Note la proto/sin-cronism
(I)

Vlad-Ion Pappu

          Va trebui, după moartea totalitarismelor, – susţinea Nicolae Balotă în Caietul albastru, I, 64 –, să urmăm şcoala diferenţei, a pluralismului. Să nu mai căutăm peste tot identicul. Unei logici a identităţii (mascată înşelător printr-o falsă dialectică marxistă a unei Aufhebung [suspendări] a contradicţiilor), să-i opunem logica diferenţei. Deşi Heidegger nu consideră că refugiul în das Gleiche [în germană în original, echivalentul, echivalenţa, similarul, similitudinea; forma substantivată a pronumelui demonstrativ de identitate „acelaşi, aceeaşi“] ar fi primejdios, totuşi tot el e perfect conştient de primejdia de a spune mereu das Selbe [în germană în original, cel identic, identicul şi din nou „acelaşi“]. În Brief über den Humanismus [în germană în original, Scrisoare despre umanism] afirmă: „In das Gleiche flüchten ist ungefährlich. Sie in der Zwietracht wagen, um das Selbe zu sagen, ist die Gefahr“ [în germană în original, A te cantona în judecăţi fondate pe similitudine nu reprezintă o eroare. Dar a exagera, aşezându-le într-o perspectivă echivocă, pentru a putea afirma că sunt identice, este riscat; […] eu cel ce trăiesc în lumea acestui totum babelic al unei identităţi forţate, a unui discurs ce repetă la infinit das Selbe […]

          Pledoaria lui Balotă împotriva nivelării forţate a categoriilor noetice îşi găseşte un suport argumentativ în aserţiunea heideggeriană care face distincţia între semnificaţia termenilor germani „das Gleiche“ şi „das Selbe“, distincţie intraductibilă în limba română, unde lipsa de nuanţe îi suprapune semantic şi îi vesteşte ca deplin tautologici. O atare imposibilitate expresivă (să fie limita îngăduită de limbă un semn al unei margini a gândirii?)1 l-a obstaculat şi pe E. Papu, atunci când a vrut (fără succes) să exprime în chip discursiv conţinutul diferenţei specifice care ar caracteriza cultura română. Ceea ce deductiv era corect n-a putut rezista la proba inducţiei. Polisemia ambiguizantă a limbii este propice numai gândirii speculative, ce nu poate acoperi însă golurile datorate centrelor de interes care deosebesc gândirea occidentală de cea răsăriteană. Polarizarea lexicală în zone pronunţat metaforizate şi spectre semantice de ordin discursiv-univoc dă naştere la coduri lingvistice diferite, corespunzătoare, la nivelul actului de comunicare, deosebirilor în conceptualizarea realităţii, potrivit unor centre de interes incontigue.
          Observaţia asupra incomunicabilităţii între cele două moduri de raportare o făcuse C. Noica încă din 1943, când cercetase Învăţăturile lui Neagoe Basarab.2 Or, tocmai de această barieră idiomatică s-a ciocnit şi E. Papu când a intenţionat să definească tipul românesc al fiinţei şi să comunice cu adepţii sincronismului; utilizau două coduri lingvistice diferite pentru a defini aceeaşi evoluţie factologic-istoriografică, cu amendamentul că polisemia speculativă explora tezaurul intangibil al simţirii româneşti, având acces direct şi comunicând intuitiv cu imaginarul colectiv.
          Se poate susţine că eşecul tentativei protocronice româneşti a lui E. Papu, relegată de Balotă în categoria „născocirilor inimii“, a fost provocat de însuşi sistemul de referinţă, dar a fost un eşec care a dat roade, fiindcă a adus unele corective de ansamblu (multe dintre ele încă ignorate) în tratarea subiectului, reieşite din însăşi confruntarea de idei provocată (atâta cât s-a limitat la idei).
          Printr-unul dintre aceste corective, de pildă, se omologhează indirect şi pe alte baze viabilitatea scriiturii anticalofile a lui Rebreanu, „creatorul romanului românesc modern“, fapt ce-i smulsese lui G. Călinescu celebra sentinţă, ce intrigă şi îl intriga şi pe autor („ceţoasa obscuritate cazuistică“, fiind pusă de el pe seama directitudinii descriptive din naturalism, ceea ce însă nu lămureşte surprinderea pe care o încearcă în faţa efectului impresionant produs de o compoziţie epică obţinută – fapt neobişnuit pentru maniera autohtonă – cu ajutorul unui limbaj plat, concis, aproape aseptic): „Frazele, considerate singure, sunt incolore ca apa de mare ţinută în palmă, câteva sute de pagini au tonalitatea neagră-verde şi urletul mării“, apud Istoria literaturii române de la origini până în prezent, ediţie facsimilată după  ediţia princeps F.R.L.A., 1941, Bucureşti: Editura Semne, 2003, p. 650.
          În mod paradoxal – şi aici reiese o componentă neaşteptată a relaţiei identitate-alteritate –, Rebreanu s-a putut ilustra în construcţia unui gen literar modern, fiindcă era bilingv (debutase promiţător ca scriitor de limbă maghiară, iar un accident biografic îl proiectase în câmpul literar românesc, obligându-l să se reprofileze). Această altă limbă, în cursul actului de concepere şi de notare a textului (literar românesc), i-a servit, conştient sau nu, drept instanţă de control raţional, „obiectiv“ asupra modului de utilizare şi de selecţie a vocabularului limbii române, eliminând tot ce suna plastic-metaforizant, însă semantic echivoc ori neclar în traducere (operaţiunea de transpunere se efectua în mintea sa, probabil, automat, în chip reflex).
          Însă în spatele acestui domeniu lexical metaforizant se ascunde „lamura“ căutată de Noica3, inefabilul spiritualităţii româneşti, pe care Rebreanu, făcând saltul în modernitate, refuză să-l mai frecventeze, străduindu-se să şi-l asume numai transpus în registru raţional, „traductibil“, adică inteligibil discursiv.
          Demarcarea stilistică între tradiţie şi inovaţie, dimpreună cu redesenarea tradiţiei la un alt nivel, ca şi deplasarea centrului de greutate al scriiturii către modernitatea de tip occidental nu s-ar fi putut schiţa fără existenţa incitantei dispute în jurul ideii protocronismului şi a nebănuitului exerciţiu de complementaritate între acesta şi sincronism.


(Continuare în numărul următor)

Note
          1. Pura statistică a diferenţierilor semantice înregistrate de limba română în comparaţie cu alte limbi de circulaţie (Dicţionarul-tezaur al limbii române, 37 de vol., cuprinde 170.000 de termeni şi variante, faţă de Lexicul german/Deutscher Wortschatz-Portal: www.wortschatz.uni-leipzig.de/, cu 9 milioane de termeni şi compuşi; faţă de Vocabularul Treccani al limbii italiene – formatul compact –, cu 500.000 de termeni şi accepţii; faţă de Tezaurul limbii franceze, 16 vol. – cu 100.000 de etimoni, 270.000 de definiţii; faţă de Oxford English Dictionary, 20 de vol. – cu 616.500 de forme terminologice – şi faţă de Diccionario General Etimológico de la Lengua Española/Echegary, cu 5 tomuri şi un număr neprecizat de termeni) este contradictorie şi, cu excepţia germanei, unde domină sintagmarea fixă şi obligatorie, nu oferă rezultate relevante privind evoluţia limbilor către o specializare terminologică univocă, lipsind în multe cazuri şi termenii de comparaţie, ţinându-se cont de cursul luat de ştiinţa lexicografiei din respectivele areale lingvistice.
          2. În studiul meu „Noica-Papu: confluenţe imponderabile“, Luceafărul, 8, 2014, arătam calea diferită de abordare a textului la cei doi exegeţi ai lui Neagoe. În demersul său, „Pentru o altă istorie a gândirii româneşti: În marginile învăţăturilor lui Neagoe Basarab“, apărut în revista Saeculum, I, mart.-apr. 1943, p. 38-57, Noica invoca absenţa vocaţiei gnoseologice din literatura veche românească, ceea ce ar explica scăzuta evoluţie a limbajului pe acest segment. Spuneam acolo: „comentatorul pleacă cu convingerea că «există un tip de creştinism dincolo de etică, după cum există unul fără cunoaştere; iar pe acesta [subl. îi aparţine lui C. Noica] l-a preferat sensibilitatea şi gândirea românească» (op. cit., p. 50). Fără a formula postulatul tipului haric de cunoaştere, ce ar fi fost propriu spiritualităţii orientale, inclusiv româneşti, Noica sugerează că gândirea autohtonă ar putea fi una a existenţei în dauna cunoaşterii şi rămâne convins că istoria acestei cugetări «nu va putea fi niciodată făcută după tiparul obişnuit al istoriei, cu atât mai puţin după tiparul unei istorii a gândirii apusene […] Cine nu se dezvaţă de occidentalism nu are acces la ea» (op. cit., p. 45)“.
          3. Inspirat de lectura cărţii Anti-Goethe, am aşternut pe hârtie, pe vremea când eram student, câteva comentarii naive, pe care tatăl meu (probabil ca să se laude cu mine) s-a apucat să i le povestească lui Noica, odată când a fost în trecere pe la noi, punându-mă chiar să i le citesc, lucru la care, din proprie iniţiativă, nu m-aş fi încumetat. Nu îmi aduc aminte cu exactitate acele rânduri, pe scurt îmi arătam mirarea că, în demersul său, filosoful nu dă răspunsuri categorice şi se fereşte să pătrundă în miezul lucrului cercetat, încercând să-l cuprindă prin învăluire, „îl mângâie“, spuneam eu. Nu ştiu cât de încântat a rămas Noica de isprava mea, a arborat zâmbetul său afabil, uşor strâmb şi mi-a zis: „Nu sunt vremurile sub om, ci bietul om sub vremuri“, adăugând: „Să ai grijă să-ţi însemnezi ideile de tinereţe ca să le poţi adânci la ceasul maturităţii“.

Vlad-Ion Pappu

Note la proto/sin-cronism (I)

» anul XXVI, 2015, nr. 3 (298)