Dialogul surzilor sau fals tratat de diplomaţie

Oana Presecan

          „Europa, planeta mea natală, e tăiată în două. O situaţie îngrozitoare.“ În octombrie 1989, în plin Război Rece, într-o Londră gri şi umedă, se deschid lucrările Conferinţei internaţionale pe tema securităţii şi cooperării între Est şi Vest. Şeful delegaţiei franceze, pe nume Tromelin, îşi dorea să se afle acolo la fel de puţin ca şi ceilalţi participanţi şi, ca să-şi omoare timpul, începe redactarea unui jurnal. Nici el, nici altcineva nu ar fi bănuit că, în toiul acelor lucrări, Zidul Berlinului avea să se prăbuşească, istoria luând un cu totul alt curs. Astfel debutează romanul de ficţiune Ultima conferinţă de Marc Bressant.
          Această conferinţă nu a avut loc, de fapt, niciodată. Dar autorul, diplomat de profesie, a născocit acest eveniment într-un mod atât de credibil şi cu atât de mult umor, încât putem afirma, fără prea multă ezitare, că astfel trebuie să fi arătat ultima conferinţă diplomatică din timpul Războiului Rece, de ar fi fost să aibă loc una. Volumul a fost întâmpinat cu aclamaţii de criticii francofoni, care l-au considerat demn de un manual de politologie, admirând piruetele de balet diplomatic pe care le orchestrează talentatul povestitor francez. În acest volum salutăm nu numai Marele premiu pentru roman decernat de Academia Franceză în anul 2008, ci şi prima traducere românească din opera autorului Marc Bressant (născut în 1938, pe numele adevărat Patrick Imhaus), fost ataşat diplomatic la Tokio şi Tunis, fost ambasador la Stockholm şi fost director al postului cultural TV5. Dacă traducătorii nu s-au înghesuit până acum să tălmăcească Ultima conferinţă în româneşte, credem că putem pune acest fapt pe seama dantelăriei de limbaj din original, dantelărie ce solicită neapărat prezenţa unui traducător încercat în ale meseriei. Tocmai de aceea, consider pertinent să le felicit pe cele două traducătoare clujene Rodica Baconsky şi Alina Pelea pentru temeritate, dar mai ales pentru tălmăcirea lor, care surprinde prin naturaleţe. Ar mai fi însă ceva de spus: pentru cititorul neaoş, lectura poate deveni destul de incomodă, căci, în această piesă de teatru burlescă, diplomaţii români joacă rolul cavalerilor negri, fiind ţinta sarcasmului tuturor celorlalte personaje. Dar mai întâi să aruncăm o privire către scenă.
          Personajele care participă la „ultima conferinţă“ sunt nişte copii răsfăţaţi ai relaţiilor internaţionale. Ei sosesc sastisiţi la Londra, dorindu-şi deja să plece. Cumplită corvoadă, să ia micul dejun la Carlton, să se deplaseze în limuzine, să ia cina la restaurantele exclusive de pe malurile Tamisei, să călătorească înapoi în patriile lor când au poftă, numindu-şi adjuncţii să le ţină locul la şedinţe, iar când totuşi sunt prezenţi, să ştie că pot veni şi cu puţină întârziere. Aproape toţi se ghidează după principiul: „cu un ochi să dormi mereu, dar cu celălalt să faci neîncetat inventarul slăbiciunilor colegilor“ şi se tem de acelaşi duşman comun: improvizaţia, sub orice formă a ei. Şi iată că tocmai acest duşman îşi face apariţia, năucindu-i pe toţi, atunci când se petrec răsturnările de situaţie din blocul socialist.
          Până atunci, grupul de diplomaţi îşi jucase rolul comod de „figuranţi de complezenţă“, la o reuniune pe care o considerau un noneveniment şi de la care nu aştepta nimeni nimic. Tocmai de aceea, poate părea surprinzător spaţiul generos, de două luni de zile, acordat unei conferinţe care nu încerca altceva decât să redacteze un nou text, prin care să fie uşurat accesul ziariştilor occidentali dincoace de Cortina de Fier. Ar putea părea o temă banală, dacă nu am privi mai atent situaţia din timpul Războiului Rece, când jurnaliştilor le era refuzat accesul în ţările din blocul socialist. Or, dacă e să luăm în considerare un alt exemplu literar, iată-l pe cel al prestigiosului ziarist american Dewey Spangler, din Iarna decanului de Saul Bellow, care era cazat la Intercontinental, urmărit peste tot, invitat la dineuri cu Conducătorul, forţat să vadă o realitate care de fapt nu exista pentru restul populaţiei. Istoria intră astfel, şi ea, în scenă, cu sobrietatea care o caracterizează şi fără cosmetizările ficţiunii. Fiecare gest trăda dorinţa oamenilor de a da pagina: în iunie 1989, zeci de mii de chinezi protestează în piaţa Tiananmen (care, paradoxal, înseamnă poarta către pacea cerească), mulţi dintre ei fiind striviţi de tancuri; Polonia  îşi constituie primul guvern pluripartit, spre consternarea lumii întregi; la câteva zile de la a patruzecea aniversare a Republicii Democrate Germane, au loc manifestaţiile de la Leipzig unde oamenii strigă pe străzi „poporul suntem noi“; în 10 noiembrie, ştirile anunţă că Zidul Berlinului fusese spart în bucăţi, cu sprijinul agenţilor de ordine care aveau până atunci sarcina de a-l păzi. Poate de aceea mărturiseşte Marc Bressant, într-un interviu, că el preferă să trăiască istoria prin literatură, şi nu în direct, fiindcă altfel nu ai răgaz să înţelegi ce ţi se întâmplă.
          Acest „moment de cotitură a Istoriei“, formulare pe care reprezentantul diplomatic al Chinei nu reuşeşte să o înţeleagă nici în ruptul capului, se oglindeşte însă şi în viaţa amoroasă a autorului acestui jurnal. Distinsul sexagenar francez Tromelin rupe relaţia cu o japoneză ce întrunea abia jumătate din anii lui, pentru a se îndrăgosti de o slovenă (atunci încă iugoslavă) plină de farmec. Tocmai în aceste fragmente scriitura devine stângace, căci paginile de jurnal dedicate acestei iubiri incipiente nu se disting de nişte notiţe diplomatice oarecare, lipsite de o emoţie reală. Nu acelaşi lucru îl putem afirma însă atunci când vine vorba despre schiţarea celorlalte personaje şi a relaţiilor dintre ele, fiindcă în acele pasaje scriitura devine fluidă şi conţine o doză bine cântărită de sarcasm, ce face deliciul lecturii.
          Aşa cum anticipam la începutul cronicii de faţă, personajul memorabil al acestui roman ficţional este delegatul român Milescu, „cel mai impunător dintre mormanele de carne care tronau în faţa noastră“, poreclit Monsieur Non de către ceilalţi participanţi. De cincisprezece ani, de când se desfăşurau aceste conferinţe, care erau singurul simbol al comunicării dintre Est şi Vest, Milescu nu a rostit nici măcar o singură dată cuvîntul da, blocând orice iniţiativă de reconciliere. Delegaţia română, suspicioasă şi retrogradă, nu interacţionează cu ceilalţi şi „nimeni nu pătrunde în birourile lor“, văgăună din care iese un iz de sarmale până pe coridor. Dar portretul nemilos al lui Milescu este secondat şi de altele, la fel de nemiloase, oglindind antipatiile lui Tromelin: Doamna Thatcher, de pildă (în roman i se spune, simplu, Maggie), este caricaturizată constant, iar reprezentantul Vaticanului lucrează în timpul şedinţelor la un tratat cu titlul burlesc Economia mântuirii, pentru ca, după căderea Zidului, acesta să meargă să viziteze mormântul lui Marx, fără ştirea delegatului polonez, care „ar face infarct dacă ar auzi“. Aventura dintre delegatul irlandez şi voluptuoasa colegă grecoaică, urmărită cu pasiune de diplomaţii conştiincioşi, se sfârşeşte în chip tragic, atunci când un suflet milos o înştiinţează pe doamna ministru al familiei din Irlanda, întâmplător consoarta aventurierului, cu ce anume se ocupă soţul ei la conferinţă.
          Nici nu e de mirare că, în tot acest vârtej al evenimentelor, în care se prăbuşesc ziduri şi cortine ce păreau cândva eterne, toţi actorii rămân descumpăniţi. Unora li se va face frică, alţii îşi vor lua viaţa, ba chiar câte unul îşi va părăsi slujba subit, pentru a-şi vizita oamenii dragi, pe care dictaturile îi ţinuseră până atunci izolaţi acasă. Libertatea începea să aibă din nou acelaşi sens pentru toată lumea, deşi ea avea să aducă noi drame, precum dezmembrările după principii micronaţionaliste din Europa Centrală.  Astfel, sub pecetea unui viitor incert, se încheie acest dialog al surzilor, cu o lume veche în ruine şi cu una nouă profilându-şi silueta, o lume în care Europa devine iarăşi una singură.

 

Oana Presecan

Dialogul surzilor sau fals tratat de diplomaţie

» anul XXVI, 2015, nr. 5 (300)