Cel care pune în scenă

Emil Hurezeanu

          Ieri, alaltăieri, sub bolta însorită a vechii mănăstiri, cîţiva tineri corectau şpalturile Echinoxului, închipuindu-şi că lumea lor e cea mai bună. Erau acolo, în timpul vieţii mele, Marian Papahagi, Ioan Groşan, Radu G. Ţeposu, Ion Simuţ, Viorel Mureşan, George Ţâra, Mihai Dragolea, Helmut Britz, Ioan Urcan, dar şi Traian Ştef. Să tot fi fost ora 13.30. Superficialitatea veselă a adunării puse pe corectură nu era depăşită decît de seriozitatea, neluată în serios, a proiectului literar, sau poate chiar existenţial comun. Revista noastră, în 24 sau 36 de pagini, apărea în 1000 de exemplare, era împachetată cu mîna şi trimisă spre  Constantin Noica, Geo Bogza, Nichita Stănescu, Ioan Alexandru, Nicolae Manolescu, Nicolae Steinhardt, Ana Blandiana. O citeau scriitorii, în primul rînd. Mai ajungea şi la studenţi. Pentru noi a fost alibiul provocator al libertăţii culturale supravegheate, din penultimul deceniu al comunismului. Nici noi, nici comunismul nu aveam habar că povestea  se va termina. Ne comportam deci ca atare. Ei cereau, noi pretindeam. Ei interziceau, noi ofeream. Şi noi, şi ei eram însă membrii unei comunităţi izolate în centrul lumii, la Cluj, într-o Transilvanie la cumpăna dintre a fi şi a trebui, dintre unguri şi români, dintre literatură şi ideologie. Prea tînără şi dornică de emancipare era Transilvania românească, cu comunismul ei postdogmatic pe cap, prea ambiţioase şi inutile proiectele literare trilingve ale unui grup de tineri, care, în a doua parte a anilor ’70 din secolul trecut, erau siguri că după absolvire nu mai ajung în redacţiile revistelor literare, nici în universitate, ci „în producţie“. Cu atît mai dulce, dubla dorinţă de înşelare a contingentului. Fugeam de fetişizarea omului nou, îl ocoleam pe cel eliberat, necunoscîndu-l în lipsă de posibilităţi reale, şi ne completam jumătatea de servitute involuntară rămasă disponibilă cu pulsiuni literare: poeme, cronici, recenzii, lecturi, traduceri, confreria secretă unilaterală cu  Manolescu, Negoiţescu, Doinaş sau Balotă, sub bolta însorită a mănăstirii franciscane de lîngă Cimitirul Central. În imediata apropiere citea în ungureşte şi latină David Prodan, iar pe trotuarul din faţa Tribunei, cu Librăria Universităţii la bază, se preumblau, ca Napoleon şi Goethe la Jena, Augustin Buzura şi Mircea Zaciu. Primul, cu domiciliul forţat confortabil, chinuit în mod aparent, răsfăţat în mod obiectiv, al doilea, un cardinal iezuit în adîncuri. La suprafaţă, un profesor sobru care-şi strivea alter ego-ul ludic şi centrifugal, în spatele ochelarilor cu rame negre, şi la adăpostul relaţiilor burgheze şi ambiental-acceptabile din strada Bisericii Ortodoxe. Îi regăsea, pe fragmentul de asfalt din faţa cofetăriei Arizona, botezată oportun de Bill Stanciu, anglist şi americanist întors din bursele miraculoase ale perioadei Maliţa, însuşi Marian Papahagi. Un arcaş suplu, cu încărcătura de mareşal macedonean în biblioteca din Mănăştur şi mintea rafinată de trei generaţii de erudiţi reveniţi în Dacia Felix după răspîndirea aureliană. Apărea, pe la ora 14, şi Jean Pop, lector dr., expert elegant şi stăruitor, chipeş şi timid, ţăran şi nobil maramureşean, tocmai întors din Franţa, unde a stat mult de vorbă cu Georges Poulet, Jean Starobinski, Julia Kristeva şi chiar, culmea îndrăznelii, cu Sonia Delaunay. Jean era directorul Echinox-ului, Marian, redactor-şef, sub bolta însorită a vechii mănăstiri. Doar Doru ajunsese între timp prinţul Danemarcei noastre exilate. Se juca cu noi, pe rînd, de-a groparii filosofi, de-a Ofelia plutind pe ape – era o fată cu acest nume, la UTC, din Deva, nemilitantă şi foarte vrednică –, de-a răzbunarea şi, uneori, de-a sfîrşitul pur şi simplu, în gări, pe scena lui Ilf şi Petrov, la el acasă, între cărţile din Sindicatelor 3, în trenurile spre Sighişoara şi Sibiu. Doru Vartic este emblema eufori(oni)că a acelor ani.
          Revenise din Germania, unde, presupuneam, a avut de-a face cu Thomas Mann şi compania, pentru că hălăduise prin Hamburg şi Lübeck. Era un coleg mai mare şi mai grijuliu. Empatia lui ludică atingea proporţii catastrofale. Începea prin a fi complice cu Groşan, care aducea capul de om tăiat de la anatomopatologie şi sfîrşea în imnuri de iubire tolstoiană, încercînd să-i facă pe tinerii ardeleni mai apţi de Offenbarung, mai deschişi la angoasele Europei ibseniene, mai umbriţi de petele demonice ale unchiului său dinspre mamă, Radu Stanca însuşi.
          Un geniu al înscenării, în sfîrşit. Nu doar cînd, regizînd piese de D. Popovici, Ilf şi Petrov, Ionesco sau chiar Ioan Groşan, reuşea să ne transforme din imberbi amatori cu accese exhibiţioniste în propriile personaje, cu săli umplute la refuz la Cluj, Baia Mare, Satu Mare sau Sighişoara. Un geniu al înscenării destinse, jucăuşe, sclipind de binefacerile ironiei erudite şi binevoitoare, dar şi un mesager bergsonian – regizorul şi filosoful – al acomodării cu plînsul, strigătul şi şoapta, într-o zi însorită, într-una dintre pieţele întunecate ale barocului central-european, sufocat de fortificaţiile moldovlahilor de la utilaj greu şi ritualul interceptărilor preventive ale foştilor echinoxişti latinişti, schimbaţi şi ei în cenzorii preavizului salvator.
          Cu Ion Vartic am petrecut cei mai interesanţi ani ai vieţii mele. În preajma lui, şi cu el, cîştigai o libertate foarte plauzibilă a flanării în spaţiul cultural şi livresc, a amenajării practicabile a oricărui mister ermetic. Omul avea însă, pe lîngă veselia sa intuitivă, şi un decapant umor coroziv, adaptat la măsura cobaiului cu care avea de-a face, pe care-l învelea şi diseca cu satisfacţii cvasijudiciare. Dacă nu s-ar fi consumat mereu în interiorul inviolabil al Literelor noastre de pe Horea, pe malurile Someşului cu triluri de filomele în dimineţile postbahice, pe caldarîmul Sighişoarei şi aleile Cimitirului ei, în noaptea cînd Madeleine s-a despărţit de mine, în căldura respiraţiei sale proteguitoare sau, mai ales, pe masa Hanului Dracula. Atunci cînd două, trei chiliene de-ale lui Allende, exilate pe la noi, după un stagiu glacial în URSS, s-au urcat pe mese şi, sărutîndu-ne prelung, pe noi, saltimbancii ultimei nopţi latine de la porţile Orientului, au făcut posibilă înfrăţirea completă.
          N-am ştiut niciodată ce părere are despre mine Doru Vartic. Nu vorbea rău sau bine despre nimeni, cu excepţia momentelor cînd cel care punea în scenă îşi plasa personajele în relaţii neobişnuite, împotriva naturii ambientale şi în favoarea naturii estetice.
          Cărţile lui mirifice, mai vechi şi mai noi, fotografia din Leonor Fini, pe care mi-a sugerat-o pentru Lecţia de anatomie din Echinox, distribuirea în rolul, foarte freudian, al nepotului locotenentului Schmidt, din 12 scaune, în filigranul doar de noi înţeles al descendenţei joculare comune din Radu Sanca şi I. Negoiţescu, ca fii ai burgurilor cerchiste, betonate după doar 30 de ani, dar pe aceeaşi scenă, în Piaţa Fingerling, din Sibiu, într-o noapte de martie alături de hipnoticul Mircea Ivănescu, sau, într-o alta de mai, la Timişoara, asistaţi de orchestratorul eteric Şerban Foarţă.
          Ion Vartic a fost – cine-ar fi crezut? – şi secretar de stat, ministrul culturii fiind Andrei Pleşu. În cea mai administrativă funcţie pe care a avut-o vreodată a lăsat o dîră suspectă de profesionalism şi construcţie, alături de prietenul său mitic Marian Papahagi. În viaţă şi la teatru a glumit non-stop, cu o charismă ironică fulgurantă şi imposibilă uşurinţă a existenţei repovestite, mult mai bună şi mai tandră decît singura posibilă.
          Nu vorbesc la trecut, decît pentru mine, ca să-mi semnalez mie însumi deficitul de prezent alături de acest extraordinar prieten de altădată. Spre deosebire de noi, ca să nu mai vorbesc de Marian, Zaciu sau Radu, Doru nu îmbătrîneşte, ci se confundă cu efigia luminoasă a propriei vocaţii: angoasat şi învăţat, tulburător prin precizia arondată a detaliilor, a tuturor detaliilor, precum în actul de acuzare al judecătorilor ad-hoc din Dürrenmatt. Îi poţi spune orice. Te ascultă cu afecţiune şi nervozitate conţinute, aproape tăcut. Cînd vorbeşte mai mult riscă să fie caustic şi nedrept cu cineva care nu e de faţă, dar îşi revine, cu autoironică şi pseudopedagogică întorsătură, ca şi cum şi-ar spune că, în definitiv, acesta este spectacolul vieţii, altul nefiind.
          Un „Festschrift“ pentru Doru Vartic la 70 de ani mi se pare o contradicţie  încurajatoare în termeni, pentru un „feu follet“ cu gravitatea asta candidă, de adolescent irepresibil, de grămătic fragil al cabalelor lecturii, de mîntuitor însă, în felul lui nonreal, cu efecte în realitatea sublunară.
          Din toate aceste motive, mi-e greu să-l mai revăd pe Ion Vartic, pentru că ştiu că, vorba Martei Petreu, dintr-o recentă, meritată poate, misivă, „drumurile noastre s-au înstrăinat în mod reciproc“. Eu am fost actorul lui. Am devenit figurantul impersonal al realităţii nemijlocite. El a rămas gardianul lumii de dincolo.

Emil Hurezeanu

Cel care pune în scenă

» anul XXVI, 2015, nr. 5 (300)