Gesturile fundamentale ale criticii

Constantin Cubleşan

          Unul dintre cei mai importanţi teoreticieni literari (şi nu doar) ai secolului trecut, alături de Marcel Raymond, Gaston Bachelard, Gaëtan Picon, Albert Béguin, Jean-Pierre Richard, Georges Poulet ş.a., Jean Starobinski poate fi socotit „cel mai mare umanist la ora actuală“ pe care Elveţia l-a oferit lumii. Cunoscut în România prin câteva dintre cărţile sale esenţiale, traduse la noi (Relaţia critică, 1974, Textul şi interpretul, 1985, Melancolie, nostalgie, ironie, 1993), e prezent acum în librării printr-o masivă selecţie de eseuri intitulată Gesturile fundamentale ale criticii (traducere şi prefaţă de Angela Martin, cuvânt-înainte de Mircea Martin, Bucureşti: Editura ART, 2014), după unul dintre cele mai incitante eseuri ale sale: Despre gesturile fundamentale ale criticii, preluat din volumul Annales du centre universitaire méditerranéen, vol. XXV, Nisa, 1971-1972. Ceea ce atrage în primul rând pe cititorul specializat, ca şi pe cel mai puţin familiarizat cu textele teoretice, îndeobşte mai abstracte în exprimare, este tocmai simplitatea discursului şi a demonstraţiei ideatice, oarecum colocvială, mereu raportată la un context istoric şi universal al conceptelor luate în discuţie, ceea ce şi asigură plăcerea lecturii, dincolo de interesul informaţional pe care îl prezintă. Sunt demersuri de o mare profunzime ideatică ce duc la perspective de înţelegere a fenomenului artistic, literar, cu totul captivante.

Potrivit credinţei sale – spune Angela Martin – în trecutul îndepărtat, în Antichitatea greacă şi latină încolţeşte orice viitor. Acolo se zămislesc şi se ramifică perspectivele, în puterea de fascinaţie a acestui trecut stă naşterea idealurilor umanităţii, indifeent de sfera căreia îi sunt destinate: ştiinţă, filozofie, literatură, artă.

Una dintre temele fundamentale pe care Starobinski a urmărit-o cu consecvenţă („temă cu variaţiuni“) este aceea a melancoliei, abordată în multiplele ei înfăţişări, devenită cu timpul, dintr-o atitudine filosofică, o „boală nervoasă“ în vremurile apropiate nouă. În acest sens, Starobinski efectuează „explorări în zona memoriei culturale europene, inclusiv în cea a filiaţiilor lingvistice şi a echivalenţelor“, toate acestea fiind tratate cu generozitate în Istoria tratamentului melancoliei de la origini până în 1900, carte fundamentală pentru cunoaşterea evoluţiei istorice a respectivei… boli. Acest text, ca şi toate cele datorate lui Starobinki, multe dintre ele aflându-se în actuala culegere, dovedesc o mare „propensiune teoretică“, susţinută de „analogii istorice, de foraje etimologice şi de mare pasiune taxonomică“, după cum comentează Mircea Martin. Tot el face şi precizările necesare privind structura culegerii de-acum: prima secţiune este una de „teorie a criticii literare, concepută însă ca teorie a culturii“; partea a doua oferă „portrete ale unor mari critici“ contemporani, cărora li se alătură o „edificatoare sinteză asupra structuralismului“; în fine, partea a treia conţine „analize tematice“ menite a ilustra „diversitatea preocupărilor autorului şi adecvarea de fiecare dată la obiect a mijloacelor sale“ (Ferestre – de la Rousseau la Baudelaire; Benjamin Constant: cum să vorbeşti când elocinţa este istovită; Van Gogh şi „fratele“ său, medic).
          Comentariul operei lui Starobinski, pe care îl face, cu mare acribie intelectuală, Angela Martin în prefaţa Domniei Sale, se completează fericit cu câteva pasaje memorialistice, de o delicată indiscreţie, menite a da cititorului nostru detalii semnificative privitoare la portretul şi modul de a fi al personajului Starobinski:

în rue de Candolle nr. 12 [la Geneva] acolo unde între timp ajunsesem la etaj, în faţa uşii apartamentului. Auzind de dincolo de ea scârţâitul parchetului sub paşii grăbiţi al Profesorului care ne venea în întâmpinare, nu m-am abţinut să nu mă întreb: ce mască va purta amfitrionul nostru? În prag se ivise, însă, cuviincios un zâmbet: abia apoi am avut senzaţia că l-ar urma cu timiditate chipul propriu-zis. Era un zâmbet cald, dar liniştit, purificat parcă de un mai vechi şi întemeiat motiv de încântare, învăluind, ca într-o aură sănătoasă, fiinţa Profesorului. Era o iluzie? Era chiar frumoasa reflectare a „ştiinţei voioase“, în sensul ei nietzschean? Cu care, după ce trudise mai bine de jumătate de veac pe tărâmul dezolant al Melancoliei, se simţea răsplătit?

Apoi, intrând în apartament nu putea să nu rămână impresionată de biblioteca profesorului, care era, de fapt, şi cabinetul său de lucru:

biblioteca profesorului era, cum altfel?, înţesată de cărţi şi împovărată de trecut. Cu toate acestea, volumele scăpau cumva din albie, ca sub urgia unor noi şi nestăvilite invazii. Cu excepţia rafurilor pe care volumele legate – ediţii princeps, ediţii vechi, ilustrate, ediţii rare, rarisime, ediţii bibliofile, serii complete – se ţineau locului, la adăpost de viituri, celelalte erau parcă necontenit „în mişcare“. Se revărsau toate, îngrămădindu-şi aluviunile pe masa de lucru, pe parchet, prin colţuri, ca şi pe nişte (probabil) măsuţe mai mult prăbuşite sub teancuri: cărţi apărute recent, cărţi de răsfoit, de citit, de recitit, laolaltă cu vrafurile de hârtii, fotocopii, dosare, mape, scrisori, manuscrise, reviste, ziare, plicuri de toate dimensiunile, încă nedeschise – „un haos“, se auzise deodată vocea plină de dulceaţă a lui Jacqueline – doamna Starobinski. O voce epurată de mult, probabil, până şi de umbra intenţiei celui mai tandru reproş.

Discuţiile se poartă în cea mai desăvârşită cordialitate:

Ascultându-l vorbind, mi-am dat seama cât era de contemporan: vitalitatea spirituală, curiozitatea intelectuală şi reflecţia proaspătă îl menţineau întotdeauna „la zi“. Citea ziarele, asculta radioul, rumega ştirile şi le comenta, era la curent cu ce se întâmplă în lume, avea opinii ferme despre politica europeană, credea în proiectul Europei Unite. Îl interesau evoluţiile din Est. Vorbea cu însufleţire şi cu multă simpatie despre oamenii Estului.

Cât de contrastantă e această imagine a profesorului Starobinski faţă de cea pe care o prezintă Adrian Marino în memorialul său. În paranteză îmi îngădui să-l citez, nu atât pentru suspiciunile lui Starobinski, cât pentru caracterul vanitos şi infatuat al fostului bursier al acestuia la Universitatea din Geneva:

O experienţă brutală, neaşteptată şi resimţită ca profund nedreaptă a contribuit la relaţiile mele, iniţial excelente, cu Jean Starobinski. Se arăta ospitalier şi binevoitor. Apoi, dintr-odată, şi-a schimbat atitudinea.

Marino are convingerea că i-a fost relevat profesorului faptul că el se afla acolo „ca spion, agent periculos“. Şi continuă:

În toamna lui 1971, am participat la Rencontres internationales de Genève, un filosof spaniol din prezidiu, José Luis Arangueren, m-a elogiat pentru faptul de a fi citat un spaniol, în original (Baltasar Gracián), Jean Starobinski s-a enervat vizibil. O dată m-a evitat pe stradă, întorcându-se brusc din drum, cu o agilitate extraordinară pe care nu i-o bănuiam. Scena s-a petrecut lângă Athénée.

În timp lucrurile s-au lămurit şi Starobinski şi-a schimbat atitudinea faţă de Adrian Marino, ceea ce nu l-a împiedicat însă pe acesta din urmă să se comporte faţă de savantul elveţian mizerabil: „Când a fost proclamat, în 1995, doctor honoris causa al Universităţii din Cluj, nici nu am participat la ceremonie. Nici ostentativ, nici vindicativ. Pur şi simplu nu mă mai interesa“.
          Mi-am amintit de acest pasaj impresionat fiind de mărturisirea doamnei Angela Martin, plină de respect şi de civilitate, în raport cu unul dintre marile spirite ale umanismului european convocat astfel în cultura noastră şi căruia, prin contribuţiile cercetărilor sale traduse în România, intelectualitatea universitară (şi nu numai) de bună condiţie etică şi morală îi este oricum îndatorat, fie şi numai ca şansă de iniţiere şi sincronizare cu ideile teoretice avansate ale Europei, prin oferta aşa-numitei şcoli critice geneveze.

Îmi place să sper – spune Mircea Martin în Cuvântul-înainte – că destinul de după apariţie al acestei cărţi va fi unul compensator. Argumente în favoarea actualităţii volumului de faţă şi a unei întâlniri fericite cu cititorii români există din plin în paginile sale. Mă gândesc, desigur, la o actualitate perenă, persistentă pe deasupra modelor şi conjuncturilor istorice. Jean Starobinski a ştiut să fie contemporan – în felul său specific – cu aproape toate perioadele prin care a trecut – de la prelungirea viziunii estetice moderniste din interbelic în primii ani de după război la formalismul structuralist şi apoi la răsturnările poststructuralismelor şi postmodernismelor.

E, aşadar, o carte ce merită toată atenţia cititorilor, indiferent de condiţia şi pregătirea lor intelectuală.

 

Constantin Cubleşan

Gesturile fundamentale ale criticii

» anul XXVI, 2015, nr. 5 (300)