Cele nefăcute de mâini văzute

George Neagoe

          Poezia lui Mircea Bârsilă din Viaţa din viaţa mea (Ed. Cartea Românească, 2014) se apropie, sub raportul atitudinii faţă de realitate, de culegerea Martei Petreu (Asta nu e viaţa mea, Polirom, 2014) şi de cea a Doinei Ioanid (Cusături, Cartea Românească, 2014). Versul pare o posibilitate interioară, un teritoriu care, deşi veridic sau valid (din punct de vedere livresc), nu are un obiect. Referentul acestui tip de literatură este o voce rânduită să observe polifonia textului. Conştiinţa – acel tu însuţi socratic sau acea entitate care manageriază certurile între diferitele egouri – scoate la iveală cauzele aşa-numitei confesiuni. De fapt, adevărata personalitate, nimeni alta decât gestionara creativităţii, identifică traumele care, cu timpul, au ajuns să fie una cu imaginaţia.
          Între cititor şi conştiinţa autorului se interpune naivitatea, înţeleasă ca negare încrâncenată a episoadelor marcante şi ca predispoziţie nativă pentru limbaje figurate. Poetul este acea fiinţă internă, stârnită de mediu şi excesiv antrenată de omul concret, aflată în imposibilitatea de a-şi asuma lumea în datele ei de nerefuzat. M-aş feri, într-o asemenea analiză, de binomurile obiectiv-subiectiv şi tranzitiv-reflexiv, pentru că nu discutăm despre interpretarea fenomenelor în logica tropilor (axată pe analogii). Discutăm, în schimb, despre încurajarea abilităţii de a distorsiona realitatea. E ca şi cum, stând la semafor şi făcându-se verde, să ne preocupe întâi dacă au oprit maşinile ce vin din dreapta, nu cele din direcţia opusă. Răspunsul poetului, într-o astfel de situaţie, ar fi că presupusul critic foloseşte un raţionament inadecvat pe străzile din Anglia, unde regulile de traversare sunt viceversa. 
          Simplificând, în Viaţa din viaţa mea, versul constituie o formă fără fond. Raţiunea, care împarte activităţile, în mod independent faţă de conştiinţă, este o tablă de materii, unde se adună experienţele asimilate. Acele elemente combină, în proporţii indefinite, natura şi cultura. Reacţia poetului la stimulii raţionalizaţi se numeşte încercare de umanizare a vieţii înconjurătoare şi a propriei structuri intime. Aici rezidă, în ceea ce mă priveşte, funcţia cea mai înaltă a scrisului practicat de Mircea Bârsilă. Enunţurile nu suportă disocierea între adevărat şi fals. Aserţiunile trebuie acceptate ca atare, deoarece nu pot fi incluse într-un sistem de referinţă infailibil. Astfel, nu se mai cuvine să punem sub semnul îndoielii simţurile. De pildă moartea, străina absolută, devine un set de efecte care, până la urmă, nu vor aduce nicio lămurire despre alcătuirea ei amorfă:

Doliul pe care păsările îl vor purta după mine,
la piciorul stâng,
Alaltăieri, amurgul
a fost adus din nou cu poliţia, şi tot alaltăieri, un bărbat
pe care l-a părăsit femeia a mers la fotograf şi s-a pozat
cu o lumânare aprinsă în mână. Avem nevoie în fiecare
duminică de ajutorul aburilor
înălţându-se, dimineaţa, din ape,
în vreme ce norii se joacă,
simulând că sunt nişte şobolani
speriaţi de-o jivină cu certificat de pisică. Şi unghiul
din care viaţa e un pantof cu modele circulare,
cu relief,
până aproape de vârf, şi cu fixativul care ţine pietrele lipite
de pământ, şi voievozii, sprijiniţi în sabie, din abecedare.
Ceea ce văd eu
nu există decât în adâncul oglinzilor negre,
ceea ce ating, luând-o drept cuţit,
este rochia ta, iubito... (Rochia ta, p. 10)

Poetul, un alter ego îndârjit să adoarmă vocea autentică, face mai mult decât e cazul. Dar e unica lui posibilitate de a-şi arăta că n-a rămas singur, abandonat. Poezia are atmosfera unui priveghi. Se sporovăieşte, aparent fără noimă. S-ar spune că ne reîntoarcem în zodia bolboroselii zeilor, încastraţi între Eros şi Thanatos. Numai că Mircea Bârsilă înscenează discursul conştiinţei care, asediată de paznicii trecutului, vorbeşte pentru a nu pieri sub povara poeziei, balast infantil şi nefiresc:
 
Multă vreme, după ce nu mai suntem copii,
mâinile noastre continuă se joace. / Multă vreme, vrăjiţi de eumenidele sexualităţii / mâinile băieţilor nu mai văd decât sâni, genunchi / şi coapse fierbinţi de femeie. (Învechite semne, p. 23)

Reiese, încă o dată, presiunea împlinirii unor gesturi ruşinoase, dobândite prin accelerarea involuntară a simţurilor. Poetul este o mină antipersonal care explodează chiar şi fără a fi atinsă de picioare neatente, preluând asupra lui şi loviturile încasate de alţi semeni. Zona lui de confort nu trebuie confundată cu una a echilibrului. În loc să producă o schimbare (radicală), poezia se dovedeşte conservatoare, în sensul că nu iese din cercul vicios. Textul ascunde nevoia reîntoarcerii în placentă, inabilitatea de a fugi de inerţie. Poetul este educat să refuze maturizarea, continuând să repete, cu fiecare femeie, recuperarea zadarnică a factorului matern. Proprietate certă, pipăitul nu-şi realizează potenţial. Atingerea este, mai degrabă, o serie nesfârşită de ezitări şi de confuzii. Mircea Bârsilă construieşte, în versurile precedente, şi un contrapunct tulburător la icoana Maicii Domnului, pictată cu trei mâini de Sfântul Ioan Damaschinul. Vina asumată ar fi cea de a nu fi izbutit să recreeze universul după voinţa Cerului. Dar, în subsidiar, conştiinţa intervine şi mai potoleşte din regrete, deoarece poetul nu are trebuinţă să fie un demiurg second hand. Departe sunt de Arghezi aceste autoflagelări, fiind lipsite de temei pe cât este şi realitatea obiectivă a poeziei. Mircea Bârsilă insistă iarăşi asupra celor necomise ca sursă a penitenţei şi, în consecinţă, a negării posibilităţii de a fi iertat:

Atâta timp,
de când nicio pasăre nu mai îndrăzneşte să zboare
în prelungirea somnului
pe care-l am, din copilărie, pe frunte. Şi insomniile mele.
Şi obsedanta imagine – un peşte sărat
despicat în două – pe care femeile şi bărbaţii lor osteniţi
mi-o aduc în minte, întinşi, până dimineaţa,
bărbat şi femeie, în bezna vâscoasă a paturilor.
O ipostază de care m-aş putea lecui singur,
dacă străvechile ceremonii de vindecare
nu ar presupune atât de primejdioase coborâri în adâncuri.
Un trandafir adânc. O fântână cu ghimpi.
Vezi tu, Iisuse, în ce stare am ajuns?
Văd, dar ochilor mei nu le mai este îngăduit plânsul!

Suprasaturat de real, volumul nu acumulează totuşi trăsăturile realităţii. Explicaţia ar fi că, prin orice invocaţie, poetul îşi abuzează emoţiile. Versul – construit ca simulacru al vieţii – devine soluţia excesivă a unei necesităţi ignorate. În bâlciul deghizărilor, poetul caută dimensiunea omenească. Mai mult, bâjbâie totdeauna după sine, regăsindu-se numai în surogate. Pornirea către ieşirea din fire este pusă în cârca unei agresiuni afective din etapa de care adulţii îşi amintesc cel mai puţin, pentru că declanşează majoritatea traumelor. E vârsta copilăriei întristate şi învinovăţite. Cotidianul fusese transformat subit într-un totem inaccesibil, ale cărui ritualuri, tabuuri şi inhibiţii au ajuns forme fără fond:

Întâiul carnaval din viaţa mea. Aveam doar câţiva ani,
încă nu eram la şcoală, iar mama purta o mască
de dropie. Nu mai erau ale sale nici mersul
şi nici mişcările capului,
ci, întru totul, ale celeilalte. Şi dorinţa – greu stăpânită –
de a mă covinge
dacă nu va fi având cumva şi aripi
ascunse sub rochia din mătase albastră. N-am îndrăznit,
la gândul că mama
– trădată, în sfârşit de pliscul acela scurt –
era, de fapt, o dropie travestită în femeie. Nu mai erau
ale ei nici mersul
şi nici mişcările capului, iar masca şi lungii cercei
(nişte cercei cât o limbă de câine de lungi) o făceau
să semene – aş zice eu, acuma,
la atâţia ani de atunci –
cu un idol arhaic: slăvit, la sărbătorile lor, de barbari. (Întâiul carnaval, p. 87)

Viaţa din viaţa mea este o carte unde poezia, deşi aparţine artei, nu izvorăşte din umanitatea reală. Textul reprezintă un refugiu de paie, un bordei decorat cu tablouri expresioniste. Mircea Bârsilă a scris un volum major.
 

George Neagoe

Cele nefăcute de mâini văzute (Mircea Bârsilă, Viaţa din viaţa mea. Ed. Cartea Românească, 2014)

» anul XXVI, 2015, nr. 5 (300)