Zgomotul şi furia

George Neagoe

          Subintitulat Legende metropolitane, volumul Lindei Maria Baros (Înotătoarea dezosată, Ed. Cartea Românească, 2015) este o lectură incomodă. Autoarea a ales, programatic, să şi încadreze versurile într o specie folclorică occidentală. Obişnuit din şcoală cu prejudecata că doar satul pune în circulaţie relatări supranaturale sau stranii, cu pricolici şi moroi, cititorul român va fi nedumerit cum să se raporteze la nişte mentalităţi specifice marilor conglomeraţii urbane. Iată că şi oraşul – un spaţiu desacralizat în parte – conservă superstiţiile, adaptându le contextului străzii. Schimbând încontinuu unghiul privirii, poeta modelează din asfalt topit fauna şi flora. Gigantul construit pentru confort moşteneşte aspectul tentacular şi scabros al câtorva strămoşi mitologici. Legendele metropolitane reunesc toate cadavrele peste care s a înălţat oraşul. Memoria nu reţine numele niciunui viteaz civilizator. Probabil n a existat unul. Falsul curaj prisoseşte totuşi:

Prin parcuri, prin ganguri, pândesc deja eroic
cei care desenează ţinte, înalţă periscopul.
Şlamul, abulic, perforează betoanele clipă de clipă,
sufletul funcţionarilor insomniaci care se avântă n zbor spre groapa de gunoi.
Mai este şi lespedea pe care copiii o dau la o parte peste zi, în joacă.
În rest, beton. Cimitirul vertical, aproape curat, al zidurilor.
Ordine militară, eroică şi ea. Treci pe bulevard, ca printre nişte carcase de porc agăţate la congelat.
În cartierul vechi nu ne uităm. Cartierele vechi put.
Pereţii trosnesc, câinii te bat pe umăr.
În partea cealaltă, crevasa unui nou bulevard
Deasupra căruia vor foşni erbaceele acoperişurilor. (Beton C 100/ 115 cu autocompactare, p. 22)

Derularea simultană a trei sau patru secvenţe sporeşte deruta. Agresat de lumină, ochiul este indecis. Neştiind în ce ordine să urmărească peliculele, îşi schimbă atenţia fără o noimă. Pe retină rămâne imprimat, ca nişte incizii, haosul imagistic. Mediul citadin se înfăţişează ca o mare desfrânată, care se plimbă călare pe o fiară. Am spune că placheta se subsumează liniei vizionarist apocaliptice, unde destrăbălarea generalizată anunţă catastrofa inevitabilă. Numai că, din perspectiva Lindei Maria Baros, nu se va face dreptate divină. Dezordinea impusă ca lege a junglei tinde să şi impună măsurile de „protecţie“ împotriva nesupuşilor, adică a paraziţilor. Cineva – pus în slujbă de autorităţi nevăzute – va face exces de zel, fiind însărcinat cu diseminarea groazei. Scenariul criminal se derulează cu voluptăţi. Presupoziţia construită de Linda Maria Baros este că inamicul se ascunde pretutindeni, pândind momentul potrivit când să şi aleagă victimele, cele din urmă fiind angoasate de întârzierea inexplicabilă a asasinului. Nimeni nu pune pe seama providenţei şansa de a supravieţui:

Pe stradă, santinelele ţin ceru ntre labe, şacalii ne urmăresc cu botul lipit de ferestre
(se gândesc din cine să smulgă un os)
şi frica, frica a răzuit  primul strat de elemente.
Dar cei vii, rătăciţi printre vânătorii aceia turanici,
sunt prea grăbiţi, sângerează.
Pe culoare n subsol, sora mea se târăşte cu maţele strânse n pumn,
aerul aproape s a înroşit.
Afară miroase a oase sparte. Pe cei mai obosiţi dintre noi
ne încarcă în camioane,
în furgonul negru care aşteaptă n colţul străzii. (Însă din cine să smulgem un os?, p. 47)

Unica pedeapsă e tocmai degringolada. Lumea se sfârşeşte pe măsură ce acceptă complacerea în practici autodistructive. Rolul de luminător al ultimelor rudimente de conştiinţă îi aparţine poetei, a cărei intrare în oraş mărturiseşte aşteptarea inutilă a celei de a doua veniri a Mântuitorului. Nimeni nu iese să întâmpine mesajul pacific al sibilei, preferând să şi păstreze poziţiile încrâncenate, dar sigure, de până atunci. Poeta vrea să salveze universul, deşi nu este capabilă să aibă grijă de ea însăşi. Ivirea unui răscumpărător devine o sursă de bruiaj înainte de confruntarea finală. Se va dovedi, în cele din urmă, că femeia gardian nu este decât o protestatară exhibiţionistă, care îşi asumă un rol inadecvat. În panica din preajma agoniei, populaţia urbană e pregătită să şi zdrobească inamicul, pe care totuşi nu l cunoaşte. Tătarii lui Buzzati sau barbarii lui Coetzee erau nişte profesionişti ai războiului. Lupta purtată în multe dintre versurile Înotătoarei dezosate priveşte interpretarea corectă a realităţii:

Şi pe unde trec, carnea mea arde, pământu n urmă crapă.
Clădirile mă recunosc, se dau la o parte,
luminile mă mbrăţişează.
Duşmanii cântă, se muşcă de nas.
Pe unde trec, şmenuiesc baştanii, îşi fac veacul manglitorii,
ţeparii cu gândul la pârnaie şi potol.
Intermediarii atârnă exfoliaţi în funii, băieţii de la pompe
urlă pe alături, se stropesc cu benzină şi râd.
De pe acoperişuri învaţă să zboare fetele zvelte,
care mai încălzesc încă o dată, prin frecare,
tristeţea zidurilor, trotuarele care au cotropit
deja, ca o lavă, oraşul.
Pe unde ajung, vestitoarele au trecut înaintea mea.
În răspântii, garduri de protecţie, brigada canină.
La etaj, comanditarii
care răsfiră grupul plasatorilor şi colportorii
ca pe o mână de nisip, cât să agite pancarte,
megafoane, cagule, până la ştergerea semnelor.
Motocicliştii – vajnicii donatori de organe –,
strigă din răsputeri, se crestează pe braţe.
Alţii au colmatat străzile. Cumpărătorii de bilete, strânşi
în dispozitiv, se cocoşează sub membrana ceţii;
spălătorii de cadavre aşteaptă întristaţi pe trepte
lângă spălătorii de epoleţi, adună chiştoace.
Iar în jur plutesc păsări moarte, te pândesc cu ochiul lor vitros, indiferent. (Cineva acţionează la ordin, p. 8)

În absenţa unei forţe superioare protectoare – care să ofere măcar speranţa unei compensări – vor ieşi eriniile să şi ridice tributul nocturn. Linda Maria Baros construieşte unul dintre cele mai frumoase momente poetice ale sale întreţinând echivocul asupra mâniei din oraş. Zgomotul ieşit concomitent din piepturile deprimaţilor anonimi poate să fie o parolă, un rest de ritual, un surogat de rugăciune. Efectul propagării acelei suferinţe patologice nu are termen de comparaţie. Trăieşte exclusiv prin intensitatea propriei grozăvii. Dar, la fel de bine, acea durere cumulată poate să fie şi reacţia de spaimă în faţa furiilor.  În versurile precedente, ca de altfel în toată cartea, se constată un exces de figuri umanoide. Umanitatea însă lipseşte. Faptul este uşor de sesizat, pentru că predomină figurile lipsite de scrupule. Fiecare grupuleţ îşi face veacul în câte o regiune pe care pretinde că o ţine sub control:

Acum, întunericul e des şi pustiu. Cleios.
Nicio familie cu copii, nicio siluetă stând în picioare,
ca o colonadă îngropată în aer, în umbră,
nimeni alergând, nicio voce.
Doar eu, tremurând aici,
cu mâinile prinse de streaşină. (Alergarea pe acoperiş, p. 30)

Instinctul criminal se manifestă ca insatisfacţie sexuală. Iar plăcerea erotică e exprimată ca sublimare a poftei asasine. Imaginaţia lubrică devine agresivă de multe ori, dacă tindem să facem confuzia – neindicată – între temă şi o atitudine faţă de lume. Aş înclina să văd în versurile excesiv senzuale o injecţie cu steroizi. Vocea poetică se aude îngroşată, ca după un tratament de virilizare. Ipostaza feminină radicală din Înotătoarea  dezosată recuperează ospitalitatea erotică din cetăţile Imperiului Roman, acolo unde, aparent favorizaţi de graţii, călătorii erau ucişi după ce şi epuizau energia seminală. Vestala nici nu proferează blesteme, nici nu seduce. Trimite direct la pierzanie.
          Cartea Lindei Maria Baros e o imprecaţie îndreptată împotriva obeliscului. Prin acest monument, vechii egiptenii comemorau ultima rămăşiţă din corpul lui Osiris, pe care Isis şi Horus nu reuşiseră să o găsească. Forma obiectului adorat spune totul. Înotătoarea dezosată e o reacţie estetică la adresa falocraţiei.
 

George Neagoe

Zgomotul şi furia (Linda Maria Baros, Înotătoarea dezosată. Ed. Cartea Românească, 2015)

» anul XXVI, 2015, nr. 4 (299)