Viitorul şi osiile prezentului

Gellu Dorian

          După 118 ani de cînd I. L. Caragiale – care, iată, se dovedeşte a fi şi foarte serios, şi foarte interesat de starea literaturii române, destul de tinerică la acea vreme –, literatura română a adunat în ea şi bune, şi rele: multă caracudă, dar şi „personalităţi într adevăr eminente“, cum i se adresează în  întrebare lui Hasdeu, ori „figurile cele mai remarcabile între literaţii noştri“, cum îl întreabă pe criticul de atunci Dobrogeanu Gherea, sau aşa cum îşi adresează sieşi întrebarea „scriitori români cu adevărat remarcabili în sensul european al cuvîntului“. Nu cunosc ce a răspuns fiecare. Dar mi aş putea imagina care erau „figurile remarcabile“ ale finalului de secol XIX în literatura noastră. I or fi menţionat oare preopinenţii pe Eminescu şi Creangă, pe Macedonski sau chiar pe Alecsandri, ori chiar pe cel ce punea întrebările, controversatul I. L. Caragiale? Nu ştiu. Dar ce corespondenţi am găsi acum, de acelaşi calibru, în literatura noastră, care a adăugat, aşa cum am spus, după 118 ani, o zestre destul de mare, din care s ar putea alege ceva, măcar de către noi, aici, în arealul literaturii noastre, nu şi de către cei ce fac evidenţele universale, cum ar fi Academia suedeză sau cei care oferă premii internaţionale care contează, afirmă şi consacră? N ar fi chiar greu să facem acum o evidenţiere a vîrfurilor, după criteriile fiecăruia, nu părtinitoare, nu de grup, de afinităţi ori din interese ce se dovedesc a „consacra“ pe moment opere şi nume uşor perisabile. Greu ne ar fi dacă am face aceste evidenţe după ultimele analize de ansamblu apărute în ultima vreme sub diverse forme de „istorii“ ale literaturii române. Acolo unde acestea apar, după priviri critice şi de sinteză severe, competente, am constata că avem o literatură foarte săracă, reprezentată doar de cîteva nume vehiculate cu obstinaţie. Dar, desigur, nu despre acest aspect este vorba, de bilanţ, ci despre „ce cred despre literatura românească în genere“. Dacă aş fi întruchiparea lui Hasdeu (şi conform regulilor sale de spiritism, s ar putea să mă trezesc peste noapte în pielea lui!), n aş alege ce trebuie, ci aş da nume din zona oarecum obscură a literaturii române de azi. Nu este cazul să le menţionez, dar poate le voi include în lista pe care, poate, o voi da mai la vale, nume care stau peste o operă ce pendulează între a fi şi a nu fi, dar care pot oricînd însemna ceva într o istorie normală a literaturii române. Dacă aş fi întruchiparea lui Dobrogeanu Gherea, imediat mi ar veni în minte figurile literare de stînga, nu prea relevante în zilele noastre, cel puţin din punctul de vedere al atitudinilor lor (şi aici, din nefericire, aş da numele cîtorva tineri care cochetează cu idei marxiste, cu o nouă perspectivă a „comunismului adevărat“, cum spun unii, nu cu acela „masacrat şi deformat“ de reprezentanţii acestuia prin lideri totalitarişti şi dictatori, pe care şi ei îi detestă şi care au încurajat o literatură proletcultă într o perioadă cînd alte literaturi ale lumii se dezvoltau normal). Nume care totuşi nu contează, dar, de asemenea, pot ilustra într o viitoare istorie a literaturii un capitol dacă nu interesant cel puţin bulversant. Dacă aş sta la o bere pe o terasă, cum stătea Conu’ Iancu, la taclale cu diverşi inşi (mai puţin literaţi, dar chibiţi) şi cum fac adeseori diverşi „contimporani“ de ai noştri, aş găsi o grămadă de nume relevante ale momentului, care pun şi umărul, pun şi capul, dar şi gîtul, ficatul şi bîrdihanul la „viaţa literaturii române de azi“. Viaţă grea, dom’le, grea, ce să zic! Care dacă există, ne lipseşte cu desăvîrşire. Că avem şi noi geniile noastre, rezon, care dacă au laptop ori tabletă, ce mai contează că nu au talent, dar sunt buni administratori şi visează la bucatele de la mesele festine, la care nu ajung, dar cînd vor ajunge, vor avea şi ei rudele lor sărace, care au visat la aşa ceva şi nu au ajuns încă să guste din bucatele de la masa celor ajunşi. Rezon! Că au şi ei coledzi şi linga linga, linga linga, de la ’89 încoace au tot luptat, ţi dă i ţi luptă, că pînă la urmă o să iasă ceva. Dar nu sunt nici unul, nici altul, deşi uneori mă trezesc întrebîndu mă „Ce dezvoltare viitoare poate spera literatura română, avînd în vedere starea în care această literatură se află azi?“ sau „În ce raporturi stă această literatură cu societatea noastră şi cu criteriul absolut care se poate aplica literaturii în genere?“ sau „Care sunt sorţii de dezvoltare a literaturii noastre în viitor?“ Şi răspund punctual: Unu – Avînd în vedere starea în care se află literatura română azi (una de altfel bună, normală, pentru o societate care, în genere, o ignoră sau în particular o selectează după nişte criterii încă nedefinite), viitorul ei nu va fi aşa de strălucitor precum trecutul. Perspectiva este una sumbră, avînd în vedere că importanţi scriitori şi critici literari, precum Nicolae Breban, Augustin Buzura ori Nicolae Manolescu, sunt trecuţi fără nicio clipire la „expiraţi“. Dacă aceşti scriitori nu şi vor mai găsi loc în memoria viitorului, atunci la ce să mă gîndesc eu oare? Poate că tot la ce s a gîndit Conu’ Iancu cînd a lansat ancheta lui la final de secol XIX. Dar ţinînd cont cine sunt cei ce fac astfel de liste de scriitori expiraţi, nu mi fac prea mari griji şi cred că literatura română merge pe un drum ascendent, se va impune şi pe plan mondial, numai dacă se vor găsi alte modalităţi de promovare, eficiente, cu feedback garantat, nu aşa cum se face acum, prin promovarea aceloraşi nume, perdante din capul locului, sau cu festivaluri pecunofage, menite să viermuiască în jurul fondurilor asigurate aceleiaşi clientelă ce bîzîie în jurul unor interese politice. Doi – Raporturile sunt slabe, slabe de tot. Ca de altfel şi criteriile care se aplică pentru promovarea literaturii române vii. Fie că aceste raporturi sunt de nivel înalt, unde sunt implicate instituţii ale statului depăşite de evenimente din cauza celor ce le diriguiesc, ignoranţi, superficiali şi suficienţi, fie din cauza intereselor ce bîntuie în preajma unor proiecte mari care au avut şi au menirea să promoveze eficient în interior şi în afară literatura română. Exemplele sunt multiple şi se duc pe distanţa ultimului sfert de secol ce include final de secol XX, început de secol XXI şi început de mileniu III. S au pierdut toate oportunităţile legate de aceste momente care, pentru unele literaturi ale lumii, au fost propice. Noi ne am scăldat în balcanismul nostru funciar şi am lovit acolo unde nu trebuie, am ieşit la atac atunci cînd trebuia să aşteptăm în tranşee sau să sărbătorim o victorie sau alta. Dar şi raportul, poate cel mai important, între scriitor şi marea societate, masa care receptează şi acumulează memoria colectivă, ce dă greutatea timpului ce l aşază pe om „sub vremi“, nu este unul normal. Aici chiar stăm prost, pentru că şcoala, cea care formează o astfel de societate, este şi ea victimă a surogatului politic pe care l trăim cu groază de la o zi la alta. Şi Trei – Am cam răspuns mai sus la această întrebare, Domnule Caragiale, dragă Marta. Dar el, viitorul, vorba poetului, nu mai este acum nici el ca altădată. El este asigurat de nume care fac consistenţa prezentului, nu de nume care asigură harababura şi inconsistenţa acestuia. Şi să dau aici nume de scriitori români în viaţă, îmi este greu. Dar dacă e să ne uităm un pic în trecutul imediat, la mari nume de scriitori care au plecat dintre noi şi cu greu îşi mai aduc aminte criticii, istorici literari, cititorii în general, ba chiar şi unii dintre colegii lor, scriitorii, aceştia ar fi şi amintirea lor aici, care ar include şi răspunsul: Daniel Turcea, Virgil Mazilescu, Paul Emanuel, Marius Robescu, Mihai Ursachi, Aurel Dumitraşcu, Mariana Marin, Ion Stratan, Cezar Ivănescu, Gellu Naum, Cezar Baltag, Petre Stoica, Ştefan Aug. Doinaş, Mircea Ivănescu, Constanţa Buzea, Al. Muşina, Traian T. Coşovei, Andrei Bodiu, Alexandru Vlad, Nicolae Balotă, Mircea Scarlat, Radu G. Ţeposu, Gheorghe Crăciun, poate şi alţii. Cîţi dintre aceştia sunt prezenţi în memoria vie, cea care asigură viitorul, în manualele şcolare, măcar înşiruiţi cu minime informaţii biobibliografice, că ce să mai vorbim de exegeze, monografii sau exemplificări relevante din opera lor? Niciunul. Iar numele care contează acum în literatura română sunt din ce în ce mai puţine, mai izolate şi înlocuite cu altele, cam aşa cum s a procedat în perioada proletcultă. Viitorul scîrţîie rău de tot. Şi nimeni nu i unge osiile prezentului cu păcura cu care au fost unse osiile carelor care au dus greul literaturii în aceşti 118 ani de cînd I. L. Caragiale a lansat ancheta lui doar printre doi colegi de generaţie, adresîndu se, pentru a fi trei, şi sieşi, şi pe care, tu, Marta Petreu, o arunci acum printre contemporani să dovedeşti că mare lucru nu s a schimbat de atunci pînă acum în spaţiul literaturii române, care acum nu mai e chiar atît de tînără ca pe vremea lui Caragiale. Şi tu ai spune, ba s a schimbat, pe ici, pe colo, prin părţile ei esenţiale. Aşa e!
 

Gellu Dorian

Viitorul şi osiile prezentului

» anul XXVI, 2015, nr. 4 (299)