Anselm şi rectitudinea adevărului

Alexander Baumgarten

          Tratatul Despre adevăr al lui Anselm din Canterbury face parte dintr-un triptic de texte redactate la finalul secolului al XI-lea, alături de Despre libertatea alegerii şi Despre căderea diavolului. Situarea lor comună de către autorul însuşi explică turnura complet inedită în tradiţia gândirii occidentale spre care îndrumă Anselm meditaţia care are ca obiect adevărul: toate cele trei tratate ne vorbesc despre o instaurare a subiectului uman ca mărturisitor al lipsei de graniţă, poate chiar al deplinei continuităţi între adevăr şi bine. Este, într-adevăr, prima oară că un autor de scrieri filosofico-teologice consacră un tratat separat problemei adevărului şi prima oară când un autor al tradiţiei gândirii occidentale este de părere că înţelegerea adevărului trebuie construită în raport cu voinţa umană. În fond, întreaga tradiţie negase acest lucru, prin toate rădăcinile sale: pe câmpia adevărului, străbătută de Parmenide şi de Platon, niciodată adevărul nu depindea de subiectivitatea care, dacă se scufunda în ea însăşi, nu întâlnea mai mult decât opinia. Nici Aristotel nu determina subiectul să fie mai mult decât un martor foarte discret al corespondenţei dintre predicaţiile limbii şi „predicaţiile“ stărilor de fapt, în celebra lui definiţie a adevărului din Metafizica. Nici tradiţia creştină, livrată criptic şi aşteptându-şi dezvoltarea doctrinară, nu exprimase mai mult decât o enigmă prin numirea Celui care spunea despre sine că este adevărul, calea şi viaţa.
          De aceea, tot aşa cum este foarte potrivit să ne uimim că în finalul secolului al IV-lea cineva se decide că are o mare importanţă să îşi povestească evenimentele vieţii afective într-un tratat cu numele de Confesiuni, de vreme ce nimeni nu o mai făcuse până la el, tot aşa este foarte potrivit să ne exprimăm uimirea în faţa faptului că altcineva, urmându-l pe primul, se decide în secolul al XI-lea să scrie un tratat despre adevăr în care să propună o schimbare de paradigmă de proporţii în istoria conceptului de adevăr, spunând despre el că este o rectitudine a voinţei.
          Iată cum este posibil aşa ceva: epistemologia augustiniană susţinuse existenţa unor idei divine care inspiră mintea umană şi care o fortifică în vederea realizării conceptului mental în clipa gândirii şi a oglindirii adevărului. Acest concept, pentru că este conceput, parcurge o operaţie analogă naşterii Fiului din Tată. În fond, persoanele Treimii sunt analoge facultăţilor sufletului (ceea ce ştim de la Augustin), dar asta pentru că sufletul beneficiază de un principiu al convertibilităţii etajelor divine ale lumii în funcţii proprii (ceea ce ştim de la Plotin). Reiese de aici un lucru simplu, pe care Antichitatea târzie ni-l comunică polifonic: anume că a gândi înseamnă a vizita în mod real originea. (Ce cumplită demnitate a gândirii, scoasă complet din jocul filosofiei într-o cultură de tip cartezian, unde stările de fapt rămân indiferente la faptul că le gândim sau le ignorăm!) Aşadar, pentru Augustin, mintea noastră este inspirată de propria origine, iar dorul minţii noastre este descoperirea acestei origini sub forma unei „legi eterne“. Nimic mai clar acum: adevărul pe care noi îl putem rosti poate să însemne rectitudinea minţii şi a voinţei noastre în raport cu legea eternă. Iar aceasta este teoria lui Anselm: benedictin inspirat de Augustin, dar şi un benedictin preocupat să dea forme abstracte şi universale unor imperative ale epocii sale. Crescut în a doua generaţie de benedictini care produseseră reforma lui Grigore al IX-lea, Anselm era natural preocupat să pună pe seama conştiinţei omeneşti o imensă responsabilitate, legitimată de inspiraţia divină, dacă predecesorii lui (Petrus Damianus, Grigore însuşi) formaseră un mesaj elocvent, etic şi politic, menit să unească sub o practică comună regatele Europei, care se referea explicit la asumarea religioasă a responsabilităţii şi moravurilor.
          Avem din 2006 traducerea Laurei Maftei la Despre libertatea alegerii, cu studiul lui Ovidiu Stanciu, în „Biblioteca medievală“ a Editurii Polirom. Avem acum, în 2015, în traducerea lui Cristian Bejan şi cu excelentul studiu al lui Andrei Marinca, tratatul Despre adevăr, la Editura Ratio et revelatio din Oradea. Cei doi studioşi au produs o carte minunată: o traducere care reflectează la posibilităţile de exprimare ale limbii române, mereu atentă să dea seama de nuanţele secolului lui Anselm şi de precedenţele de traducere în română ale acestui autor, cu o exegeză atentă şi savantă a principalelor concepte puse în joc. Va veni, probabil, timpul oportun şi pentru al treilea text al tripticului. Orientarea traducerii celui de-al doilea tratat e însă diferită de a primului. Dacă primul era livrat cititorului român doar într-un sens al recuperării unui fragment de gândire a secolului al XI-lea, de această dată, versiunea prezentă la Despre adevăr este realizată de doi tineri cercetători prinşi în experienţa studiului unui fenomen foarte puţin cunoscut astăzi în general: uriaşa influenţă a lui Anselm asupra gândirii secolului al XIV-lea şi restructurarea gândirii occidentale sub presiunea lui şi a lui Augustin. Puţin din acest domeniu în această carte; mult din el în cărţile lor viitoare.

Alexander Baumgarten

Anselm şi rectitudinea adevărului (Anselm din Canterbury, Despre adevăr. Traducere Cristian Bejan, cu studiul lui Andrei Marinca. Oradea: Editura Ratio et revelatio, 2015)

» anul XXVI, 2015, nr. 5 (300)