B. Fondane la Auschwitz: mărturia doctorului Lazăr Moscovici

Carol Iancu

1. La Auschwitz în ianuarie 2015

          Între 25 şi 28 ianuarie 2015 am fost la Auschwitz, unde am participat, cu profesorii Andrei Marga şi Ladislau Gyémánt, la emisiunile realizate de TVR Cluj şi transmise în programele TVR 2, TVR 3, TVR Cluj, TVRI şi online TVR+, cu ocazia comemorării a 70 de ani de la eliberarea acestui lagăr de exterminare în masă de trupele sovietice. Timp de trei zile, într-o atmosferă friguroasă de iarnă poloneză şi într-un spaţiu sinistru marcat de sârma ghimpată şi de lozinca „Arbeit Macht Frei“ de la poarta de intrare, am trăit momente de angoasă şi de deznădejde. Prezenţa crematoriilor, a furnalelor, a barăcilor goale unde sute de persoane erau înghesuite ca animalele, a clădirilor unde se află expoziţii, fotografii şi obiecte care compun universul groazei, „obligă“ vizitatorul la o permanentă rememorare. Câteva luni după înfrângerea Poloniei, Himmler ordona crearea în localitatea poloneză Oswiciem (numită în idiş Oşpiţin; în 1939, evreii reprezentau 60% din cei 14.000 de locuitori), devenită Auschwitz, a unui lagăr de concentrare, care s-a extins cuprinzând de fapt trei lagăre (pe o întindere totală de 40 km2): Auschwitz I, lagărul iniţial unde se afla şi centrul administrativ; Auschwitz II (Birkenau), la o distanţă de 3 km, lagărul principal de exterminare; Auschwitz III (Monowitz), la o distanţă de 7 km, lagăr de muncă forţată pentru uzina Buna-Werke, aparţinând concernului I. G. Farben. Atât prin metoda de ucidere (asfixierea prin gazare) şi prin numărul cel mai ridicat şi colosal de victime, cât şi prin vasta arie geografică europeană a originii lor – din Norvegia la nord şi din insulele greceşti la sud, din Franţa la vest şi din teritoriile poloneze la est –, Auschwitz-ul rămâne, din punct de vedere al istoriei, un loc emblematic de implementare a „soluţiei finale“ a naziştilor şi a colaboratorilor lor, iar din punct de vedere al memoriei o adevărată metonimie.
          La Auschwitz au fost deportate 1.300.000 de persoane; 900.000 au fost asasinate imediat după sosirea lor, iar dintre 400.000 de persoane care au intrat în lagăr, mai puţin de 125.000 erau în viaţă la sfârşitul războiului. La Auschwitz-Birkenau au fost ucise 1.100.000 persoane: 960.000 de evrei, 75.000 de polonezi neevrei, 21.000 de ţigani, 15.000 de prizonieri de război sovietici, 15.000 de persoane de diferite naţionalităţi.
          Ţin să subliniez tragedia evreilor din Ungaria, care în majoritatea lor au rămas în viaţă până în 1944: dintre circa 825.000 (printre ei, 100.000 de convertiţi sau creştini de origine evreiască, dar consideraţi evrei prin legea rasială din 1941), un număr de 437.000 de evrei au fost asasinaţi între 15 mai şi 9 iulie 1944. Ritmul uciderilor a fost atât de ridicat (12.000 de persoane gazate într-o singură zi), încât a necesitat mărirea efectivului de Sonderkommando la peste 900 de bărbaţi. Din Transilvania de Nord, care a fost anexată Ungariei între 1940 şi 1945, au fost deportaţi la Auschwitz 131.639 de evrei (128.822 între 16 mai şi 19 iunie şi 2.817 în 27 iunie 1944), dintre care 110.530 au fost exterminaţi acolo.
Dacă Auschwitz-ul a devenit un element major în punerea în practică a Şoahului, nu trebuie să uităm celelalte cinci lagăre de exterminare create de nazişti, în care principala metodă de ucidere a fost tot asfixierea prin gazare, şi în care au fost masacraţi sistematic peste 1,7 milioane de evrei: 750.000 la Treblinka, 550.000 la Belzec, 200.000 la Sobibor, 150.000 la Chelmno (Kulmhof), 50.000 la Maidanek. Nu trebuie să uităm nici „Şoahul prin gloanţe“, evreii împuşcaţi de Einsatzgruppen, grupurile mobile care însoţeau armata germană în teritoriile sovietice ocupate, pogromurile şi masacrele săvârşite de soldaţi, poliţişti şi civili din ţările aliate sau dominate de Germania nazistă – în cazul României menţionăm pogromurile de la Dorohoi, Galaţi, Bucureşti şi Iaşi (unde a avut loc primul pogrom gigantic al celui de-al Doilea Război Mondial), masacrele din Basarabia şi Bucovina, deportările în blestemata Transnistrie, cimitirul fără pietre funerare a zeci de mii de evrei români. Bilanţul victimelor Şoahului – peste 6 milioane – este înspăimântător, dar ar fi fost poate încă mai ridicat fără rezistenţa evreilor şi a democraţilor din toată Europa ocupată, a oamenilor de omenie în vremuri de neomenie, care au devenit „drepţi între popoare“.

Memoria Auschwitz-ului
  de Tristan Janco

Axă a lumii
Balanţă de umbre şi ceaţă
Sîrmă ghimpată
Rîuri de sânge

Neloc imponderabil
Mucegai al tenebrelor
Caravană de obiecte-fantomă
Noapte oarbă şi demonică

Munte de numere tatuate
Dezlănţuire a apocalipsului
Hecatombă de oseminte
Nori de cenuşă

Ocean de lacrimi îmbătrânite
Stele de aur însângerate
Cimitir căscat, blestemat
Amurg în valuri de foc

Pădure de strigăte răstignite
Vise amputate de viitor
Rug al măruntaielor omului
Tren îmbrăcat în linţolii

Vale de gemete veşnice
Aşchii de obuz în cap
Cascadă de corpuri măcinate
Suferinţă şi nesocotinţă

Cer devastator
Călătorie fără întoarcere
Speranţă violată
Ochi permanent al morţii

Grotă a idiomurilor îngropate
Lătrături de nesuportat
Arena de ruguri ale infernului
Zori funebri

Străfundul omenirii
Povară de jăratec
Prăbuşire a timpului

Pată a memoriei lumii

Memoria Auschwitz-ului

 

2. Kadiş pentru B. Fundoianu/Benjamin Fondane

          Kadiş, cuvânt care în arameică (limba vorbită de evrei în Babilon şi Israel) înseamnă „sanctificare“, este o veche rugăciune care conţine binecuvântarea şi preaslăvirea numelui lui Dumnezeu şi face parte integrantă a slujbei religioase sinagogale. Într-o formă particulară, a devenit rugăciunea persoanelor îndoliate recitată în picioare, timp de 11 luni după deces şi, în fiecare an, în ziua comemorativă. Kadiş-ul pe care l-am recitat la Auschwitz în amintirea tuturor martirilor evrei a fost consacrat în acest an în special celui mai ilustru reprezentant al iudaismului român: B. Fundoianu/Benjamin Fondane, deportat din Franţa.
          Trebuie să amintim mereu că la Auschwitz au fost asasinaţi şi evrei români care se aflau în străinătate în diferite ţări şi care au fost deportaţi de autorităţile naziste (şi de colaboratorii lor), cu acordul guvernului Antonescu în prima perioadă a războiului (mai târziu, când s-a întrevăzut înfrângerea Germaniei naziste, diplomaţii români au primit instrucţiuni de a proteja evreii; din păcate, evrei români din străinătate au continuat să fie deportaţi chiar şi în 1944). Astfel, pentru a da un singur exemplu, din Franţa au fost deportaţi la Auschwitz, după estimările istoricului Serge Klarsfeld, circa 3.300 de evrei români, dintre care 2.958 cu cetăţenie română şi 320 de apatrizi sau cu un statut neelucidat.
          Printre evreii români deportaţi şi ucişi la Auschwitz se află Benjamin Fondane (B. Fundoianu) (14 noiembrie 1898 – 2 octombrie 1944), intelectual de elită, poet, filozof, dramaturg, critic literar, cineast, autorul poemului premonitoriu Super Flumina Babylonis. Arestat împreună cu sora sa Line, la 3 martie 1944 (trei luni înaintea debarcării Aliaţilor în Normandia, la 6 iunie 1944), ei au fost internaţi la Drancy, de unde au fost deportaţi la Auschwitz în convoiul nr. 75, din 30 mai 1944, B. Fondane fiind gazat la 2 octombrie 1944.

Kadişul poetului
  de Tristan Janco

Ascuns după frunzele plopilor
El sculptează întruna cuvinte de ambră
După ce a lăsat în urmă cimitirele fără morminte

Deodată, opreşte o rază de soare
Pe când secolul se încheie
Singuratec, cu răsuflarea tremurată

În argila roşie a pământului în exil
Găseşte un spin de foc al pământului natal
Lacrimile sunt ţesute văl pe vecie

Acolo unde timpul scapă domniei Timpului
Moartea lăsată pradă Morţii
Îndulceşte suferinţa vreme de-un fulger

De pe malurile râurilor copilăriei se iveşte un cântec
Atunci el aruncă în cerneală
Amintirea unei picături de sânge nevinovat

Se înalţă în singurătate în pădurea de pini şi chiparoşi
Pe locul căinţei absente
Strigând cuvinte ieşite din străfundul vârstelor:

Itgadal ve-itkada ş şme raba!
„Fie numele Celui veşnic slăvit şi sfinţit!“

Recitaţi kadişul lângă gropile comune
Cele cunoscute, regăsite sau uitate

Recitaţi kadişul cu privirea la cer
Acolo unde gropile n-au fost săpate
Unde mormintele nu sunt la locul lor

Să nu uităm că în Europa,
Pământ al civilizaţiei,
În al cincilea deceniu al secolului XX
Nişte oameni au clădit Auschwitz-ul

Să nu uităm că autorii exterminării
Unei treimi a poporului evreu
Sunt parte integrantă
A speciei umane

Să nu uităm unicitatea dezastrului
A genocidului evreiesc
A Şoahului
Să nu uităm că tăcerea
Este de neiertat
Să nu uităm!

ZAKHOR!
„ŢINE MINTE!“

 

3. Mărturia doctorului Lazăr Moscovici (1914-1988)

          Ultimele momente ale vieţii lui Fondane ne sunt cunoscute datorită mărturiei care mi-a transmis-o regretatul doctor Lazăr Moscovici, supravieţuitor al lagărului de exterminare nazist, care l-a cunoscut acolo şi a putut câtva timp să aibă grijă de el. Doctorul Moscovici mi-a transmis această mărturie în anul 1981, după cum reiese din scrisoarea inedită pe care mi-a adresat-o şi pe care o public aici în traducere română. Am publicat mărturia sa scrisă în franceză un an mai târziu la Montpellier, în revista Dialogue (Université Paul Valéry, nr. 7, 1981 [apărută de fapt în 1982], p. 35-39), iar acum, aici, versiunea sa românească. Am decis să public traducerea pe care am făcut-o a mărturiei lui Lazăr Moscovici şi a scrisorii sale în revista Apostrof, dată fiind însemnătatea acestei reviste literare şi admiraţiei pe care o am pentru distinsa universitară Marta Petreu. Din aceleaşi motive am publicat scrisorile inedite ale lui Ilarie Voroca în numărul special al Apostrof-ului, „De ce s-a sinucis Voronca?“ (anul XXII, nr. 6 (253), 2011).
          Cum l-am cunoscut pe doctorul Lazăr Moscovici (1914-1988) şi în ce circumstanţe mi-a transmis mărturia sa despre Benjamin Fondane la Auschwitz?
          În 4 ianuarie 1981, Editura Universităţii din Aix-en-Provence îmi transmitea următoarea scrisoare din partea sa: „Domnilor, Vă rog să-mi daţi adresa exactă a profesorului Carol Iancu, autorul lucrării Les Juifs en Roumanie pe care aţi editat-o în 1978. Aş dori să-i transmit câteva documente care, sper, îl vor interesa. Vă rog să primiţi, Domnilor, asigurarea sentimentelor mele distinse“. I-am răspuns imediat – pe data de 8 ianuarie –, scriindu-i că voi fi bucuros să iau cunoştinţă cu documentele pe care dorea să mi le încredinţeze, anunţând că adunam atunci o documentaţie privind perioada celui de-al Doilea Război Mondial. De asemenea, informându-l că bunicul meu, originar dintr-un mic orăşel din nordul Moldovei, avea acelaşi nume de familie – Moscovici (prenumele său era Herşcu, erou căzut în luptele de la Mărăşeşti, al cărui nume se află în Monitorul oficial), îl întrebam dacă era originar din aceeaşi regiune. Răspunsul său a fost trimiterea unui plic mare, care conţinea, pe lângă importanta scrisoare datată din 13 ianuarie 1981, pe care o reproduc aici, textul său despre Fondane şi fotocopia unui document privind legislaţia antievreiască din România înainte de anul 1914. La 4 martie 1981 am plecat la Paris pentru a prezenta o comunicare la un seminar ţinut la Ecole Pratique des Hautes Etudes şi în aceeaşi zi am făcut cunoştinţă cu el. Am fost impresionat de povestea vieţii sale, de vasta sa erudiţie, de gentileţea şi amabilitatea sa şi de puternica sa identitate de evreu român. Această primă întâlnire s-a transformat repede într-o strânsă prietenie, confirmată printr-o bogată corespondenţă, care s-a întrerupt din păcate în 1988 (şi pe care am intenţia să o public), când a intervenit decesul său neaşteptat. Între timp, în 1986 am creat, împreună cu el şi cu alte câteva persoane originare din România, o mică asociaţie, Societatea de Studii privind Istoria Evreilor din România, care a organizat la Paris˝, la 10 ianuarie 1988, o masă rotundă intitulată „Memoria evreilor din România“. În acest cadru am ţinut o conferinţă despre „Istoria evreilor în România din Evul Mediu până în prezent“, şi, printre alţii, au prezentat comunicări Alexandru Şafran, mare-rabin al Genevei şi fost şef-rabin al României (1940-1947), şi criticul de artă Ionel Jianu.
          Lazăr Moscovici, născut la Fălticeni în 1914, după cursurile urmate la şcoala israelito-română (unde părinţii săi erau directori), apoi la liceul din oraş, a plecat, după obţinerea bacalaureatului, în 1931, şi un an de cursuri la Facultatea de Ştiinţe din Bucureşti (1931-1932), în Franţa, continuând studiile la Facultatea de Medicină din Paris, unde i s-a conferit diploma de doctor. Din nefericire, războiul a avut consecinţe nefaste pentru el şi toată familia Moscovici: Lazăr şi cei doi fraţi ai săi, Efraim (care era medic în comuna Vernoil-le Fourrier din Maine et Loire) şi Leon, au fost arestaţi în noaptea de 15 spre 16 iulie 1942 şi deportaţi la Auschwitz în convoiul nr. 8, plecat din Angers la data de 20 iulie 1942. Fraţii săi au dispărut în infernul de la Auschwitz; el a avut şansa să supravieţuiască, dar calvarul său a continuat: în ianuarie 1945, puţin timp înaintea sosirii trupelor sovietice, a fost mânat de paznicii SS, împreună cu mii de supravieţuitori, în tragicele „marşuri ale morţii“, fiind evacuat în lagărul de la Mauthausen, apoi în cel din Ebensee, unde a muncit în condiţii groaznice la construirea unui tunel pentru uzine subterane, scăpând cu viaţa numai datorită sosirii soldaţilor americani, care i-au eliberat pe deţinuţi la 6 mai 1945.

 

4. Scrisoare inedită adresată de doctorul Lazăr Moscovici lui Carol Iancu

Paris, 13 ianuarie 1981

Dragă Domnule,

          Am avut ocazia să citesc interesanta dumneavoastră carte publicată de Editura Universităţii Provence  şi am apreciat-o mult deoarece, născut la Fălticeni, unde am locuit până la vârsta de 17 ani, am cunoscut bine o parte din istoria comunităţii, dacă nu eu însumi, care sunt născut în 1914, cel puţin prin tot ceea ce părinţii mei mi-au transmis prin amintirile lor. Efectiv, părinţii mei au fost amândoi directorii şcolilor israelito-române din Fălticeni de la fondarea lor până la pensionarea lor, în 1943.
          Diferite nume pe care Dv. le citaţi în lucrarea Dv., ca acela al lui Focşaner, preşedintele comunităţii din Fălticeni care a trimis o scrisoare în ebraică, în 1867, preşedintelui Alianţei Israelite din Paris, lui Isaac Astruc, pe care tatăl meu l-a cunoscut foarte bine, sau al lui Horia Carp, care venea des la Fălticeni, unde îşi avea familia, îmi răsună încă în urechi, atât de mult ele sunt legate de amintirile copilăriei mele.
          Ceea ce m-a tulburat mai ales este faptul de a fi găsit la începutul cărţii Dv. poemul lui Benjamin Fondane , emoţionant pentru tot ce el îmi evocă: o dublă amintire; aceea a ştetlului , şi mai ales a omului pe care l-am cunoscut, puteţi să vă imaginaţi, în circumstanţe oribile, în lagărul de la Auschwitz. Relatarea pe care v-o adresez în anexă este cea pe care am scris-o în vara 1945, imediat după eliberarea lagărelor.
          Eliberat în 1945, am făcut cunoştinţă, cu ocazia unei emisiuni de mesaje pentru România, cu responsabilul emisiunilor în română, care, atunci, era un scriitor român de origine evreiască, un foarte bun prieten al lui Fondane, al cărui nume l-am uitat şi care s-a sinucis puţin timp mai târziu.  El este acela care mi-a cerut să scriu relatarea pe care v-o trimit, care nu a suferit nicio modificare, şi care era destinată lui Geneviève, soţia supravieţuitoare a lui Fondane. Ea nu a cunoscut această relatare, deoarece familia ei a găsit-o prea realistă şi nu a îndrăznit să i-o arate. Mi s-a cerut să o corectez pentru a atenua impresia de oroare care se degaja din ea, dar nu am ştiut cum să o fac. Astfel am renunţat să schimb conţinutul ei şi v-o încredinţez ca atare. Sunteţi primul, în afara intimilor mei, care luaţi cunoştinţă de ea.
          Pentru a confirma un fapt istoric, pot să vă spun cu certitudine că Fondane a petrecut ultimele sale zile în lagărul Auschwitz, de unde a fost dus, după o selecţie din lagăr, la camera de gazare şi crematoriul comun tuturor lagărelor de la Auschwitz, care se găsea într-adevăr pe teritoriul Birkenaului.
          Al doilea document pe care voiam să vi-l trimit este acela privind legislaţia antievreiască din România, înainte de 1914, având în anexă opinia lui Clémenceau, care îi cerea lui Briand, atunci ministrul afacerilor străine, să intervină pentru drepturile evreilor români. Este un document francez pe care l-am găsit printre documentele socrului meu, membru al Ligii Drepturilor Omului, în care milita în favoarea compatrioţilor săi, ca mulţi evrei români ajunşi în jurul anului 1900 în Franţa, din cauza antisemitismului. El conţine o aluzie privindu-l pe Clémenceau, în Corriere della Sera din 13 martie 1913, şi articolul lui Luigi Luzzatti pe care îl citaţi la capitolul X.
          Sper că vă va interesa.
          […. ] [Restul scrisorii conţine informaţii despre familia sa, mai ales despre vărul său Paul Moscovici, care devenit avocat şi, aparţinând Biroului Juridic Internaţional, i-a apărat printre alţii, înainte de cel de-al Doilea Război Mondial, pe Ana Pauker şi pe Nicolae Ceauşescu.]

 

Dr. Lazăr Moscovici: Fondane la Auschwitz

          Era într-o dimineaţă din vara anului 1944, când, ocupat să aranjez foile de temperatură ale bolnavilor mei, am găsit printre numele celor internaţi unul care îmi amintea de cineva cunoscut.
          Am continuat să citesc cu cea mai mare curiozitate, deoarece numele său era francez, al cuiva născut în ţara mea, într-un oraş vecin, cineva de acasă. Emoţionat şi presat de a-l cunoaşte pe acest deportat care prin numele său îmi amintea Franţa şi prin naşterea sa România, m-am grăbit spre patul său, unde am găsit un om înalt, cu un trup scheletic, slăbit, îmbătrânit, dar cu o privire vie, ochi albaştri profunzi, înconjuraţi de sprâncene groase şi grizonante, un obraz ascetic cu pomeţi proeminenţi, cu o voce caldă, atrăgătoare, ca acelea ale bătrânilor povestitori ţărani din România, care, în serile de iarnă, în faţa flăcărilor şi jăratecului vetrei, introduc copiii în minunăţiile basmelor cu zâne şi balauri.
          M-am apropiat de el şi i-am spus că nu îmi era necunoscut, că urmărisem activitatea sa literară în România, în revista prietenului său Aderca, că luasem cunoştinţă cu cartea sa despre Rimbaud. În acel moment, chipul său se iluminase, era mulţumit, mândru să întâlnească pe cineva care îi ştia numele, şi îmi spuse atunci cât de reconfortant era pentru el să afle că, aici chiar, în infernul Auschwitz-ului, unde domneau ignoranţa, brutalitatea şi bestialitatea, se găseau încă oameni care în loc de înjurături şi lovituri îi adresau un cuvânt de prietenie, îi vorbeau de cărţile sale, de Rimbaud. Ce schimbare ciudată între atmosfera de la „Kommando“ [unitatea de muncă din care făcea parte] (Kommando-ul Huta, unul dintre cele mai groaznice de la Auschwitz) şi aceea de la infirmerie, unde a găsit prieteni care se interesau de el, care îl cunoşteau, el, poetul, filozoful, obiect de derâdere, de batjocură din partea şefilor kapo care îl brutalizau pentru că nu înţelegea verbiajul polono-german al supraveghetorilor săi. Am înţeles atunci cât de mult a suferit, cât de mult avea nevoie de odihnă, de reconfortare şi am decis – câţiva camarazi de la infirmerie – să-l susţinem, să-l remontăm fizic şi să-l ţinem cât mai mult timp posibil în pavilionul nostru, în pofida riscurilor legate de ocuparea prelungită a unui pat.
          La infirmeria de la Auschwitz bolnavii erau îngrijiţi, uneori chiar îndeajuns de bine, datorită muncii asidue a medicilor şi infirmierilor, deţinuţi şi ei, de toate naţionalităţile, printre care se aflau adesea nume celebre ale medicinei. Aveam chiar şi medicamente care erau greu de găsit în afară, datorită eforturilor personalului medical deţinut. Noi reuşeam uneori să vindecăm cazuri dificile (vorbesc de anul 1944) şi operaţiile efectuate de eminenţi chirurgi dădeau adesea rezultate bune. Dar ce decepţie pentru noi, medici şi infirmieri, când, după ce făcuserăm mari eforturi pentru a reface o sănătate şubredă, asistam la sosirea în fiecare lună, uneori la fiecare două săptămâni, a acelor oribile aşa-zise „comisii“, care procedau la o selecţie periodică a bătrânilor, incurabililor, foarte tinerilor, celor fără putere, uneori chiar celor bine sănătoşi, a incapabililor de muncă, destinaţi camerelor de gazare.
          Asta se petrecea întotdeauna într-o vineri! Dimineaţa devreme, la strigătul repetat de mai multe ori „Alle Kranken antretten“, [„Toţi bolnavii, adunarea“], bolnavii erau sculaţi, chiar şi cei mai slabi, şi în picioare, goi, trebuiau să aştepte sosirea unor Klein, Rode sau Hendricks, aceşti siniştri SS-işti a căror misiune era de a face selecţia. Cât de mulţi dintre aceşti nefericiţi bolnavi, cu febră sau suferind de inimă, cădeau la pământ, după lungile ore de aşteptare angoasantă!
          Numai spre ora amiezii aceşti medici monştri soseau, cu aerul cel mai inocent şi mai calm, pentru a-şi îndeplini trista lor treabă.
          Ei cereau să li se expună, uneori de către un medic deţinut, foarte pe scurt, cazul bolnavului care prezenta foaia sa de temperatură, pe care abia dacă îl priveau şi, după un criteriu inexplicabil, puneau o parte dintre foile de temperatură deoparte – acelea ale condamnaţilor – şi de cealaltă parte ale celor a căror moarte era amânată. Cei care rămâneau în pat din cauza extremei lor slăbiciuni erau condamnaţi fără nicio altă formalitate şi, ştiind acest lucru, bolnavii voiau toţi să fie prezenţi, cu excepţia celor resemnaţi.
          Se întâmpla adesea ca după o astfel de selecţie, 75 până la 90% din efective să fie duşi. A doua zi, sâmbăta dimineaţa, bolnavii, care bănuiau aproape toţi soarta ce-i aştepta, erau luaţi. În timp ce camioanele aşteptau în faţa porţii într-o linişte înfricoşătoare, bolnavii ascultau apelul numelor lor. Revăd încă figurile palide ale acestor martiri, cel mai adesea resemnaţi, care urcau încet, ca nişte vite, în camioane, sub răcnetele isterice şi loviturile de cravaşă ale SS-iştilor.
          Înghesuiţi câte 50 sau chiar mai mulţi, îmbrăcaţi doar cu o cămaşă în plină iarnă, sub privirile compătimitoare ale celorlalţi deţinuţi, aceşti nenorociţi părăseau lagărul în direcţia crematoriilor unde erau asfixiaţi şi incineraţi.
          Această soartă îl aştepta pe noul meu prieten Fondane, atât de slăbit şi îmbătrânit, dacă mai zăbovea la infirmerie. În pofida pericolului, s-a decis ca el să rămână chiar dacă va trebui să fie ascuns, cum se făcea uneori, în ciuda riscurilor pe care acest lucru le comporta.
          Am reuşit să-l menţin pe Fondane câteva săptămâni fără prea multe incidente. Începea să prindă forţe, să câştige în greutate şi mă gândeam că voi putea să-i procur o ocupaţie mai puţin penibilă la infirmerie, ca să amân ieşirea sa în Kommando-ul de muncă, ceea ce echivala cu o condamnare la moarte.
          Îmi amintesc de acele seri tulburătoare, când el ne recita fragmente din poemul său Ulysse, început la Paris, şi care trebuia să fie elegia poporului evreu şi să simbolizeze propriul său destin. Cu câtă tandreţe ne vorbea el de soţia sa Geneviève, de „acasă la el“ la Paris, de cărţile, picturile şi frumoasele sale covoare româneşti, de acest cadru pe care îl ghiceai, această atmosferă caldă şi plină de armonie, de fraternitate şi umanitate.
          Asta nu a durat. Molohul reclama victime. Panica domnea deja de câtva timp la infirmerie. Zvonurile cele mai incredibile circulau; ele au fost, vai, confirmate: lagărul ţiganilor complet lichidat, infirmeriile de la Birkenau şi lagărele vecine golite de bolnavi, gazaţi cu toţii. Aşteptam, neliniştiţi, aceeaşi soartă. Ştiam că înaintarea armatei ruse îi va determina pe SS-işti să lichideze sau să evacueze în întregime lagărul şi că acest lucru se va începe desigur cu infirmeria. Cum pentru SS-işti nici nu se punea problema să fie stingheriţi de bolnavi, noi ştiam ce soartă îi aştepta. Îngrijorările noastre nu au fost dezminţite, dar germanii, de data aceasta, au utilizat, pentru a ne linişti, un alt sistem, care însă nu ne putea înşela. Medicul SS a trimis o circulară care cerea, în scopul evacuării, listele complete ale efectivelor (bolnavi şi personal) cu nume, matriculă, diagnostic etc., pentru fiecare bolnav, cu indicarea perioadei de timp necesare pentru vindecare.
          Am înţeles că era acum vorba de un control foarte sever şi că era imposibil de a ascunde pe cineva. Fondane, văzând pericolul care-l ameninţa, starea sa fizică fiind mai bună, a decis să iasă la muncă. Odată pericolul trecut, avea să revină la infirmerie, riscurile celor câteva zile petrecute în lagăr fiind mai mici decât acelea de la infirmerie.
          În aceeaşi seară în care el intra în lagăr, toţi deţinuţii au fost adunaţi în sala de duşuri şi toată noaptea au trebuit să defileze goi în faţa a doi subofiţeri SS dintre cei mai cumpliţi. Ceea ce medicul SS Klein avea să facă a doua zi la infirmerie, de unde au plecat spre crematorii 1.000 de bolnavi care aveau mai mult de o săptămână de îngrijire medicală, aceşti doi asasini au făcut în timpul nopţii tragice în lagăr. Au întocmit listele a peste 1.000 de deţinuţi, luaţi de la muncă, care trebuiau şi ei să treacă în camerele de gazare. A doua zi, aceşti 1.000 de prizonieri au fost îngrămădiţi într-un bloc vecin, de unde, după un simulacru de examen aşa-zis medical, efectuat de medicul SS Klein, au fost urcaţi în camioane pentru crematorii, împreună cu bolnavii de la infirmerie. Fondane, cu aspectul său ascetic şi îmbătrânit, după ce a scăpat de ghearele morţii la infirmerie, a fost selecţionat să plece cu 1.000 de camarazi vlăguiţi de munca din lagăr.
          M-am întrebat mai târziu dacă, rămânând la infirmerie, n-ar fi fost posibil să-l sustragem din nou controlului, care a fost de această dată foarte sever. De altfel, mutat într-un alt pavilion, eu nu mai puteam să-l am în serviciul meu şi cel care ar fi trebuit să-l prezinte medicului SS în caz de selecţie nu avea aceleaşi motive pentru a-l ascunde şi proteja.
          Revăd în acea zi sufocantă de vară poloneză defilând, cu trupurile goale, toţi aceşti nenorociţi, jumătate cadavre, implorând mila cu privirea lor disperată.
          Am mereu în faţa ochilor mei acest cap de apostol, această privire resemnată, mândră şi zâmbitoare, care-mi căuta privirea pentru a-mi adresa un adio.
          Era aceasta un reproş?
          [Paris, 1945]

 (Traducere din franceză de Carol Iancu)

*
*  *

Alergător singuratic
  de Tristan Janco

Lui Benjamin Fondane. In memoriam

Ai mers pe străzile Iaşiului
Luna lui mai te îmbăta cu acelaşi miros
Al merilor în floare şi al liliacului

Te-ai rătăcit pe aceleaşi cărări uitate
În pădurea de izvoare şi clopote de-aramă
Unde dansează veveriţele

Ai trăit aceeaşi plecare a berzelor
Întoarcerea lor deasupra Bahluiului
Ani întregi de-a rândul

Ai îmbrăţişat vântul de toamnă hoinar
Alergând pe aceeaşi Stradă Mare
Cu murmure semite

Ai cunoscut aceleaşi chipuri, aceeaşi ploaie
Monotonă, chemarea apelului moldav
Atâtea Vineri în şir

Ai urmat aceleaşi trepte ale şcolii
Tu, cel în care au trăit atâtea generaţii
Mare albastră de nevinovăţie

Ai plecat în aceeaşi iarnă occidentală
Veşnic dezrădăcinat, lavă vulcanică
Cântăreţ al exilului

Am învăţat să te iubesc, am învăţat durerea
Lampadarele cu gaz s-au stins
Conştiinţele au murit

Carol Iancu

B. Fondane la Auschwitz: mărturia doctorului Lazăr Moscovici

» anul XXVI, 2015, nr. 3 (298)