Ce i aş răspunde lui Caragiale

Iulian Boldea

          Literatura română de azi este, cu siguranţă, o oglindă fidelă a societăţii româneşti, cu bune şi, mai ales, cu rele. Ea reflectă şi impostura, şi tragicomicul, dar şi paupertatea morală a cotidianităţii româneşti. Privită de sus, literatura română de azi pare policentrică, însă în fapt este pe nedrept centrată pe unul sau doi poli de putere. Are un relief divers: prea mult şi nediferenţiat şes, o sumă de deluşoare, câteva (nu prea multe) piscuri. E într o continuă căutare de sine, de legitimare valorică. Îşi caută de prea mult timp şi fără mare folos sau efect identitatea. Are complexe, traume, dileme şi fisuri estetice şi etice pe care, din păcate, le ascunde în loc să le expună, să le explice, să le supună unei grile terapeutice. Are orgolii fără acoperire şi interogaţii cu răspunsul conţinut şi nediferenţiat. Face mult caz de canon, paradigme, globalizare, postmodernism şi de alte concepte pompoase, pentru a camufla provincialismul şi insuficienţa alcătuirii proprii. Este adevărat, mutaţiile canonice sunt cât se poate de fireşti, de logice şi de necesare într o literatură cum e a noastră, cu condiţia ca ele să nu fie forţate de diverse grupuri, instituţii sau centre de presiune sau de autoritate. Canonul este, se ştie, o corporalizare a valorii estetice, legitimate de prestigiu didactic şi de filtrarea în retortele criticii profesioniste. Nicolae Manolescu concepe canonul ca „o suprapunere de trei elemente: valoarea (cota de critică), succesul (cota de piaţă) şi un amalgam eterogen de factori sociali, morali, politici şi religioşi“. Perioada „postrevoluţionară“ nu a determinat mutaţii esenţiale de canon, a nuanţat însă, a relativizat ierarhiile valorice şi a „revizuit“ poziţia unor scriitori, din perspectiva relaţiilor acestora cu ideologia comunistă. Pe de altă parte, canonul are rolul, cum observa cândva Gheorghe Crăciun, de a fi un „instrument de gândire şi de lucru pentru orice operaţie de evaluare a unui câmp problematic dat – în cazul de faţă, prezentul câmpului nostru literar, dar şi trecutul acestui câmp adus în prezent. În acelaşi timp, conceptul de canon urmăreşte să cuantifice – estetic şi istoric (şi nu doar estetic, cum mai cred unii critici depăşiţi de situaţie!) – la un mod mai «realist» (în sensul de mai adecvat normelor epistemologice ale zilei) şi mai pragmatic, valoarea şi importanţa fenomenelor cu care se confruntă“. În fond, bătăliile canonice sunt confruntări legitime, inevitabile care produc sau favorizează mutaţii, schimbări, nuanţări ale paradigmelor axiologice, sunt spectacole ale unor percepţii sau evaluări ce provoacă instaurarea unor noi ierarhii (Lovinescu, în interbelic, milita pentru schimbarea ierarhiilor în virtutea criteriului suveran al autonomiei esteticului, spre deosebire de Iorga, adept al instaurării unor criterii din sfera socialului, etnicului sau eticului, aşadar din afara substanţei intrinsece a operei). E evident că nu ierarhia de moment sau cu impact contingent face valoarea în literatură (uneori chiar dimpotrivă), dar ea o confirmă, o validează, în unele cazuri, îi conferă stabilitate şi legitimitate. Iar criteriul fundamental este (trebuie să fie), o spune deja Maiorescu, cel estetic, cu nuanţări ce provin din sfera diacroniei. Instanţele care stabilesc valoarea şi ierarhiile literare sunt (e deja un truism) impuse de instituţia receptării critice autorizate, confirmate de sedimentările şi mutaţiile estetice ale temporalităţii. În acelaşi timp, succesul (de public) nu determină în chip necesar valoarea sau o mai bună plasare a operei în ierarhia valorică, astfel încât coincidenţa dintre succes şi valoare este, adesea, una cu caracter mai degrabă de excepţie (fericită, desigur). Mutaţiile literaturii române de azi se traduc mai ales în nuanţarea locului, a poziţiei unor scriitori în ierarhia culturii şi literaturii române, prin valorificarea, între altele, a criteriilor est etice de receptare critică, prin asumarea unei grile corecte de analiză şi prin (re)situarea în contextul cultural actual a locului unui anumit scriitor, a poziţiei unei anumite cărţi, a expresivităţii unei voci literare.
          Pe cât de inflamate sunt pretenţiile literaturii române aici, acasă, pe atât de iluzorii sau de puţin vizibile sunt contururile sale în exterior, în receptarea străinilor. Nu pot decît să bănuiesc cauzele acestei lipse de interes, ale acestei inadecvări receptive flagrante. E vorba, desigur, dincolo de incapacitatea operelor literare româneşti de a provoca impact, influenţă în afară, şi de o promovare culturală deficitară, de un marketing literar defectuos. E de ordinul evidenţei, pe de altă parte, că lipsesc la noi dezbaterile de idei, aşa cum lipseşte, din păcate, o ierarhizare severă şi obiectivă a valorilor. Se poartă polemica joasă, pamfletul şi disputa sterilă, cu efect imediat, fără bătaie lungă. Se contestă ierarhii şi autorităţi, fără să se propună soluţii viabile. Se fac mult prea multe aranjamente şi compromisuri, în numele unor cumetrii de scurt parcurs, în care sunt gonflate „personalităţi“ provizorii, cu statură irelevantă, pe termen lung. Verdictul critic trebuie să fie aplicat cu stricteţe operei, el nu e ţinut să depindă de judecata asupra omului.
          Care sunt personalităţile (pro)eminente ale literaturii de azi? E greu de spus cu certitudine; înşirând preferinţe personale în liste mai mult decât subiective, riscul de a greşi, de a omite un nume important este inevitabil. Numesc doar câteva dintre preferinţele mele: Virgil Nemoianu, Nicolae Manolescu, Ana Blandiana, Andrei Pleşu, Ileana Mălăncioiu, Nicolae Breban, Mircea Cărtărescu.
          Literatura română de azi are şansa să se reinventeze, dacă îşi ia în serios mizele cu adevărat importante şi îşi asumă, prin instituţii culturale şi academice, prin efigiile sale critice, prin reviste şi alte foruri decizionale, obiectivitatea în judecarea propriei imagini, fără părtinire şi fără tentaţia autoiluzionării. În caz contrar, va deveni o victimă a mistificării de sine, va continua să întreţină şi să dezvolte un sindrom al provincializării şi mediocrităţii şi se va situa în aceeaşi umbră nefastă a anonimatului în planul receptării europene/universale. Dacă ierarhiile canonice vor reflecta numai şi numai valoarea autentică, şi nu provizoratul unor „alianţe“ literare nefireşti, se menţin şanse să se contureze un climat propice pentru dezvoltarea viitoare la cote superioare a literaturii române.

Iulian Boldea

Ce i-aş răspunde lui Caragiale

» anul XXVI, 2015, nr. 4 (299)