Despre imaginea oraşului în avangarda românească

Ion Pop

          Sub titlul Imaginea oraşului în avangarda românească (Editura Tracus Arte, 2014), Mădălina Lascu abordează o temă care, dacă n-a rămas necercetată în studiile de până acum asupra avangardei româneşti, nu s-a bucurat încă de o lectură atât de extinsă şi de aprofundată. Din literatură, ea are în vedere poezia, un spaţiu foarte generos fiind acordat şi artelor plastice, cele două universuri fiind confruntate permanent şi cu mare profit. Nouă este cuprinderea în cadrul cercetării a poeţilor şi plasticienilor români avangardişti chiar după ce unii dintre ei au părăsit ţara pentru alte spaţii geografice, fiind „naturalizaţi“ în culturile de adopţie. Internaţionalismul spiritului avangardist invită, de altfel, la astfel de transgresări de frontiere şi atrage atenţia asupra sincronizării fenomenului novator românesc şi a integrării lui în curentele mari ale modernităţii. Pe de altă parte, se relativizează aparentul dogmatism programatic al unora dintre acestea, resituându-le într-un spaţiu dinamic, de ecouri reciproce care vin dinspre arii înmulţite ale geografiei culturale europene, indiferent de poziţia lor centrală ori periferică. Exerciţiul comparatist desfăşurat cu supleţe conduce spre confruntări semnificative între programe şi individualităţi creatoare româneşti şi străine, cu o atentă cântărire a aporturilor şi a diferenţelor specifice. Sunt identificate astfel puncte noi de reper pentru avangarda istorică românească în zona central-europeană, relativ puţin prospectată în studiile de până acum. O documentare foarte serioasă, îndeosebi în materie de publicaţii literare şi artistice avangardiste, care fructifică o activitate personală îndelungată de bibliotecă şi de arhivă, dă rezultate notabile, contribuind la precizarea şi nuanţarea unor date şi aspecte ale calendarului creator avangardist de la noi.
          Structurată în trei secvenţe mari, cartea porneşte, logic, de la trasarea unor linii generale ale perspectivei critice spre particularizarea tematicii abordate în teritoriul românesc. Metropola – temă a avangardei europene acoperă prima sută de pagini, în care sunt analizate trăsăturile „oraşului futurist“, apoi ale celui „caleidoscopic“ cubist (în poezie, pictură şi grafică), deschiderile dadaiste către spaţiul citadin, „oraşul suprarealist“ – toate acestea cu ilustrări specifice reprezentărilor legate de marile metropole mondiale (Paris, New York, Berlin) care s-au aflat în centrul atenţiei avangardiste. Deja paginile dedicate viziunii futuriste asupra oraşului fac proba unei cercetări minuţioase, cu deschideri multiple, surprinzând dinamismul afirmat programatic în manifeste, dar şi concretizat în opere plastice reprezentative; simultaneismul ca tehnică, obsesiile ce asociază lumina, viteza şi zgomotul caracteristice pentru atmosfera urbană conturată de militanţii grupării italiene, apoi identificarea unor toposuri cristalizate în imaginarul futurist, precum gara şi periferia, sensibilitatea pentru „viziunile nocturne asupra oraşului“, pentru cele „aeriene“, provocate de dezvoltarea aviaţiei, perspectivele deschise spre „oraşul nou“ şi „oraşul utopic“. Confruntarea permanentă dintre manifeste şi realizări îngăduie verificarea proiectelor în aproximările lor artistice, nu fără a atrage atenţia, încă de pe acum, asupra influenţelor reciproce dintre futurism şi mişcările paralele, precum expresionismul, cubismul. Vecinătăţile dintre poezie şi artele plastice sunt analizate şi în subsecvenţa consacrată „oraşului expresionist“, unde un poet ca Trakl şi un pictor precum Egon Schiele stau alături, pentru ca analizele unor opere de Ludwig Meidner, Ernst Ludwig Kirchner, Max Beckmann, George Grosz ori Otto Dix să ofere date pentru interpretarea „oraşului apocaliptic“ ori a unei metropole generice în care aportul futurist se simte în ciuda unor deosebiri importante de viziune. Pe acelaşi fundal de interferenţe şi ecouri reciproce se înscrie şi imaginea unui „Dadapolis“, spaţiul citadin în interpretare dadaistă, considerat şi aici prin raportare la manifestele (anti)literare ale lui Tristan Tzara, dar şi la expresionism şi futurism, cu sesizarea nuanţelor şi diferenţelor de accent din spaţiile culturale diferite în care acesta s-a ilustrat. Importantă e şi aici sublinierea unor continuităţi şi contaminări – de pildă în cazul unui pictor ca Max Ernst, cu ecouri din dada înainte de adeziunea explicită la suprarealism. Fără îndoială, în acest ultim spaţiu imaginar avangardist, rolul „picturii metafizice“ a lui G. de Chirico a fost determinant în preliminariile mişcării, şi el e reliefat ca atare, dar nu lipsesc nici alte nume mari, printre care belgienii Paul Delvaux şi René Magritte. La acest capitol, ar fi fost bine-venită referinţa la acea mitologie (poetică) a oraşului suprarealist, aşa cum au conturat-o Breton şi Aragon (acesta mai ales în Le paysan de Paris) sau textele programatice ale suprarealismului, unde „peisajele bântuite“ sau „primejdioase“, „gotice“ au ocupat un loc semnificativ.
          În ansamblu, aceste pagini constituie însă o consistentă pregătire a reflecţiilor şi analizelor mai direct legate de tema cărţii, adică de „imaginea oraşului în avangarda românească“. Ea e preparată, la rândul ei, de urmărirea acestei problematici în programele avangardiste româneşti. Pagini consistente sunt furnizate de secvenţa privitoare la Pătrunderea manifestelor futuriste în cultura română. Aici Mădălina Lascu aduce contribuţii însemnate de ordin documentar, descoperind referinţe noi şi semnificative, făcând precizări dintre care una e aproape spectaculoasă, mai exact cea privind datarea primei publicări a manifestului lui F. T. Marinetti la noi, nu în aceeaşi zi cu tipărirea lui pariziană, cum s-a crezut până acum, ci cu două săptămâni mai târziu, conform decalajului calendaristic de stil vechi şi nou. Sunt de reţinut de asemenea analizele manifestelor de factură constructivist-integralistă, de la Contimporanul, 75 H. P., Punct şi Integral, apoi ale ideilor programatice legate de civilizaţia citadină de la Unu.
          Măsura înzestrărilor critice ale autoarei o dă îndeosebi capitolul al treilea, Imaginea oraşului reflectată în opera artiştilor români de avangardă, unde se identifică experienţe pregătitoare „preavangardiste“ la Tzara şi Vinea, trecând apoi la analiza elementelor citadine dadaiste la artişti români de la Cabaret Voltaire şi la cea a aspectelor citadine prezente înainte de publicarea Manifestului activist de la Contimporanul… Lecturile sunt pe linia interpretărilor în genere cunoscute privitoare la desprinderea de simbolism a celor doi poeţi (lipseşte totuşi referinţa esenţială la influenţa lui Jules Laforgue).
          Atrage atenţia în aceste pagini şi ideea autoarei de „a trata avangarda istorică românească ca pe o mişcare unitară, indiferent dacă activitatea artiştilor români s-a manifestat în ţară sau peste graniţe“. Ea e valabilă, desigur, până la un punct, adică până unde mai ales criteriul lingvistic al apartenenţei la o anumită literatură funcţionează. În cazul mişcării dada, se poate înregistra participarea substanţială a lui Tzara, încă poet român în compoziţiile „simultaneiste“ de la Cabaret Voltaire, unde interferenţele de limbi şi voci au o anumită pondere; însă e dificil totuşi de vorbit despre un dadaism românesc propriu-zis, de vreme ce, în contextul nostru naţional, şi ideile, şi operele dada au avut consecinţe mai degrabă târzii şi relativ minore, ca ecou, şi nu ca fenomen organizat, bine structurat. Cu toate preluările româneşti (de altfel nu foarte numeroase), un volum ca Vingt cinq poèmes aparţine totuşi literaturii franceze, şi nu unui dadaism românesc propriu-zis… În limba mai universală a artelor plastice, lucrurile vor fi stând, în parte, altfel (în cazul lui Marcel Iancu, care s-a şi repatriat după experienţele dada şi constructiviste, poate şi ale lui Arthur Segal şi Victor Brauner, care au păstrat legăturile cu ţara şi cu mediul ei artistic, deşi înscrierea în alte contexte decât cel românesc a ultimilor doi relativizează destul de mult lucrurile). În orice caz, faptul că opera unui pictor de origine română foarte valoros, cum este Arthur Segal, este reintrodusă în comentariul critic de la noi, unde nu există încă un studiu serios şi de sinteză asupra creaţiei sale, e de întâmpinat cu elogii, ca de altfel şi incursiunile ramificate în opera lui Victor Brauner, acesta mai familiar totuşi publicului românesc. Foarte consistente sunt reflecţiile pe marginea imaginii oraşului în manifestele şi operele româneşti constructiviste ori integraliste, tratate pe secvenţe ilustrate de periodice precum Contimporanul, 75 H. P., Punct şi Integral, unde doctrinele înseşi ale acestor orientări sunt mai strâns legate de tema studiului şi oferă o materie abundentă pentru interpretare. Autoarea procedează şi aici la o descriere analitică a textelor programatice şi a operelor poetice şi plastice semnificative, într-un dialog constant şi foarte eficient dintre poezie şi pictură, de exemplu, confruntând scrieri ale unor Vinea, Voronca, Roll cu pânze ori grafică de Brauner, Maxy, Corneliu Michăilescu, cu o particulară atenţie la proximităţile din arta şi literatura europeană a momentului. N-ar fi trebuit, poate, să lipsească trimiteri, în spaţiul literar, la simultaneismul francez şi la scrieri precum cele ale lui Blaise Cendrars, care, dincolo de referinţa inevitabilă la poemul lui Apollinaire, Zone, a constituit un model important pentru un Ilarie Voronca şi „reportajul“ său liric din Ulise şi nu numai. Foarte buna documentare e atestată şi în aceste pagini, de extinderea cercetării spre relaţiile, aproape deloc evocate până acum, dintre grupările avangardiste româneşti şi avangarda cehă. Se semnalează pentru prima oară, de pildă, că „pictopoezia“ lui Voronca şi Brauner de la 75 H. P. a putut avea un model imediat în definiţia „poetismului“ a cehului Karel Teige, cu observaţia, esenţială, că, în ciuda cvasicoincidenţei unor sintagme, practica poetico-plastică a românilor rămâne totuşi deplin originală. De altfel, s-ar putea adăuga că celebra definiţie a pictopoeziei care nu e nici pictură nici poezie, ci pur şi simplu pictopoezie, e răsfrângerea evidentă a exigenţei programatice constructivist-abstracţioniste de a identifica textul cu imaginea, de a citi la modul literal compoziţia poetică – în solidaritate cu experienţe frecvente în epocă la un Kurt Schwitters, Theo Van Doesburg ori în constructivismul rus. Nouă e şi semnalarea existenţei, în 1912, tot în ambianţă avangardistă cehă, a unui „felinar cubist“ cu stâlp de beton în formă… brâncuşiană, ca de fragment de „coloană fără sfârşit“!
          Analiza universului imaginar al oraşului suprarealist, mai sărac în poezia românească din anii ’40, ar fost mult îmbogăţită, desigur, dacă s-ar fi luat în considerare şi prozele poetice ale unor Gellu Naum din Castelul orbilor ori ale lui Gherasim Luca din Un lup văzut printr-o lupă, unde „pictura metafizică“ a lui De Chirico e cumva reactualizată în arhitectura misterioasă a pieţelor pustii şi a decorurilor „bântuite“, a castelelor cu stafii reabilitate din imaginarul suprarealist „gotic“. Să mai spunem o dată că descrierea şi analiza operelor de artă plastică, bunăoară ale lui Victor Brauner-suprarealistul, sunt şi aici foarte fine şi evocatoare. Mădălina Lascu are ochiul unui critic de artă cu experienţă de lectură a formelor, şi ele sunt dintre cele mai coerente şi expresive. Cu anumite rezerve întâmpinăm includerea printre avangardişti a lui B. Fundoianu, a cărui poezie are, evident, şi trăsături expresioniste, dar care n-a manifestat decât o anume simpatie faţă de experienţele avangardei, fără să i se afilieze. Poeme porecum Ulysse ori Titanic, din producţia sa franceză, nu pot, fi oricum, incluse în patrimoniul său literar românesc, după cum amplu comentatul Om aproximativ al lui Tristan Tzara nu face parte totuşi din literatura română.
          Nu în ultimul rând se cuvine apreciată ilustraţia abundentă, cu reproduceri ale multora dintre lucrările de artă analizate. Ele facilitează în chip esenţial receptarea şi înţelegerea întregului univers evocat în formulele diversificate ale mişcărilor şi personalităţilor avangardiste în această lucrare de referinţă pentru bibliografia critică a domeniului avangardist.

 

Ion Pop

Despre imaginea oraşului în avangarda românească (Mădălina Lascu, Imaginea oraşului în avangarda românească. Editura Tracus Arte, 2014)

» anul XXVI, 2015, nr. 3 (298)