Amintiri dintr-un prezent sfârtecat

Daniel Săuca

          Anticarul. A fost singurul care m-a plătit în cărţi. La bucată. În natură. După o zi de muncă – la o tarabă în faţa staţiei de autobuz din centrul oraşului – am primit Război şi pace. Nu am citit niciodată integral cartea. Nici nu mi-am propus. Cred. Pe anticar nu l-am cunoscut niciodată. A pierdut tot. Mai ales cărţile. Poate nu a ţinut cu adevărat la ele. Nu i-a păsat. Nici de cărţi, nici de familie, nici de prieteni. I-a păsat, cum ar spune femeile rele, numai de băutură. Mai bea şi astăzi. Sau numai asta face. Undeva într-un sat transilvan. Stă în chirie la câţiva metri de singurul bar al localităţii. Credeam că a crăpat. Zilele trecute, stupefiat, l-am întâlnit pe Facebook. Avea nevoie de prieteni.

          Am recitit Jurnalul de la Păltiniş. Văd că l-am recitit şi în iunie 2013. Unele cărţi, mai mari, mai mici, merită recitite la intervale regulate (controlate), chiar dacă relectura lor nu e întotdeauna reconfortantă. Sau aducătoare de noroc. Jurnalul..., destul de probabil, îl recitesc pentru că vorbeşte despre ceva ce nu am putut să fac niciodată. Ori nu am reuşit. Sau nu mi s-a permis. Să fiu învăţăcelul, servitorul spiritual al unui maestru. Poate mi se trage de la lene, „exacerbarea eului“ (cum ar spune psihologii literaţi), lipsa antrenamentului cultural. Am recitit şi „Evanghelia după Matei“. Povestea „Fiului lui Dumnezeu“. Literatura evanghelică. Speranţa mântuirii. După trecerea prin judecată... Niciun om nu va scăpa nejudecat. Ciudat. După ce vii pe lume neîntrebat, după ce eşti botezat neîntrebat, după ce eşti pus pe oliţă neîntrebat, apoi eşti întrebat, chestionat, ameninţat toată viaţa. De preoţi, de familie, de nevastă, de copii, de medici, de ziarişti, de băgătorii în seamă... Peste toate, te aşteaptă gheena, iadul, dacă nu ai fost cuminte (şi nu ai fost), dacă ai tânjit la frumuseţi interzise (şi ai tânjit), dacă nu l-ai iubit tot timpul pe Dumnezeu ca pe tine însuţi (e cam obositor, plictisitor şi periculos)... Văzută astfel, în această cheie represivă, ameninţătoare, apocaliptică prin cruzime cosmică, credinţa pare o deschidere care închide (în termenii Jurnalului). Cerul (Spiritul, Duhul) îţi este deschis sub ameninţarea morţii. Iubirea nu poate exista în cheie represivă. Poate e adevărată zicerea papei Ioan Paul al II-lea conform căreia iadul înseamnă pierderea credinţei. Şi a iubirii, adaug. Un iad pământean, golit de fundamentele credinţei, ale existenţei în Dumnezeu. Un Dumnezeu al iubirii, şi nu al răzbunării, cazon, călău, ghetoizant. Iubirea nu poate exista sub ameninţarea lagărelor de concentrare/exterminare.

          În sfârşit, văd Blue Jasmine. WA plictisitor prin întortocheata lui privire (binoclare) cinematografică. Retrospecţie şi introspecţie. Portrete complicate, aproape neverosimile. Toţi, aproape toţi sunt nişte rataţi. Infractori, ipocriţi, săraci şi cu duhul, proşti. Blue Jasmine pare un film despre ratare, despre ratarea (definitivă?) a societăţii infecte în care suntem condamnaţi să trăim. Aproape nicio urmă de umanitate. Aproape toate personajele trişează. Lipsa credinţei. A iubirii. Disperarea. Căutarea. Nicio şansă. Ca şi la von Trier (în Melancholia). Sună cunoscut, nu-i aşa?...

          Sulina. Ici, colo, sate muribunde, fantomatice, lungindu-şi umbrele spre cer prin neverosimile lighene parabolice. Ciorba de peşte, canalul principal, faruri, cimitirul Comisiei Europene a Dunării, vapoare, bărci, puţin peşte, sărăcie şi tristeţe, mulţi copii, speranţa vieţii. Am visat Delta şi, iată, am văzut-o. Sulina. Sute de câini. Câini tolăniţi. Câini apatici. Câini agresivi. Câini abandonaţi. Sute de biciclete. Plaja ce se opreşte într-un fel de mare, de apă dulce. La radioul public s-a vorbit despre Sulina, într-o „emisiune despre viitor“. Poate vom avea o navă ştiinţifică românească de 100 de milioane de euro („în esenţă din fonduri europene“) pentru studierea Mării Negre şi a Dunării. Pe Dunăre, încet spre Tulcea, cu o navă Navrom. Sărăcie, frumuseţe şi tristeţe. „Aici, la Porţile Orientului, unde orice este posibil“... Singur printre scriitori de toate felurile şi soiurile. Unul dintre ei, la şase dimineaţa, îmi explica teoria dacocentrică. Dacomană, adică. Nu pot să scriu nici acum poemul dedicat Dunării cerut de organizatori. Maliuc: „Dunărea izvorăşte de la nemţi. Pescuieşte nemţeşte. Adică legal!“ Şi dacă Dunărea izvora de la greci? Spre Tulcea, într-un fel de „personal“ al Deltei: opreşte în fiecare staţie fluvială.

          Agresiune. Un profesor, undeva lângă Dunăre, m-a întrebat: „Unde ai auzit, dumneata, din Sălaj, cuvântul «oleacă»?“ Orice explicaţie a fost de prisos. Profesorul, actor, cu o barbă albă, imensă, repeta întrebarea: „Unde ai auzit, dumneata, din Sălaj, cuvântul «oleacă»?“ M-am lăsat păgubaş. Dacă eşti din Sălaj, fireşte, nu ai cum să auzi cuvântul „oleacă“!

          Revăd Se7en. Reluări, reluări... Viaţa şi moartea în reluare, în reluare. Să exersezi în reluare echilibrul, moderaţia, modestia, şi nu lăcomia, hoţia, zgârcenia, mândria, trândăvia. Hărnicia, omenia, şi nu înjurătura ori lenea. Sănătate prin credinţă. „Urăsc oraşul ăsta!“ (replică din Se7en). Nici Zalăul nu-mi oferă o altă stare. Patetic şi lung e drumul cuvintelor către opera de nicăieri.

          După regulile bisericii, nu aş fi un bun creştin. Gând în Vinerea Mare. Nu pot trăi ca o legumă credincioasă. Prea multe amânări. Trăiesc, mă comport de parcă aş avea „în faţă toată viaţa“. Să posteşti mâncând ca un porc... Şi lăturile sunt fără carne. Ciudat: porcii se îngraşă cu vegetale pentru a da oamenilor carne. Pentru miliardele de consumatori de carne de porc. Am revăzut Gardienii destinului, o poveste uşurică despre liberul-arbitru. Aici, liberul-arbitru învinge destinul, predestinarea. În logica filmului, de fapt iubirea învinge predestinarea. Acum văd Legături la nivel înalt, un film probabil despre „privatizarea Apărării“. De ce e atâta ură împotriva „Statului“? Poate numai pentru accesul la resurse. Fără îndoială, un stat eminamente „privat“ nu ar administra mai bine averea statului. Dacă ar mai exista aşa ceva. A fost vreodată administrată pentru „binele public“ aşa-zisa avere a Statului? Politică, între binele public, teoretic al tuturor, şi binele personal. Marele măcel, în reluare, al cuvintelor, al luminii, al adevărului. În fiecare zi. Suferinţă, speranţă, încredere, milă, iubire, înviere.

          Am rămas fără o măsea. Necrozată. Partea dreaptă jos va arăta în curând ca un deşert bucofacial. Medicul mi-a dat şi o broşură despre „medicina energetică şi nevoile omului“. Publicaţia vorbeşte despre „necesitatea implementării unor metode terapeutice mult mai eficiente decât cele existente“ şi „introducerea unor principii noi în terapia bolilor cronice actuale“. Brăţara energetică ar fi una dintre minunile viitorului, cu toate că-mi lasă aproape convingerea: dă dependenţă. Ca şi viciile. „Echilibru total... pentru viaţă.“ Firma e americană. „Medicina energetică – medicina viitorului“. Să vedem: „stimularea meridianelor de acupunctură specifice“. Medicul purta şi el o „brăţară energetică“. „În 20 de ani totul va fi schimbat.“ Ne vom putea programa până şi durata vieţii. Dacă vom trăi până atunci.

          Acasă, înaintea unei alte expediţii. În Surducul lui Viorel Mureşan. Şi Vasile Puşcaş. Acasă, după Zilele CS, fericit oarecum că am scăpat cu bine din încercarea organizării unui astfel de eveniment, complicat. Ciudat: se manifestă tot mai agresiv concurenţa şi în zona revistelor literare, de cultură. Evident, toate publicaţiile cu pricina sunt subvenţionate, sistemul de distribuţie nu mai există, redactorii sunt plătiţi prost, colaboratorii rar etc. În această situaţie, concurenţa nu poate avea decât chipul orgoliului, al celebrei ziceri: scriitorii se mănâncă între ei. Pentru a muri şi capra vecinului, scriitorii sunt totuşi capabili să se şi citească între ei. Canibali cu ceva gusturi literare şi mult orgoliu.

 

Daniel Săuca

Amintiri dintr-un prezent sfârtecat

» anul XXVI, 2015, nr. 5 (300)