O geografie literară diferită

Leo Butnaru

          Cred că literatura română contemporană, de altfel ca şi multe din literaturile cât de cât elevate din întreaga lume, trăieşte într o stare semiconştientizată a necesităţii de a se modifica, tocmai în vederea sorţilor de dezvoltare în viitor. Este mai mult o intuiţie în amorţire, deocamdată, că trebuie să şi revizuiască nu doar unele dintre modelele, canoanele de care s a condus până în prezent, ci şi procedeele, metodele de a fi prezentă, de a se (auto)propaga, racordându şi registrul stilurilor la vibraţiile implicaţiile internetist electronice (internetist: de la internet, nu de la medic în boli interne), care solicită, cred, şi un travaliu înnoitor, diversificator, chiar adaptator (adjectiv, nu substantiv) în limbaj, în expresie, în metaforă, în convenţionalitatea comunicativă şi comunicantă a textului/mesajului în general. Limbajul se va orienta, probabil, (şi) spre practicile avangardismului de acum o sută de ani, în special cele zise verbocreatorii (e un termen pe care l am propus; curent, se spune crearea de cuvinte). Presupun astea în, fireşte, starea semiconştientizată a unor impulsuri intuitive de reformulare a discursului şi… parcursului (de viitor, cum zice chestionarul) ale literaturii contemporane, fie ea cea română, italiană sau irlandeză etc. Deoarece cititorul de mâine va avea, precum are deja, in nuce, cititorul de astăzi, o altfel de sensibilitate, un alt mod (plural: modalităţi) de recepţie a poeziei, prozei (etc.), un alt model de atenţie şi de interes, ba chiar şi o altă grilă de răbdare şi implicare pentru şi în discursul artistic. Omul din viitor va fi un altfel de cititor. Da, vor rămâne ca modele şi Homer, şi Dante, şi Eminescu, ba chiar şi Sadoveanu (…), însă în viitor ei vor fi citiţi altfel (nici pe departe în format opera omnia); altfel vor fi percepute şi interpretate, ideatic şi artistic (ca atmosferă), mostrele din creaţia lor – cele care vor fi considerate „valabile“ pentru acel viitor din… viitor.
          În ce priveşte raporturile dintre literatură şi societate, ele seamănă tot mai mult cu cele dintre muzica zisă grea, simfonică şi societatea (noastră). Adică, de regulă, orchestrele simfonice din Bucureşti, Chişinău, Iaşi, Cluj, Bacău, şi din ce oraşe româneşti ar mai fi ele, nu aduc venit (material) societăţii, însă societatea conştientizează că, fără ele, orchestrele simfonice, nu se poate, (şi) simfonicul ţinând de componentele de bază ale spiritualităţii, culturii, contemporaneităţii (şi continuităţii) unei naţiuni. Mai explicit, ce vreau să spun? Că şi amatorii de literatură par a se împuţina tot mai mult, până, sub aspect numeric, ar putea ajunge la fel de ne numeroşi ca şi iubitorii (ascultătorii) de muzică simfonică. Însă ei vor exista în orice… format; un „format“ predestinat elitar, care însă nu va exclude, ca şi în muzică (ascultătorii), cititorii de texte uşoare sau horror, texte triviale sau de a dreptul nocive etc. Iar această varietate de implicare a literaturii în societate, prin diverse categorii de cititori (dar şi de scriitori!), prin diverse grile şi niveluri semantice, ideatice, artistice, estetice, în general, sau chiar prin lipsa acestora (pentru că multe inepţii sunt date încă drept literatură, poezie, proză…), ar exclude, parcă, ceea despre ce era întrebat Dobrogeanu Gherea: criteriul absolut care se poate aplica literaturii în genere. Totul va fi şi mai diversificat, şi mai antagonic în definirea categorisirea artisticului (literarului) şi receptarea acestuia. Dispersia va viza (modifica) atât expresia (generală a literaturii), cât şi axiologia, modul de evaluare a artisticului, esteticului. Astfel că, în viitor, literatura va acţiona în societate şi va influenţa societatea exact în măsura în care o face şi o va face muzica simfonică. Sau – de ce nu? – cât o fac preocupările şi competiţiile de diverse niveluri la şah, într o societate ori în întreaga lume. 
          Bineînţeles, în viitor va fi alta şi părerea despre literatura noastră în raport cu părerea/părerile pe care le avem şi le exprimăm noi astăzi. Eu unul am o părere bună atât sub aspect general, cât şi într o arie mai restrânsă, mai particular specifică a ei. Mă refer la componenta din stânga Prutului a literaturii române, mai mulţi autori ai căreia au fost, în fine, receptaţi, „acceptaţi“, apreciaţi în context panromânesc, dar şi în unul european. Unii dintre poeţii şi prozatorii de la Chişinău au fost traduşi şi au apărut cu cărţi la Berlin, Paris, Moscova, Praga, Sofia, Roma… Au apărut antologii sau volume florilegii ale autorilor din Moldova Estică în limbile engleză, franceză, olandeză, ungară, rusă etc. Cu alte cuvinte, literatura română de pretutindeni trăieşte într un context european, mai mult sau mai puţin universal, nedeosebindu se cu mult, şi ca valoare, pasiuni şi patimi, dar şi ca arie de răspândire, de literaturile din alte ţări, literaturi care, ca şi a noastră, trăiesc într o stare semiconştientizată a necesităţii de a se modifica, tocmai în vederea sorţilor de dezvoltare în viitor. (Vezi începutul acestui text, dar şi continuarea lui exact până aici, până la acest punct.)
          P.S. La întrebarea „Care sunt figurile cele mai remarcabile între literaţii noştri?“, în loc de numele unor scriitori, le voi da pe cele ale oraşelor în care vieţuiesc deloc puţine personalităţi ale scrisului românesc contemporan. După descentralizarea culturală, „ca de la sine“, s a remarcat distinct că, de fapt, literatura română are mai multe centre, înnobilate de autori protagonişti cu adevărat remarcabili în sensul european al cuvântului, cum spunea Caragiale: Bucureşti, Cluj, Chişinău, Iaşi, Craiova, Timişoara, Botoşani, Bacău, Suceava, Galaţi, Alba Iulia etc., în care apar şi reviste importante, scrise, în mare, tocmai de respectivii literaţi. E o geografie literară care diferă mult de cea la care se referea Caragiale în 1897.

Leo Butnaru

O geografie literară diferită

» anul XXVI, 2015, nr. 4 (299)