Lumea lui Bibó

Ovidiu Pecican

          În general, conformându se unor mai vechi tipare ale paralelismului cultural de tip autist, studiile referitoare la cultura maghiarilor din România fac cel mult obiectul unor întâmpinări critice de circumstanţă. Publicarea lor în limba română este, nu o dată, trecută cu vederea în mediile maghiare, ca un act de concesie pasabil, dar nu demn de discuţii, de vreme ce originalul maghiar stă la dispoziţie în forma sa genuină. Cât despre români, mulţi dintre ei socotesc, la fel, că discuţiile la temă rămân facultative, fiecare limbă şi cultură dintre cele două convieţuitoare în ţara noastră având prea multe ţeluri proprii şi nu suficiente chestiuni în comun.
          De cel puţin două decenii însă această socoteală a devenit obsoletă, ceea ce se vede cu ochiul liber şi dacă se aruncă o privire numai la alcătuirea coaliţiilor politice care guvernează România şi din care maghiarii au devenit o prezenţă cvasipermanentă. Trăim, aşadar, în fine, într un soi de normalitate a convieţuirii ce înseamnă mai mult decât simplul paralelism, o pluralitate de intersectări şi chiar împletiri de destin. Or, de vreme ce astfel stau lucrurile, şi discuţiile pot lua o altă turnură. O şi iau, de fapt, în unele publicaţii, cum ar fi revista târgumureşeană Vatra, unde există o rubrică permanentă vizând receptarea culturală a activităţii din mediile maghiare, sau cum s a petrecut într un număr recent al revistei Korunk, preocupată de reflectarea exilului cultural românesc. De acest număr al publicaţiei maghiare s a ocupat universitarul Cseke Péter, eseist şi publicist clujean, al cărui recent volum, Valori ale presei maghiare din România (1919 2014) (Bucureşti: Ed. Tritonic, 2015, 376 p.), stârneşte în mod îndreptăţit atenţia.
          Culegere de eseuri, de studii şi de comunicări susţinute în diverse contexte de factură academică, cartea este o retrospectivă de autor. Ea prilejuieşte însă, celor mai mulţi dintre cititorii români, întâlnirea în premieră cu fapte culturale semnificative pentru viaţa culturală a maghiarilor din România; cu predilecţie referitoare la perioada interbelică, dar nu numai. Tangenţial sau „transversal“ sunt vizate şi etape mai vechi, din a doua jumătate a sec. al XIX lea, şi mai recente, din anii socialismului rebarbativ. Însumând abordările lui Cseke Péter şi abstrăgând puţin de la litera lor, se poate susţine că două sunt adagiile sub semnul cărora poate fi aşezat întregul corpus: „Ştim, oare, să ne preţuim suficient oamenii care construiesc punţi de lumină spirituală între popoare?“, răspunsul autorului fiind: „se pare că nu“ (p. 37). Cât despre al doilea, el sună astfel: „Oricât de hotărâtoare ar fi ponderea majorităţii, în fapt soarta minorităţii evoluează totdeauna în funcţie de raporturile de forţă dintre marile puteri“ (p. 39). Suntem astfel, s ar zice, mereu între noi, dar şi dincolo de asta, într un joc de putere care implică şi entităţi mai mari şi mai importante prin strategiile şi prin ţelurile pe care le pun în joc.
          Apariţia antologiei Tizenegyek/Cei unsprezece, adevărat act cultural programatic al generaţiei 1929, îi apare autorului ca un reviriment maghiar semnificativ, consonant cu faptul sociologic semnificativ că abia după un deceniu de la unirea din Alba Iulia „începe din nou să fie apreciabil numărul studenţilor maghiari în centrul Transilvaniei“ (p. 70). Toţi cei unsprezece au plecat de acasă, dar, cu excepţia unuia dintre ei, s au şi întors pe locurile natale, conturându şi opera culturală pe care o angajaseră. Aveau studii efectuate în centre academice occidentale, dar gândeau cultura maghiară în spirit umanist şi realist, în legătură cu România, cu Europa şi cu universalitatea.
          Pentru anii de după mica liberalizare socialistă, Cseke Péter înregistrează semnele degradării progresive a situaţiei în mediile minoritare de limbă maghiară, după cum urmează: „primele semne indubitabile privind intenţiile dictaturii în legătură cu noi, minoritarii, au putut fi deja sesizabile, prima oară în 1971 şi mai apoi în 1974. Pe termen lung – lichidarea totală, deznaţionalizarea“ (p. 50). Statistic vorbind, direcţia evoluţiilor respective nu lasă îndoieli: „în România a apărut în anul 1971 un total de 42 publicaţii în limba maghiară. Dintre acestea, 29 au supravieţuit dictaturii“ (p. 51). Totodată, „Cele mai multe apăreau la Bucureşti, unde de altfel funcţionau cel mai eficient şi metodele atrofierii şi supravegherii ideologice“ (p. 51). Ceauşismul dăduse semnalul în direcţia reinventării naţionalismului, de astă dată în cadre ideologice socialiste, deviindu se – cum ar fi spus tradiţia leninist stalinistă – spre dreapta, aşa încât, în deceniul următor şi mai pe urmă, până la căderea definitivă a comunismului, din decembrie 1989, s a insistat printr un asalt atât cantitativ, cât şi calitativ asupra minorităţii maghiare, văzute ca duşman etnic tradiţional.
          Analizele lui Cseke Péter sunt convergente. Ele descoperă golfurile luminoase ale unui secol de dezagregare şi disoluţie ale cărei efecte au devenit astăzi vizibile în Europa Centrală. Cultural vorbind, afirmarea autorilor de limbă maghiară se face predominant în Ungaria, şi la fel se întâmplă şi cu recunoaşterea lor. Demografic, o sumedenie de maghiari au luat calea spre exteriorul României, căutând şanse mai bune de afirmare în viaţă; şi nu necesarmente în ţara învecinată de la vest de noi. Scăderea populaţiei României actuale înseamnă şi scăderea populaţiei de origine şi de limbă maghiară din România, lucru despre care se vorbeşte mai puţin în analizele curente. Poate că tocmai acest fapt, ca şi sugestiile venite dinspre Bruxelles şi Washington – două capitale active în medii polimorfe din punct de vedere etnic, confesional şi chiar rasial – au condus la o reprezentare politică fără precedent a maghiarilor în sistemul de stat românesc, făcând din U.D.M.R. un aliat preţios al aproape oricărei alianţe guvernamentale din ultimele decenii.
          Totuşi, reflecţiile lui Cseke Péter au un gust amar şi arată că, într un fel sau altul, modelul etnocentric, deprins şi de români, după cum credea Nicolae Iorga, din cultura maghiară, şi transmis în timp mai departe de reprezentanţii Şcolii Ardelene, exersat pe ample registre în cadrele dualismului de după 1867 şi primind un răspuns la fel de convergent în timpul dictaturilor interbelice şi postbelice româneşti, a fost un succes. Rezultatul acestui succes este, cum se vede limpede astăzi, sărăcirea Europei Centrale de o anumită efervescenţă demografică şi culturală pentru care un mediu permisiv, intercultural, al schimburilor de idei şi de valori, ar fi fost ideal, dar care, în cea mai mare parte a timpului, a lipsit. De vină nu este, pentru această dezvoltare, numai cerbicia politicienilor, incapabili, din cauza unei cecităţi specifice, să întrezărească efectele dezastruoase ale unei linii mai mult sau mai puţin puriste şi intransigente (deşi putea înţelege asta din analiza evoluţiilor raporturilor franco germane în ultimele două sute de ani). O răspundere în acest sens poartă pe umeri şi elitele tăcute şi anonime ale celor două naţiuni, neînţelegând avantajele convieţuirii şi ale multiculturalismului nici acum când, tot mai mult, globalizarea va însemna împestriţarea culturală tot mai considerabilă a României şi Ungariei în cadrele Uniunii Europene, cu elemente policrome venite de pe întreaga suprafaţă a pământului. Bibó István, marele gânditor maghiar, avea dreptate să afirme în eseul lui de importanţă istorică Mizeria micilor state est europene (1946) că „Între cele două războaie mondiale politica externă a popoarelor din Europa Centrală şi de Est a fost determinată în ultimă instanţă exclusiv de poziţia rezultată din litigiile teritoriale şi nicidecum de principii, de habitusul sufletesc sau măcar de interese obiective“. Tot el adăuga: „Concepţia aceasta este profund antidemocratică“, căci „democraţia înseamnă victoria atitudinii omului creator în mod conştient asupra atitudinii omului cuceritor şi posesor, iar învăţătura sa esenţială e că crescând în adâncime şi înălţime o naţiune poate realiza multiplul a ceea ce, fie şi prin cele mai mari eforturi, ar putea acumula în dauna celorlalte naţiuni“.
          Din nefericire, studiile lui Cseke Péter confirmă că nici măcar grupurile de gânditori şi de creatori luminaţi nu pot schimba, cu tot efortul lor constructiv de pe lume, o tendinţă pe care o conturează, în pofida lucidităţii lor, tot restul populaţiei, tacit sau explicit, şi care conduce către lenta sau accelerata măcinare a celuilalt, ca şi a propriei identităţi. De mare interes şi utilitate publică, paginile volumului comentat aici sunt menite, probabil, să rămână o predică în deşert. Ele atestă totuşi bunele intenţii şi luciditatea unui intelectual maghiar alături de care trăim.

Ovidiu Pecican

Lumea lui Bibó (Cseke Péter, Valori ale presei maghiare din România (1919 2014). Bucureşti: Ed. Tritonic, 2015)

» anul XXVI, 2015, nr. 4 (299)