Un prozator de Nobel

Iulian Boldea

          Nu poezia l-a propulsat pe Mircea Cărtărescu în postura de  candidat, cu şanse credibile, la Premiul Nobel, ci proza. O proză impregnată de efluviile himericului, ale autobiografiei şi livrescului. Întâlnirea imaginarului narativ cu proiecţiile anamnetice ale copilăriei dezvăluie (în volumul de nuvele Visul, în romanul Travesti, dar şi în capodopera Orbitor) spaţii îmbibate în nostalgie, locuri ce au irizări stranii şi totodată ritualice, fascinantă fiind capacitatea scriitorului de a recupera imagini matriciale, simboluri paradigmatice, ecouri ale originarului. Spaţiile copilăriei au, de aceea, aspectul unor labirinturi în care e camuflat trecutul fiinţei, un timp cu miresme cvasimitice şi cu reflexe onirice, semănând cu imaginile aleatorii ale suprarealismului:

Blocul se afla în stadiul de finisare. Era lipit la un capăt de o construcţie care m-a neliniştit întotdeauna din cauza crenelurilor şi foişoarelor, a perspectivelor infinite pe care le-am regăsit la Chirico, şi pe toată partea din spate, dinspre moară (altă clădire medievală, de un stacojiu sinistru) blocul avea întinse încă schele ruginite. În spatele blocului, pământul era răscolit de şanţuri de canalizare, care ajungeau pe alocuri la o adâncime de peste doi metri. Acesta era terenul nostru de joacă, despărţit de curtea morii printr-un gard de beton. Era o lume nouă şi plină de ascunzişuri, murdară şi ciudată, pe care noi, vreo şapte-opt băieţi între cinci şi doisprezece ani, o luam în fiecare dimineaţă în stăpânire şi cercetare, înarmaţi cu pistoalele de apă, de doi lei, pe care le cumpăram, albastre şi roze, de la „Scufiţa Roşie“, magazinul de jucării care exista pe atunci la Obor, Oborul vechi, adevărat, şi în care mirosea întotdeauna a petrosin. (Visul)

Figurile umane au, de asemenea, răsfrângeri ludice sau onirice, prototipul dublului fiind, în aceste condiţii, unul emblematic pentru arhitectura de ansamblu a imaginarului narativ, un topos recurent, cu caracter de obsesie a prozelor cărtăresciene:

În capul meu, sub bolta ţestei, se află un omuleţ care seamănă perfect cu mine: are aceleaşi trăsături, se îmbracă la fel. Ce face el, fac şi eu. Când el mănâncă, eu mănânc. Când el doarme şi visează, eu dorm şi visez exact aceleaşi vise. Când el mişcă mâna dreaptă, o mişc şi eu pe a mea. Pentru că el e păpuşarul meu. Dar bolta cerului nu e decât ţeasta unui copil uriaş, care şi el seamănă perfect cu mine: are aceleaşi trăsături, se îmbracă la fel. Ce fac eu, face şi el. Când eu mănânc, el mănâncă. Dacă eu dorm şi visez, el doarme şi visează acelaşi vis. Pentru ca el să mişte mâna dreaptă, este de ajuns să mişc mâna dreaptă. Pentru că eu sunt păpuşarul lui.

Prima parte a romanului Orbitor, Aripa stângă, are aceeaşi tectonică paradoxală, triplu postulată; ea se naşte din magma autobiograficului (regressus ad uterum, retranşarea în elementaritatea genezică a universului, dar şi fişă de personalitate a unei copilării revolute), din reculul în originaritate şi vis şi din metamorfozele neîncetate ale imaginarului livresc, cu arabescuri figurale multiple, cu glisări spaţio-temporale, cu interferenţe paradoxale ludico-ironice. Inventarul de figuri umane, portretistica fragmentară, febrilitatea descrierilor, fascinaţia originilor – sunt elemente de excelenţă ale prozei lui Cărtărescu. Imaginea mamei, de pildă, hiperbolizată, are plasticitatea unui mit, a unei proiecţii gigantice, copleşitoare: „Apărea în poemele mele mama, păşind pe şoseaua Ştefan cel Mare, mai înaltă decât blocurile, răsturnând camioanele şi tramvaiele, strivind cu tălpi uriaşe chioşcurile de tablă, măturând trecătorii cu fusta ei ieftină de diftină. Toată fereastra se umplea de marele ei ochi albastru, de sprânceana ei încruntată, care mă umplea de teroare“. Reconstituirea figurii materne se realizează şi prin prisma contemplării minuţioase, cu detalii exasperant de precise, a protezei dentare:

Am ridicat proteza deasupra capului meu, şi dinţii au prins să sclipească galbeni ca flacăra de sare, pe când gingiile au dispărut, topite-n culoarea identică a înserării. „Ah, mamă“, am şoptit în nebunia acelei tăceri. Am rămas câteva minute privind în lumina tot mai întunecată proteza, până când, amurgul devenind stacojiu ca sângele venos, aparatul dentar căpătă un fel de lumină interioară, de parcă un gaz uşor fluorescent ar fi umplut arcul gingiilor de cauciuc. Şi-n jurul lor se alcătui, fantomatic, mama. Întâi scheletul transparent ca pielea puricilor de baltă, ca o radiografie verzuie, catifelată, delicată. Craniul cu petele mari ale ochilor şi cele mici ale foselor nazale, cuşca toracică, fluturele translucid al oaselor iliace, tuburile gelatinoase ale mâinilor şi picioarelor şi degetelor.

Imaginea Bucureştiului este, de asemenea, desenată cu instinct al detaliului proiectat hiperbolic, cu detentă hiperrealistă a viziunii, prin aglomerare de reflexe ale referenţialităţii relativizate de instinct parodic şi ironic, fără a se exclude acolada nostalgică:

Cât vedeam cu ochii, Bucureştiul, ca o machetă de sticlă umplută cu sânge, se-ntindea cu acoperişurile lui fantastice: ouă imense, donjonuri, turlele Mitropoliei, burta de cristal a CEC-ului, bilele din vârful hotelului Negoiu şi ale clădirii ASE-ului, ciupercile sucite ale bisericii ruse, aisbergul încastrat cu antene parabolice al Palatului Telefoanelor, ca piciorul în proteză al unui copil cu poliomielită, falusul Foişorului de Foc, totul înţesat de un popor de statui înfăţişând gorgone şi atlaşi şi cherubini şi Agricultura şi Industria şi toate Virtuţile şi pe Seneca şi pe Kogălniceanu şi pe Bălcescu şi pe Rosetti şi pe Vasile Lascăr, univers contorsionat de calcar şi ipsos şi bronz, acoperit de zăpadă.

Remarcabilă e şi figura labirintului din Mendebilul, o reconfigurare febrilă a raporturilor dintre real şi suprareal, dintre vis şi realitate. Cărtărescu, un „arhitect de vedenii angelice sau coşmareşti“ (Dan C. Mihăilescu), recompune substanţa onirică dintr-o perspectivă relativizantă, prin exerciţiul ironiei, al pastişei sau al ludicului. În aceste condiţii, visul reconstruieşte, în fond, un autoportret labirintic, pus în abis, al naratorului, pentru care existenţa este, în fond, textistenţă, refulare a trăirii în imaginar sau formă esenţială de iniţiere, modalitate de accedere spre Centrul fiinţei. Visul ce amorsează fabula din această nuvelă este unul simbolic, cu imagini şi metafore ale închiderii, cu mecanisme ale refulării şi cu un glissando imperceptibil al percepţiei dinspre văzut spre nevăzut, dinspre inocenţă spre vinovăţie:

Am visat acum vreo două luni că eram închis pur şi simplu într-un borcan, dar într-unul tăiat parcă în cristal de stâncă. Mă învârteam de colo-colo prin borcanul care din când în când scăpăra curcubee şi priveam cu mare mulţumire prin pereţii săi lumea fluidă, pâlpâitoare, din jur. O pasăre venea lopătând dinspre munţii îndepărtaţi şi, pe măsură ce se apropia, se lăţea arcuindu-se pe pereţii curbi. Când s-a apropiat foarte mult, i-am văzut ochiul migdalat, uriaş, întinzându-se ca într-o lupă şi brusc, cuprinzându-mă din toate părţile. Mi-am acoperit faţa cu un sentiment îngrozitor de ruşine şi plăcere. Când am privit din nou, am observat că în peretele borcanului, care scânteia nebuneşte, apăruseră contururile subţiri ale unei uşi. M-am repezit spre ea îngrozit de gândul că ar putea să fie deschisă. Dar am respirat uşurat: un lacăt enorm, moale, ca de carne, atârna în uşă.

Să mai observăm că timpul e o componentă tematică esenţială a prozei lui Cărtărescu. Ce este REM (din nuvela omonimă) decât un spaţiu-timp în care se intersectează toate visele vieţuitoarelor, în care se reunesc cronologii şi suprafeţe derutante, reflecţii ale imaginarului dintre cele mai diferite, iluzii şi fantasme, simboluri şi metafore, toate adunate într-un mecanism utopic, jumătate sacral, jumătate real:

Unii susţin că REM ar fi un aparat infinit, un creier colosal care reglează şi coordonează, după un anumit plan şi într-un anume scop, toate visele vieţuitoarelor, de la visele de neconceput ale amibei şi ale brânduşei, până la visele oamenilor. Visul ar fi după ei adevărata realitate, în care se revelează voinţa Divinităţii ascunse în REM. Alţii văd în REM un caleidoscop în care poţi citi deodată întreg universul, de la geneză până la apocalips.

De altfel, metamorfoze bruşte, translaţii nefireşti între planuri, glisări între condiţii ontice antinomice se petrec şi în Corpul, volumul al doilea al romanului Orbitor. Nu se poate trece cu vederea faptul că sentimentul dominant din multe proze este acela de nostalgie grea, de imposibilă întoarcere într-un trecut edenic, ca în Frumoasele străine: „Rămânem aşa, gemeni reflectaţi unu-n altul, transmigrând unu-n altul, mixând amintiri şi dorinţe, organe şi cupole [...] până ce redevenim ce de fapt fuseserăm întotdeauna, ce nu încetaserăm nici o clipă să fim: unul singur“.
          Proza lui Mircea Cărtărescu impune, mai mult decât poezia, un ton, o viziune şi o arhitectură interioară de incontestabilă unitate. Imaginea unui palimpsest cu irizări plurale şi inomabile se impune; e vorba de un palimpsest din care rezultă făptura paradoxală a unei fiinţe ambigue („Puse la un loc aceste texte dau imaginea unei singure fiinţe: când bărbat, când femeie, copil, adolescent, adult, un monstru inocent şi pervers, în care se unesc toate, o creatură formată din nenumărate unghiuri ce se întâlnesc într-un singur punct unde ea pulsează“). Proza lui Mircea Cărtărescu e cea mai durabilă şi mai valoroasă înfăptuire a literaturii române de după 1989.
 

Iulian Boldea

Un prozator de Nobel

» anul XXVI, 2015, nr. 6 (301)