Conversaţii cu Mircea Cărtărescu

Marta Petreu: Dragă Mircea Cărtărescu, fără să fii la primul premiu internaţional, anul ăsta ai început să culegi lauri internaţionali, ai luat un important premiu la Tîrgul de Carte de la Leipzig, iar acum s-a anunţat că eşti cîştigătorul Premiului de Stat al Austriei. Te felicit, mă bucur pentru tine, la mai multe şi la mai mari! Mă bucur şi pentru literatura română, premiul tău este un succes al literaturii române pur şi simplu. Eşti de acord cu acest punct de vedere sau tu socoteşti că te reprezinţi numai pe tine?

Mircea Cărtărescu: Dragă Marta, îţi mulţumesc pentru urări: venite de la tine, sunt cu adevărat preţioase. Am primit într-adevăr în ultimii ani mai multe premii care arată că scrisul meu începe, foarte lent şi foarte timid, să fie luat în seamă în lumea literară europeană. Cum ştii, n-are nici un rost să te gândeşti la premii, ele vin sau nu vin în funcţie de atâtea variabile, şi atât de capricioase, încât te-ntrebi dacă până la urmă sunt aduse şi de altceva în afară de şansă. Nu m-aş gândi deocamdată la o reprezentativitate naţională a premiilor mele, ele nu sunt încă destul de vizibile pentru asta. Nici nu cred că lumea noastră literară e atât de curioasă ca să le înregistreze şi să şi le aproprieze în vreun fel. Nu, nu simt că reprezint literatura română, în diversitatea ei, cu atât mai puţin naţiunea, Doamne fereşte! În mod ciudat, nu simt nici că mă reprezint pe mine însumi – simt nu că reprezint ceva, ci doar că sunt cel care sunt, cu scăderile şi rarele mele momente bune.

M. P.: Presupun că succesul în creştere al cărţilor tale în străinătate îţi aduce multă bucurie şi mulţi prieteni, că, oricum, a schimbat şi schimbă ceva în viaţa ta. Te rog să ne vorbeşti despre asta.

M. C.: Eu sunt acelaşi de la şaptesprezece ani, de când am scris prima pagină din jurnalul meu. Oricine m-a cunoscut de-a lungul acestui drum poate da mărturie că sunt neschimbat. Nu sunt atât de stupid încât să mă schimbe lucruri total exterioare lumii mele ca notorietatea, traducerile sau premiile. Sunt un om ambiţios, ceea ce nu mă face simpatic, dar ambiţia mea se rezumă la nesfârşita luptă cu propriile mele limite. În ultimul timp, frapant de inegală. Altfel, cum ştii, bucuriile mele se leagă de familie: Ioana şi Gabriel sunt marii mei prieteni. Am şi alţi câţiva prieteni dragi, dar nu mai mulţi de câte degete am la o mână. Cărţile traduse mi-au adus prieteni din străinătate, mai ales editorii şi traducătorii mei.

M. P.: Mi s-a părut că în Jurnalul tău ai două preocupări mari: de problema scrisului tău, de inspiraţia şi forţa de-a scrie, şi, în al doilea rînd, de receptarea cărţilor tale. Mai eşti şi acum preocupat de felul cum sînt receptate cărţile tale? Sau ai reuşit să pui problema receptării în paranteze şi te bucuri pur şi simplu de întîmplările bune pe care ţi le aduce viaţa?

M. C.: Nu prea cred că mai există receptare critică. În orice caz, nu cred că mai are semnificaţia de acum un deceniu sau două. Mă întristau altădată, într-adevăr, reaua-credinţă a criticilor, campaniile unor reviste împotriva scrierilor mele. La ce au folosit, până la urmă, zecile de cronici distrugătoare la o carte ca Orbitor? Dac-aş fi depins de criticii autohtoni, până acum aş fi fost mâncat de viu şi nu s-ar mai pune problema să reprezint literatura română sau mai ştiu eu ce în străinătate. Cu atât mai mult îi apreciez pe puţinii critici care-şi mai respectă arta sau meseria la noi. Astăzi sunt într-adevăr senin, poate prea senin, în privinţa primirii cărţilor mele. Mă bucur de faptul că scriu în continuare din toate puterile mele şi că am proiecte pentru un deceniu de-acum înainte.

M. P.: Literatura pe care o scrii – poezia şi proza – sînt postmoderniste, spune critica, manieriste în sensul tipologic şi major al termenului, aş spune eu. Mi-l amintesc pe Florin Mugur, în anii ceauşişti, la un festival literar de la Sighişoara, trepidînd de admiraţie şi voioşie în vreme ce tu citeai un fragment din Levantul (cred eu acum). De curînd ţi-a apărut integrala poemelor. Care ar fi cea mai bună descriere sau chiar definiţie a poeziei tale?

M. C.: Nu e treaba mea să mă vâr eu însumi într-un cavou taxinomic. Poezia e bună sau proastă, restul e treaba profesorilor de literatură. În calitatea asta, îi definesc şi eu uneori pe ceilalţi poeţi. Pe Arghezi însă nu l-am putut defini niciodată, căci sunt poeţi care sfidează clasificările. În orice caz însă, poveştile cu postmodernismul sau manierismul, fie el şi tipologic, mi se par, aplicate în cazul meu, vesele exemple de orbire critică.

M. P.: În Nostalgia, carte de care, din cîte am înţeles eu, ai fost mulţumit cînd ai scris-o, înalţi deasupra lumii figura arhitectului-organist şi cuprinzi, prin el, universul însuşi într-o viziune mistică. Propui cititorului imaginea unui demiurg artist... Te consideri un mistic?, întreb eu. Sau imaginea asta înaltă şi atotcuprinzătoare are o valoare pur literară, fără nici o implicaţie mai adîncă?

M. C.: Nostalgia e o carte foarte veche a mea, terminată la vârsta de 25 de ani, acum mai bine de trei decenii. Pentru vârsta aia, aş spune că promiteam... Ca să intrăm în discuţia despre misticism ar trebui să-mi fie limpede ce-nseamnă asta. Ţi-aş propune să folosim în loc de cuvântu-ăsta ce produce confuzii un altul oarecum asemănător, dar mai puţin echivoc: cuvântul „poetic“. Lumea mea este în mod esenţial poetică. Nu ştiu dacă REM e un text mistic, dar nu încape discuţie că e un poem. Orbitor e şi el un poem. Felul în care eu îmi semnez scrierile este unul poetic. E motivul pentru care nu pot fi în întregime clasic, romantic, manierist, avangardist, suprarealist sau postmodern: un poem nu e nimic din toate astea, el nu semnifică, ci, cum scria Macleish, este pur şi simplu.

M. P.: În Orbitor, de asemenea, pendulezi de la propriul tău corp la universul însuşi. Din nou, cu o viziune de mistic. Vorbeşte-mi despre romanul tău şi despre cum l-ai scris.

M. C.: Ei, Marta, am făcut-o de-atâtea ori că m-am plictisit şi eu, şi i-am plictisit şi pe ceilalţi. Orbitor nu e un roman, în primul rând. El e doar vândut ca roman. Eu îi spun simplu o carte. Nu ştiu cum pendulez în el, şi nici criticii nu s-au priceput până acum să-mi explice. Îmi sunt foarte dragi însă cei care l-au citit până la capăt. E o performanţă, vreau să cred că şi o bucurie. După efortul ăsta cred că ar trebui să primească diplome de cititori avansaţi.

M. P.: S-a scris mult despre cărţile tale. Eşti mulţumit de ceea ce s-a scris, s-a apropiat vreun critic (care?) de ceea ce crezi tu că sînt cărţile tale? Ce crezi despre critica literară, astăzi, cînd sînt foarte multe reviste (aproape fiecare oraş are una), iar meseria de comentator de carte pare a fi devenit cea mai la îndemînă?

M. C.: Ce scriitor a fost vreodată mulţumit de ce s-a scris despre cărţile lui? E şi firesc, critica descrie cartea ta pe dinafară, pe când tu o ştii pe dinăuntru. Dar şi ce uimire când un critic se strecoară între zidurile ei şi-ncepe să ţi-o înfăţişeze aşa cum n-ai putea s-o faci nici tu însuţi! Critica trece azi printr-un şoc, mai violent decât cel pe care-l resimte literatura. Căci, dacă în general se crede că omul nu poate trăi fără poveşti şi poeme, nimeni n-a spus că îi e la fel de necesară critica literară. Critica e în real pericol de dispariţie astăzi, din cauza crizei presei scrise (oricâte fiţuici literare s-ar mai oploşi prin târguri provinciale, unde fac mai mult rău decât bine) şi mai ales din cauza tendinţei către dizolvarea oricărei autorităţi, fie ea profesională, intelectuală, morală etc. Noile medii de socializare reduc şi vulgarizează exerciţiul critic. Critici adevăraţi mai găseşti în mediile universitare, unde sunt cu totul dezbrăcaţi de putere simbolică. Aşteaptă acolo vremuri mai bune, precum călugării medievali în mănăstirile lor. Cei mai mulţi critici buni care încă scriu în reviste sunt mereu pe punctul de-a părăsi domeniul şi a se duce către zone mai vizibile şi mai lucrative. Căci critica le aduce duşmani şi nu le oferă în schimb nici o satisfacţie.

M. P.: Sînt superstiţioasă şi nu îmi place să fiu întrebată ce scriu, de-aia nu te întreb ce scrii. Presupun însă că pot să te întreb ce proiecte de călătorii ai anul ăsta, de pildă.

M. C.: Termin o carte care numai manieristă şi postmodernă nu va fi – ca să mă lupt mai departe cu cuvintele astea urâte. Apoi plec în Germania ca să încep altă carte, de data asta un roman adevărat, oricât de antipatic mi-ar fi genul. După un an mă-ntorc ca să împlinesc 60 de ani la mine acasă.

M. P.: Îţi doresc să te bucuri de onorurile literare pe care le primeşti şi să nu fi niciodată singur în clipe de succes.

M. C.: Mulţumesc mult, Marta. Am fost, zic eu, o generaţie frumoasă, care nu şi-a bătut joc nici de promisiunile, nici de idealurile cu care-a plecat la drum. Mă bucur că mergem mai departe împreună.

Interviu realizat de MARTA PETREU

 

Interviu realizat de Marta Petreu

Conversaţii cu Mircea Cărtărescu

» anul XXVI, 2015, nr. 6 (301)