Poem 
            de Gilda Vălcan


Un Poem

ar trebui să închid privirea ta
şi să o redeschid pe a mea.
de ani întregi privesc lumea prin ochii tăi
şi am uitat culorile în care o vedeam doar eu...
dar dacă închid ochii tăi rămân oarbă
privirea mea a plecat şi ea undeva,
în orbitele altcuiva care m a iubit iar
acum ar trebui să pornesc la drum şi să mi recunosc ochii
privind prin ochii tăi...
însă nu ştiu dacă tu m ai recunoaşte
nu ştiu dacă ne am privit îndeajuns,
tu uiţi atât de uşor şi memoria ochilor tăi
ar trebui să îţi semene
poate de aceea fotografiez locurile prin care merg,
poate de aceea nu mi recunosc chipul în oglindă...
ar trebui să te găsesc şi să ţi înapoiez aceşti ochi
fără memorie.
am încercat să mi recompun privirea privind
în ochii copilului meu,
dar el moşteneşte ochii mamei mele şi
prea multă vreme am privit prin ei...
îmi este dor,
îmi este dor de propria mea privire
sunt sigură că undeva plânge şi ea
după mine.

1.
găsesc ultima poartă închisă
aştept, teama îmi lichefiază oasele şi
bătaia inimii în piept nu reuşeşte să se audă,
râncedă măcar, dincolo de uşă.
ieri eram la o mila distanţă
lăsam cuvintele să tacă ca atunci când doar gândeam:
                „prietene, să ţi fie drumul limpede şi visul plin.
                  în curând vom ajunge acasă, acolo unde
                  ne vom dezbrăca de ultimele răni ascunse
                  şi vom adormi, fiecare în lumea sa însă
                  cu toate uşile deschise, să intre cine vrea...“

2.
mă întrebi despre cel pe care acum îl iubeşti
nu îl cunosc, l ai îmbrăţişat de mai multe ori decât
l am văzut eu, căci nici atunci când l am întâlnit
nu l am privit. pentru mine e un trup de sticlă
lucrat cu măiestrie de un meşteşugar misterios
şi cred că fiecare din noi a şlefuit statuia aceasta
până cristalul a strălucit ca un diamant.
priveşte atent, sunt cîteva fisuri chiar în dreptul
inimii lui... nu l doare, nu te amăgi,
tot ce străluceşte înlăuntrul lui nu e decât iluzie
lumina vine din afară, lumina pe care, acum,
i o dăruieşti chiar tu...
e ca o sălbăticiune înfometată, niciodată nu se satură
şi caută să strălucească mereu. dacă oboseşti te va înlocui,
imediat un altul se va repezi să l facă să strălucească,
să l ajute să cucerească o nouă lumină care, într o altă zi,
îl va duce la o inimă pentru atunci când ultima va obosi...

mă întrebi despre cel pe care acum îl iubeşti,
nu l cunosc, lumina în care l am îmbrăcat
s a epuizat. am orbit şi nu mi amintesc nimic.
nu te uita cum strălucesc, e o iluzie, am învăţat să dăruiesc
abia atunci când calea spre el s a închis
şi am strălucit într o altă lumină în care m am regăsit...
mă întrebi despre cel pe care îl iubeşti,
nu ştiu nimic, nu mi amintesc
poate nu merită să te mai gândeşti
e atâta lumină în tine încât ajunge până la mine.
şi sunt departe, cu secole mai bătrână decât timpul în care trăieşti,
nu o risipi pe un perete de sticlă, nu are ce dărui,
te va dezamăgi şi nu merită nici măcar atât,
amarul din ultimul cuvânt....   

3.
la ce bun un ochi larg deschis?
lumea e deja deformată,
privită printre ploapele întredeschise
ale unui zeu demult ucis...
un ochi larg deschis nu ajută la nimic
jumătate de lume îi este ascunsă,
mai bine cu amândoi închişi
şi cu urechile înfundate
de zgomotul de nedescris care
ne inundă cu fapte.
în orbire stă auzul cel mai fin,
în surzenie,
ascultarea a ceea ce este divin,
în tăcere plonjăm în adâncul sângelui
care curge: pământ lichefiat,
apă în flăcări, aer de nerespirat.
la ce bun o jumătate de privire
care îmi vede chipul tumefiat
când eu, eu,
sunt încă un prunc ce aşteaptă să fie
înţărcat.

4.
noaptea închid fereastra dinspre cer,
şi mi amintesc în timp ce draperia acoperă stelele
că pe partea cealaltă a Lunii noi încă ne iubim,
tu îmi întâmpini primul sărut cu aceeaşi
tandreţe cu care ţi l am dăruit,
îmi laşi periuţa de dinţi în paharul tău,
insişti să dormi în patul de campanie până
voi deveni liberă şi eu....
pe partea cealaltă a Lunii mă iubeşti mai mult
decât te am iubit eu
şi trăieşti lângă aceeaşi femeie mereu
iar florile pe care mi le dăruieşti sunt pentru
copilul pe care îl aştept atunci când mă întâlneşti.
Însă aici, de partea aceasta a Lunii,
n am născut decât o singură dată,
o singură dată te am întâlnit
şi o singură dată ţi am privit braţele încărcate de flori.
însă ele nu erau pentru pântecul meu
ele erau pentru o nuntă care nu putea să mai aibă loc...
periuţa încă stătea în celălalt pahar,
iar eu dormeam în patul de campanie
fără să reuşesc să mă trezesc cândva.
Sunt sigură că şi acum nu sunt decât într un vis
şi nu mă voi trezi până când nu voi auzi
cum periuţa mea se loveşte de pereţii paharului tău
şi cum, aşa adormită, mă muţi în patul tău...

Gilda Vălcan

Un Poem

» anul XXVI, 2015, nr. 4 (299)