Transilvania cu pruni şi acăţi

          Rătăcirile lui Ion Horea (Tîrgu-Mureş: Editura Ardealul, 2014) se întîmplă deopotrivă în timp şi în spaţiu. În versuri foarte melodioase, autorul îşi face călătoria la origini, într un sat ardelenesc, într o casă „clădită n hotar“, cu reglementara „jireadă de paie“ în ogradă, cu acăţii şi prunii obligatorii pentru orice gospodărie ţărănească cumsecade. Ceea ce n a fost conservat aievea este evocat şi salvat prin cuvînt: „De mult au fost stricate, şi casă şi ogradă./ Cînd a rămas bătrînul, n a mai putut să şadă/ şi le a vîndut, şi alţii le au prăpădit pe toate./ Din cîte or fost, nimica să vezi nu se mai poate!“. Din lumea asta au mai rămas cimitirele: „Acum, numai bătrîni s, în cimitir, sub pruni,/ dinsus de sat, acolo sunt duşi şi răi şi buni...“. Aşezat într un punct de largă perspectivă asupra spaţiutimpului său mitic, căci de origine, Ion Horea recuperează, cu privirea „ca printr o sită foarte deasă“, detalii insignifiate, dar care, montate în vers, devin simbolice: „Norocul casei, viespii, în pod pe căpriori,/ sub ţiglele încinse, şi semn de toamnă lungă“; „Mai văd ca printr o sită foarte deasă/ Prin iarba udă cloştele cu pui/ Şi prin stupină masca pusă n cui/ Şi mărul înflorit dinsus de casă“. 
          Într o limbă din care nu lipsesc frumoase ardelenisme, Ion Horea ne duce cu el într o „trecută lume transilvană“, ţărănească: într un sat cu hotarele lui, cu prunii şi acăţii lui – acăţul pare a fi copacul emblematic al acestui paradis pierdut –, într o ogradă cu pomi şi stupi peste care au coborît toamna memoriei şi bruma care le a atins pe toate. Privirea lui, nelipsită de durere cînd scrutează timpul ca trecut şi ca viitor – „Cu mine ncepe totul şi eu sfîrşesc în toate!“, exclamă foarte schopenhauerian la un moment dat –, este mai ales melancolic senină.


Între poem şi aforism

          Scrisă (corect ar fi să spun: ejectată) în română, engleză şi în treacăt şi în germană, cartea de poeme a lui Ştefan Bolea, AntiZeu (Bucureşti: Editura Herg Benet Publishers, 2014) utilizează toată recuzita romantismului negru căzut în decepţionism şi nihilism. Autorul, care nu mai e chiar aşa de tînăr, are la activ cîteva cărţi de filosofie (Ontologia negaţiei, 2004, Introducere în nihilismul nietzschean, 2012, Existenţialismul astăzi, 2012) şi mai multe volume de poeme, publicate începînd cu 2005: Războiul civil, Noaptea instinctelor, Gothic şi Caietul Roxanei. Avem de a face de fapt cu un coleg, nu cu un începător, şi anume cu unul instruit, talentat şi, după cum dovedesc poemele, într o stare de exasperare ucigaşă. Pentru Bolea, lumea şi viaţa sînt iadul: „sunt internat în infern pînă la abolirea timpului“ (p. 14), iar fantasma lui favorită este să lichideze toată şandramaua: „vă mitraliez fără plăcere// este datoria mea de monstru“ (p. 23); „n aş ucide niciodată pe nimeni/ mai curînd v aş zdrobi pe toţi“ (p. 40); „Sînt o biserică îmbibată de benzină aşteptînd amnarul“ (p. 57). Cel mai bine îi ies lui Ştefan Bolea definiţiile: „adevărul urii – iubirea/ adevărul iubirii – dominarea/adevărul vieţii – chinul“ etc. (p. 18). Uneori el lucrează asupra locurilor comune şi fie le întoarce pe dos, fie le duce ideea pînă la capăt, rezultatul fiind, ca la toţi manieriştii structurali, surpriza: „cine se scoală de dimineaţă, ajunge mai repede în infern/ cum îţi aşterne nessus cearceaful, aşa vei dormi/ .../ rău cu rău dar mai bine fără bine/ morţii cu viii şi viii cu morţii“ (p. 16). Multe dintre poemele lui scurte din secţiunea „Destrudo“ (scrise, cum am spus mai sus, într un amestec natural al limbilor) mînuiesc idei, nu sentimente, iar formularea lor laconică şi expresivă, adesea paradoxală, mi l a amintit pe aforistul Ciprian Vălcan. Substanţa cărţii, aflată la o mare tensiune afectiv ideatică şi luminată negru de o bucurie rea, dar bazată mai mult pe idei decît pe stări, mă face să bănuiesc că Ştefan Bolea se află în plină metamorfoză spre aforism. Maeştrii săi declaraţi, adică „am fost schopenhauer, nietzsche, cioran/ citindu le biografia, m am recitit pe mine/ am fost supraom, mizantrop şi sinucigaş“ (p. 64), într acolo, înspre aforism, par a l duce de mînă. Mărturie a unei aventuri interioare dramatice, AntiZeu este un volum excelent.


Jucăriile scriitorilor

          Un număr fermecător al revistei Steaua (1 2 pe 2015 ) ne face să visăm la copilărie, căci Ruxandra Cesereanu a pus la scris 29 de scriitori (dacă am numărat eu bine, şi anume: T. O. Bobe, Veronica D. Nicolescu, Ion Vianu, Mariana Codruţ, Dora Pavel, Călin Andrei Mihăilescu, Radu Pavel Gheo, Simona Sora, Andrei Codrescu, Ioana Nicolae, Simona Popescu, Corin Braga, Doru Pop, Corina Sabău, Ştefan Manasia, Andra Rotaru, Margento, Moni Stănilă, Carmen Francesca Banciu, Péter Demény, Radu Vancu, Marius Chivu, Romulus Bucur, Cosana Nicolae Eram, Tudor Creţu, Răzvan Ţupa, Svetlana Cârstean, Şerban Foarţă, apoi Ruxandra Cesereanu însăşi), despre jocurile şi jucăriile lor din copilărie. Aşa că sub genericul „Scriitori, jucării, copilărie“, citim mărturisirile lor pline de gingăşie şi duioşie. Şi aşa aflăm ce misterioase sînt căile creaţiei, pentru că nu o dată scriitorii şi au dat cu împrumut jucăriile personajelor pe care le au creat. O galerie de fotografii, în care copiii viitori scriitori apar cu sau fără jucăriile lor, face aceste pagini, care oricum sînt aur curat pentru viitorii hermeneuţi ai operelor acestor autori, şi mai simpatice.
          Prin textele lui Ioan Aurel Pop şi Cristina Beligăr, revista îl sărbătoreşte pe Ion Vlad la împlinirea vîrstei de 85 de ani. Un studiu temeinic şi elegant al lui Ion Pop, „Ileana Mălăncioiu – Drumuri spre zona interzisă“, pune în relief laitmotivele universului poetic creat de autoarea Urcării muntelui şi celebrează discret aniversarea poetei. Redacţia revistei este de altfel atentă la istoria literară: un eseu despre poezia lui Naum marchează centenarul naşterii poetului. Iar prin Andreea Răsuceanu, care scrie despre „Bucureştiul lui Mircea Cărtărescu...“, revista se arată atentă la personalităţile literare din prezentul imediat. Un număr frumos deci, bani să fie, că scriitori foarte buni avem, iar reviste ştim noi să facem.   

Marta Petreu

Marta Petreu

Transilvania cu pruni şi acăţi; Între poem şi aforism; Jucăriile scriitorilor;

» anul XXVI, 2015, nr. 4 (299)