Ceauşescu şi protocronismul în anii 1970

Cristian Vasile

          Pe urmele unei autoare precum Katherine Verdery au existat mai multe abordări ale fenomenului protocronist (de la Alexandra Tomiţă la apariţii mai recente vădind şi o stranie empatie în raport cu acest curent politico-literar şi cu Edgar Papu, inclusiv faţă de manifestările sale din perioada 1974-1993). În acest context mi se pare bine-venită cartea recentă a lui Cristian Roiban (Ideologie şi istoriografie: Protocronismul, cu o prefaţă de Victor Neumann, Timişoara: Editura Universităţii de Vest, 2014), un volum foarte provocator şi bine documentat, circumscris istoriei conceptuale. Un alt merit al lucrării este atenţia acordată unui organ de presă foarte influent în epocă pus în serviciul ideologiei oficiale, al tracomaniei şi protocronismului – revista Magazin istoric –, care atingea şi tiraje de 200.000 de exemplare.
          Voi reveni poate mai pe larg asupra cărţii; acum însă aş vrea să scot în evidenţă importanţa recitirii „operelor complete“ ale lui N. Ceauşescu, măcar a integralei lucrărilor despre literatură şi artă, pentru că am senzaţia că ele sunt oarecum neglijate (volumul Arta şi literatura apărut în seria „Din gândirea social-politică a preşedintelui României“ nu e suficient, din cauza multor prescurtări, contrageri, scoateri din context). Sigur, mai ales cercetători şi comentatori asociaţi cu Radio Europa Liberă au stăruit asupra discursurilor lui Ceauşescu, furnizând în timp real publicului informaţii relevante despre deriva naţionalistă, neostalinistă a regimului de la Bucureşti. Astăzi însă cuvântările, rapoartele etc. emanate de la Ceauşescu pot fi citite în paralel cu documente relevante declasificate după 1989. Aceste izvoare mai recente indică atât o fascinaţie timpurie a lui Ceauşescu – încă din faza preprotocronistă – pentru un autor precum Dan Zamfirescu, editorul Învăţăturilor lui Neagoe Basarab... (v. Ceauşescu, critic literar, ediţie de Liviu Maliţa, Editura Vremea, 2007), cât şi rolul pe care l-au avut anumite „întâlniri speciale“ ale secretarului general cu Iosif Constantin Drăgan, acerb promotor al tracomaniei. Abia acum istoricii au posibilitatea să adâncească aceste piste de cercetare.
          Dar oricât de tentant ar fi acest tip de izvoare – de multe ori încă inedit –, voi continua pledoaria pentru reconsiderarea în paralel a surselor istorice deschise (corpusul de discursuri al lui Ceauşescu). Asocierea preprotocronismului cu Tezele din iulie 1971 merită şi ea rediscutată într-un cadru nou. 1971 era primul an al unui nou cincinal; adică implicit un moment de bilanţ. În mod clar, Ceauşescu dorea atât un alt profil cultural-ideologic pentru cincinalul 1971-1975, cât şi o altă literatură; voia – deşi avea să o exprime mai târziu – „un cincinal al revoluţiei pentru o literatură nouă“ care să fie congruent cu părăsirea liberalizării. (Sunt două momente de intensificare a tonului agresiv faţă de autonomia literaturii: 1971 şi 1976; ultimul corespunde iarăşi cu primul an al unui cincinal.) În al doilea rând, înainte de a fi el însuşi un protocronist (sau un susţinător al curentului), Ceauşescu este un protocronist sui-generis.
          Un discurs de-al său de la 7 mai 1971 a vădit protocronismul lui Ceauşescu în ceea ce priveşte istoria mişcării muncitoreşti şi socialiste din România (prin accentuarea temei legăturilor directe, nemediate, cu fondatorii ideologiei comuniste, dar şi prin hiperbolizarea sprijinului dat lui Lenin et co. de către mişcarea muncitorească autohtonă; N. Ceauşescu, România pe drumul construirii societăţii socialiste multilateral dezvoltate, vol. 5, p. 862-864.). Este un alt element care l-a apropiat de curentul protocronist în formare.
          Totuşi, cum putem încadra protocronismul în raport cu ideologia oficială (fie că îi spunem naţional-comunism, naţional-stalinism sau marxism-leninism ceauşist)? Mai întâi, să avem în minte binomul ideologie comunistă (totalitară) – metodă unică de creaţie (realism socialist), realitate vădită îndeosebi între 1948 şi 1960. Mai ales începând din 1974 şi, mult mai clar, din a doua parte a anilor 1970, atât Ceauşescu, cât şi ideologii din jurul său folosesc în paralel două formule – umanism socialist şi umanism revoluţionar. Poate şi pentru a-l delimita de umanismul socialist al perioadei de „liberalizare“ (cca 1965-1968/1971), Ceauşescu vorbeşte despre un „nou umanism socialist“, inevitabil „revoluţionar“, expresie a „revoluţiei socialiste“. Poate nu este o întâmplare faptul că foarte curând, la finele anilor 1970, evenimente din trecut sunt rebotezate, primesc alte semnificaţii: 23 August 1944 devine din insurecţie – revoluţie; mai târziu răscoala lui Horea devine revoluţie, prefigurând parcă şi Revoluţia Franceză. Foarte des apar în discursul lui Ceauşescu sintagme precum „specific istoric“, „rolul naţiunii“ şi „geniul creator al poporului“, ceea ce îl apropie pe secretarul general de retorica protocronismului, pe cale de a se contura (Edgar Papu tocmai publicase în revista Secolul XX manifestul-program al noului curent politico-literar). Personal cred că protocronismul, dincolo de încurajarea şi – într-un fel – binecuvântarea oficială, nu a fost niciodată un echivalent al realismului socialist, al proletcultismului (ca să folosesc un termen imprecis, dar consacrat), ci – cel mult – doar un ingredient al umanismului socialist. Acesta din urmă (sau mai degrabă umanismul revoluţionar) a avut un miez ideologic marxist-leninist, expresie a „revoluţiei socialiste“, iar învelişul a devenit din ce în ce mai mult unul colorat protocronist, întruchipând poate un fel de „revoluţie naţională“. Cu toate acestea, mai ales în anii 1980, derivele protocroniste sunt corectate de la vârful partidului. Riposta faţă de discursul protocronist, mai energică în exterior (prin Radio Europa Liberă) şi mai firavă în ţară, l-a determinat totuşi pe N. Ceauşescu să răspundă, mai ales că acuzele privind deriva naţionalistă a regimului de la Bucureşti se înteţiseră (acestea nu veneau doar din Occident; voci din Răsărit etichetau noua direcţie drept „anticomunistă“).
          Secretarul general a sintetizat aceste critici şi a reacţionat vehement; a făcut-o chiar în faţa unei instituţii ultraideologizate, Academia de partid „Ştefan Gheorghiu“, la 28 martie 1975 („Cuvântare la adunarea consacrată aniversării Academiei «Ştefan Gheorghiu», 28 martie 1975“; in N. Ceauşescu, România pe drumul construirii societăţii socialiste multilateral dezvoltate, vol. 11, p. 377-378). Incontestabil discursul are şi o miză internă, căci răspunde criticilor privind cooptarea, instrumentalizarea protocronismului şi a naţionalismului. Pe de altă parte, nu atât Ceauşescu apare întotdeauna ca un susţinător fervent al protocronismului, cât Securitatea sau vectori ai săi, colaboratori, agenţi de influenţă, care poartă şi masca de creatori în domeniul literaturii. E adevărat, Ceauşescu însuşi îi falsifică pe unii clasici ai literaturii, chiar pe Mihai Eminescu, de exemplu, un mod de răstălmăcire adoptat şi de unii protocronişti, folosind însă mijloace (pseudo)academice, şi nu în principal registrul politico-ideologic.
          N. Ceauşescu anticipează şi unele mijloace sau metode polemice utilizate de protocronişti în disputa lor cu autorii „occidentalizanţi“, neautohtonişti (folosind inclusiv argumentul că unii dintre antiprotocroniştii din anii 1970 avuseseră o atitudine conformistă în perioada realismului socialist, a jdanovismului/proletctultismului). În 1977 este un alt interesant punct de inflexiune, generat şi de mişcarea Goma, dar asupra lui voi stărui cu altă ocazie.

Cristian Vasile

Ceauşescu şi protocronismul în anii 1970 (Cristian Roiban, Ideologie şi istoriografie: Protocronismul. Prefaţă de Victor Neumann. Timişoara: Editura Universităţii de Vest, 2014)

» anul XXVI, 2015, nr. 5 (300)