100 de ani de la genocidul armean

          Este foarte probabil ca secolul al XX lea să rămînă în istorie ca secolul genocidelor şi al totalitarismelor. Două totalitarisme au încercat greu o bună parte a omenirii, cel naţionalist şi cel comunist. Şi nu uităm că, pe rînd şi cu durate diferite, România a avut parte de amîndouă. Trei genocide – cel din anii 1915 1916 al armenilor, datorat naţionalismului Tinerilor Turci; apoi cel al evreilor, acesta ca o consecinţă a totalitarismului naţionalist rasist; apoi cel comunist – au pus la grea încercare omenirea. Este vorba de fapt despre evenimente istorice care au pus sub semnul întrebării însăşi esenţa omului şi fundamentele metafizice, morale, religioase pe care omenirea şi a clădit istoria şi deci existenţa.
          La 24 aprilie, armenii comemorează „marele rău“, adică genocidul armean petrecut în Turcia în anii 1915 1916. Atunci, guvernul naţionalist al Tinerilor Turci a trecut la omorîrea lor în masă. Numărul morţilor este controversat, între 200 000 (sursele turceşti) şi 2 500 000 (sursele armene); sursele occidentale vorbesc despre 1 500 000-1 800 000 de morţi.
          Publicăm o selecţie din corespondenţa privată a dnei Luiza Balthazar din New York către doamna Dana Ţăranu-Mărgineanu din Cluj, corespondenţă întinsă pe zece ani, în care, pe baza amintirilor de familie şi apoi a romanului Cartea şoaptelor de Varujan Vosganian, căreia îi face o insolită şi emoţionantă cronică, se vorbeşte despre această tragedie a armenilor.
          Le mulţumim doamnelor Luiza Balthazar şi Dana Ţăranu Mărgineanu pentru bunăvoinţa de a ne fi permis să publicăm această tulburătoare mărturie. (Apostrof)

 

Luiza Balthazar către Dana Ţăranu-Mărgineanu

[1]

7 / 31 / 01
Draga mea,
          Ieri am primit scrisoarea ta din 22 iulie. Mă bucur că v aţi hotărât să faceţi concediul în Turcia. Îl meritaţi amândoi. Dar eu voi fi în Kusadasi de abia pe 9/21. Până atunci voi călători din Istanbul în interiorul ţării şi de a lungul coastei Mediteranei. Neapărat să mergeţi la Ephesus! Am găsit Ozdere pe hartă şi Ephesus nu pare departe. Eu l am vizitat cu ani în urmă şi l voi revedea cu multă plăcere şi emoţie. Dar mai emoţionantă (desigur din alte motive) va fi trecerea prin sau pe lângă Izmir (doar ca să luăm avionul înapoi spre Istanbul). Părinţii lui Emil cu fratele lui cel mare (avea 3 ani atunci) au scăpat cu viaţă din Izmir în 1922 fugăriţi de călăreţii turci după ce dăduseră foc cartierului creştin. S au refugiat în port sperând ajutor de la navele străine care asistau pasive la măcelul de pe mal. Bunicii au murit acolo. Mama cu copilul a fost luată din apă până la urmă într o barcă, iar tatăl a înotat alături până la un vapor unde l au luat doar pentru că le a vorbit în engleză şi au crezut că e străin. De acolo au fost luaţi în Grecia, de unde au ajuns în România. Soacra mea îşi amintea cu nostalgie de
          Izmir şi mi povestea mereu despre frumuseţile oraşului. Ca armeni (tata a supravieţuit măcelului/prigoanei din 1915 după ce şi a pierdut mama, sora şi fratele – la 7 ani), nu i putem ierta pe turci decât poate dacă vor recunoaşte public crimele comise. Nu i urăsc, am întâlnit aici turci cu care ne am vizitat, împrietenit, dar n am discutat niciodată „cele“ întâmplate pentru că sunt sigură că le ar fi negat, şi ce rost avea – erau oameni plăcuţi şi interesanţi –, dar nici noi, nici ei n am făcut un efort prea mare să menţinem legăturile de a lungul anilor. Uite cum m am întins iar la vorbă. Te rog foloseşte banii pentru Memoria cum crezi, poate pentru a închiria autocarul la Sighet? Vă pup, Luiza.
          P.S. Voi încerca poate să telefonez la Grand Efe Ozdere f. de dimineaţă, OK?

 

[2]

Ian. 9, 2009
Draga mea,
          Apropos de conversaţia telefonică despre filmul văzut [Ararat – regia Atom Egoyan –, producţie franco canadiană, 2002], vreau să ţi relatez „povestea“ tatălui meu. O fac rar, căci mă emoţionează mai tot timpul.
          Locuiau în oraşul Erzangan [Erzinkan] în estul Anatoliei când au fost deportaţi (1915) spre deşerturile Siriei mama cu cei trei copii: o fată mai mare (9 10 ani), tata (6 7 ani) şi un frate de 2 ani. Tatăl lui era în Bucureşti. După zile întregi de marş..., mama a aflat că unii dintre soldaţii ce i păzeau pot fi „plătiţi“. Şi, aşa, într o dimineaţă când convoiul o pornea din nou la drum, tata îşi amintea că mama l a împins la marginea drumului într o râpă cu tufişuri, spunându i să stea acolo. Cu cât se opunea speriat, cu atât îl împingea mai tare. Mai erau prin împrejur şi alţi câţiva şi o verişoară mai mare căreia tata i a fost totdeauna recunoscător pentru grija care i a purtat o. După un târziu, copiii s au adunat şi alegând nopţile au pornit o înapoi. Au fost găsiţi de un trib de kurzi, de care au fost trataţi omeneşte, deşi se ştia că de fapt sunt armeni. I au ţinut cu ei, îi trimiteau cu oile la păşuni. A stat acolo doi ani, până când într o zi şeful tribului i a adunat spunându le că soldaţi ai armatei ruse sunt în apropiere. Atunci au pornit o din nou până au ajuns în oraşul natal. Tata şi a regăsit casa în care erau cazaţi ofiţeri ruşi. Cum ştia că mama lui ascunsese bijuterii în puţul grădinii, curios, s a tot învârtit pe acolo până l au prins. Dar nu înainte de a face semnul crucii de repetate ori şi zicînd amen. Aşa ştiau că pot să se identifice ruşilor. Hoinărind prin cartier a întâlnit un cunoscut militar, de la care a aflat că tatăl lui urma să sosească şi el! Ce se întâmplase e că între timp se formase un batalion de voluntari armeni, condus de un cunoscut general, Antranig, care, făcând parte din armata rusă, lupta în estul Anatoliei, voluntarii sperând să şi regăsească familiile. Bunicul din Bucureşti se înrolase şi el. Aşa s au regăsit tată şi fiu în oraşul natal. Extraordinar!! De altfel şi alţi copii şi au regăsit atunci taţi/unchi/rude. Alţii au fost luaţi în orfelinate, alţii, cine mai ştie?
          Au urmat apoi aproape doi ani în care copiii au urmat batalionul la distanţă, tata revăzându şi tatăl uneori, până când, la terminarea războiului, s au întors în Bucureşti. Bunicul a angajat o agenţie de detectivi care a urmat drumul convoiului respectiv, fără niciun rezultat însă. Tata a rămas convins până la bătrâneţe că fratele lui mai mic supravieţuise. Ca dovadă, spunea el, participase ca adult la o şedinţă de spiritism şi i se confirmase faptul!?!
          Că evenimentele astea tragice au avut loc atunci, şi nu pentru prima oară, e una, dar că ele s au repetat şi se repetă în timpurile noastre în alte părţi ale lumii, e pentru mine de neînţeles şi de neacceptat. Şi totuşi, uite că oamenii nu pot să uite. Desigur, trebuie să sperăm în continuare, căci altfel cum?
          Cu afecţiune,
                                    L.
          P.S. Generaţia mea, fie de oriunde, a crescut cu amintirile supravieţuitorilor, părinţi, unchi, mătuşi. E o povară dureroasă. Tata refuza să vorbească turceşte şi ne corecta de câte ori foloseam câte un cuvânt turcesc din greşeală. Nu i pot urî pe turci, ba chiar am o prietenă turcoaică (cu care ce e drept n am discutat niciodată „chestiunea“ armeană), dar condamn cu tărie autorităţile care refuză şi azi să recunoască atrocităţile şi să spună public mea culpa. În fine, sper mult că nu v am împovărat gândurile prea mult. Viaţa îşi urmează cursul şi trebuie să ne bucurăm de ea fără îndoială.


[3]

[E-mail] De la Luiza Balthazar
Subiect: Cartea şoaptelor
Către Cornel Ţăranu
28 ianuarie 2010

Dragii mei,
          Cartea m a răscolit cumplit. Că am plâns, n ar fi nimic. M a lăsat cu o durere în piept de care credeam că anii ce i port mă scuteau deja; că toate cele auzite încă din copilărie mă apărau fiindcă le ştiam deja. Dar „şoaptele“ oricât de bine ştiute, personajele cu nume auzite, întâlnite, chiar cunoscute, n au făcut decât să mă copleşească din nou.
          Meritul opusului e incontestabil. Vosganian aparţine unei a treia generaţii a celor pripăşiţi pe meleagurile româneşti. Aşa că meritul lui, de unde şi al cărţii, e că a ascultat, adunat şi lăsat să dospească faptele, şoaptele cum le numeşte el, apoi le a transmis în formă aleasă. Nu poveşti, ci vieţi trăite.
          Mărturisesc că uneori câteva observaţii (filozofice?) ale autorului mi au fost neclare, greu de înţeles şi poate chiar nenecesare; totuşi, nu scad nimic din valoarea şi importanţa lucrării. Aţi avut dreptate!
          P.S. Pe de o parte mă bucur că tata n a apucat s o citească, căci l ar fi îndurerat prea tare. Pe de altă parte, mă ntreb oare ce ar fi spus ori adăugat, câte şi câte alte şoapte ale celor adunaţi pe pământ românesc. Tabloul comunităţii armene în România, cu apogeul ei în anii Balurilor Orientale la care şi părinţii mei mergeau, nu va fi complectat nicicând. Dar ce splendid crâmpei oferă Cartea şoaptelor dincolo de tragedia genocidului şi a pribegiei.

Luiza Balthazar

Luiza Balthazar către Dana Ţăranu-Mărgineanu

» anul XXVI, 2015, nr. 4 (299)