu suficient aplomb, profilul poetic al lui Gabriel Chifu, într-un comentariu la o altă antologie, O sută de poeme, care, zicea criticul, este una dintre cele mai bune cărţi „ale poeziei noastre din ultimii ani“:

Spirit neliniştit, perspicace faţă de sine, aşa cum se cuvine unui poet, dar şi faţă de peisajele lumii care nu o dată generează stupefacţie şi alienare, Gabriel Chifu suferă, evident, de ceea ce se poate numi răul secolului (ne referim la cel abia încheiat, în raza de conştiinţă şi expresie a căruia ne aflăm încă atît de solid situaţi). În poezia sa constatăm o perpetuă comunicare între subiect şi obiect (ambianţa), care capătă o înfăţişare de circularitate astfel încît ne-ar fi greu a preciza dacă eul imprimă lumii criza sa ori lumea modernă îşi răsfrînge într-însul absurda-i alcătuire. Cert e că ia naştere o substanţă lirică omogenă, în egală măsură elocventă în raport cu ceea ce presupunem aci a fi intenţie auctorială şi cu contextul în care se află fiinţa. În viziunea lui Gabriel Chifu, realul e frămîntat, mobil, de-o negativitate prolifică în care citim neapărat şi propriul d-sale dinamism productiv în registrul damnării.

Vizionarismul, ca elan al gândului poetic spre transcendent, este cât se poate de evident, chiar în acele poeme în care impulsul prim al lirismului este cotidianul, biografismul, anecdotica existenţei diurne („havel havalim hakot havel…/ în după-amiaza aceea,/ la Dubrovnik,/ cuvintele acestea formau o propoziţie complet falsă. (şi rar, rar de tot – ştim/ prea bine – i se întâmplă acestei propoziţii/ să se înece-n ridicol)./ fiindcă în după-amiaza aceea/ am fost fericit./ habar n-am ce naiba/ înseamnă fericirea, dar sigur/ atunci am fost fericit/ …/ în clipele acelea sigur anatomia mea comună/ era dublată de altă anatomie invizibilă, poetică/ şi ea funcţiona acum (o, doar atunci!) din plin,/ exercitându-şi subtila putere,/ umplând cu miere/ fagurii din adânc“ – fagurii din adânc). Actor, regizor şi judecător al gesturilor, dedublărilor şi tribulaţiilor zilnice, eul liric îşi travesteşte spaimele şi tensiunile în ritualul unei aşteptări simbolice, în care învierea, finitudinea, infinitul alcătuiesc sensurile unei metafore cu înţelesuri nenumite şi uitate: „în oraşul meu nimeni n-a înviat niciodată./ nu ştim toţi decât să murim.// infinitul n-a intrat în vieţile noastre/ precum vântul într-o casă cu geamuri deschise.// […] zeul n-a curs, aur topit,/ prin cuvintele noastre“ (în oraşul nostru nimeni n-a înviat niciodată). Teluricul, ca sens şi forţă majoră a apelului la originaritate, ca recurs la arhetipal, e simbolizat în forma sa proliferantă, demonică, ce poate conduce imaginarul la figura dublului, prin care forţele eului îşi reîntâlnesc rădăcinile, resursele mitice, asumate în deplină cunoştinţă de cauză, de către un poet ce are din plin „calitatea de martor“ a propriei condiţii, a propriei construcţii estetice, alcătuită, deopotrivă, din derizoriul cotidianului şi din meandrele imaginarului mitic: „ai gura plină de pământ. şi/ stomacul. şi plămânii. nu te întrebi cum/ a ajuns şi creşte aiurea-n tine/ pământul acesta care te trage tiranic/ într-un loc anume. arde de nerăbdare să-l întâlnească/ pe celălalt geamănul său pământul din groapă…“ (tămâioara). Narativitatea unor poeme, alura epică a imaginilor şi desfăşurărilor poetice sugerează imersiunea în cotidian, reculul înspre anecdotic şi prozaism, într-un ton clar, sumar, de acută simplitate a dicţiunii, dar care exprimă aceeaşi tentaţie a dedublării, a sciziunii eului, a restaurării imagistice a unor revelaţii întoarse, redimensionate sau, pur şi simplu, dezafectate („petrecusem atâta timp în cârciuma aia [primul vers e şi titlul poemului]/ încât târziu când cel din dreapta mea mi-a cerut răstit/ ia-ţi casa în spinare şi du-te!,/ eu chiar aşa am făcut,/ parcă mi-ar fi cerut cel mai firesc lucru de pe lume,/ cum ar fi să-i dau un foc, de exemplu.// am ridicat casa pe umeri/ şi am plecat prin noaptea necurmată/ fără să întorc privirea.// iar când mi s-a făcut somn/ am lăsat casa jos şi am intrat în ea/ să dorm.// dar nu ştiu cum s-a întâmplat că/ n-am avut loc în pat,/ picioarele îmi ieşeau pe fereastră,/ iar inima şi mintea îmi rămăseseră pe undeva, pe-afară,/ ca să nu mai spun că nimerisem cu anumite părţi din mine/ în cu totul alt an şi chiar/ în cu totul alt secol decât la plecare.// vai, vai, lucrurile se stricaseră rău de tot/ şi nu le mai puteam ţine în frâu.// nu-mi găsisem odihna acolo, n-aveam cum,/ am vrut să mă înapoiez în ţinutul de unde venisem“). Poezia de viziune mistică, în tonalitate rezumativ-reculeasă, are şi ea accente parodice sau ludice, sugerând impactul dintre emoţiile umane şi relieful imperceptibil al numinosului: „aseară (stăteam pe terasă),/ Dumnezeu a fost aici./ a venit ca adiere amestecată/ în adiere obişnuită./ a umplut spaţiul./ toţi, şi buni şi răi, ne-am mişcat prin el/ …/ aseară, fără să simţim, el/ ne-a ajuns în creiere,/ ne-a ajuns în inimi,/ le-a cercetat, le-a măsurat./ era ca un coşar venit să desfunde/ hornurile orăşelului/…“
          Resimţind cu acuitate negativităţile unui real polimorf şi agonic, dar şi ipostazele damnării, poezia lui Gabriel Chifu, retractilă adesea, dilematică, paradoxală, fixează relieful frumosului supramundan, adierile transcendenţei sau zvonurile originarului, într-un registru liric specular şi autospecular, din care nu absentează nici sugestiile tematice sau expresive postexpresioniste, dar nici detaşarea ironică a postmodernismului.

 

Iulian Boldea

Unul şi multiplul (Gabriel Chifu, Ploaia trivalentă. Timişoara: Editura Brumar, 2015)

» anul XXVI, 2015, nr. 6 (301)