Centenarul naşterii filosofului Zevedei Barbu

Mircea Popa

          Încet-încet, cultura şi literatura română şi-a recuperat în mare parte oamenii de valoare care, dintr-un motiv sau altul, au preferat să trăiască în lumea liberă a Occidentului, riscând ca o bună parte a existenţei lor în România nu numai să fie pusă în paranteze, dar chiar să fie considerată nocivă, ca aparţinând unui duşman al poporului. Şi totuşi mulţi dintre aceşti români înstrăinaţi au continuat să slujească pământului care i-a zămislit şi să contribuie în chip esenţial la dezvoltarea şi prestigiul României. Între aceşti demni reprezentanţi ai culturii naţionale s-a numărat şi Zevedei Barbu, cel care a fost asistentul lui Lucian Blaga la Catedra de filosofia culturii. Despre el s-au scris recent mai multe articole, între care se remarcă în mod deosebit cele semnate de Michael Finkenthal, autor care prin articolele sale din Apostrof şi din Observator cultural ni l-a readus în atenţie. Articolul revelator a apărut în nr. 455/6-12 martie, p. 18-19, sub titlul Zevedei Barbu: ieşirea din labirint, completat de articolul lui Mihai Maci, Saeculumul lui Zevedei Barbu (nr. 457/20-26 martie, p. 22-23). A fost recuperată astfel o parte din biografia filosofului român, asupra căreia planau încă destul de multe semne de întrebare, pe care vom încerca să le înlăturăm prin investigaţiile făcute în arhiva Universităţii clujene, care ne-a furnizat un număr destul de mare de informaţii, pe care le vom cuprinde în materialul de faţă.


Studiile universitare

          Zevedei Barbu s-a născut la 28 ianuarie 1914 în satul Reciu, judeţul Sibiu, ca fiu al lui Marcu Barbu şi al Anei. A absolvit Liceul „Aurel Vlaicu“ din Orăştie în 1934, înscriindu-se în toamna acelui an la Facultatea de Litere şi Filosofie din Cluj, secţia Psihologie. A fost un student eminent, dobândind an de an o impresionantă colecţie de foarte bine, pe tot parcursul anilor de studii doar doi de bine (la Onisifor Ghibu, la metodică, şi la Petre Grimm, la estetică), şi un suficient la N. Drăganu, la istoria limbii şi literaturii române în sec. al XVI-lea, deşi la G. Bogdan-Duică, la istoria esteticii, are foarte bine, la fel ca la cursul special al acestuia despre Eminescu. Printre profesorii săi se numără Florian Ştefănescu-Goangă la psihologie, V. G. Ghidionescu şi C. Sudeţeanu la sociologie şi etică, Marin Ştefănescu şi D. D. Roşca la logică şi la filosofie, acesta din urmă predând un curs de cartezianism pe lângă introducere în filosofie, Liviu Rusu la psihologie aplicată. În iunie 1937 el îşi susţine examenul de licenţă, la psihologie principal (examinator prof. Fl. Ştefănescu-Goangă) şi secundar la sociologie (C. Sudeţeanu) şi istoria filosofiei (Marin Ştefănescu). În iunie 1937, el depune şi lucrarea de licenţă, intitulată Minciuna în lumea copilului, realizată sub îndrumarea directă a prof. Florian Ştefănescu-Goangă, care o recomandă spre susţinere decanului printr-un mic referat în care spune:

Dl Barbu Zevedei, candidat la examenul de licenţă, mi-a prezentat în termen legal teza sa de licenţă intitulată Minciuna în lumea copilului. Această lucrare foarte meritorie este făcută după indicaţiile date de mine. Ea se compune din două părţi: una teoretică, alta experimentală. Partea teoretică e dezvoltată în şapte capitole destinate problemelor de seamă din psihologia minciunii la copil, precum şi metodelor întrebuinţate în studierea acestor probleme. Partea experimentală cuprinde expunerea rezultatelor obţinute din aplicarea unui test la 421 copii de 8-13 ani şi a unui chestionar la 289 copii de 10-14 ani. Tot acest material este elaborat după normele ştiinţifice stabilite în această materie. Lucrarea aceasta, îndeplinind toate condiţiunile unei foarte bune teze de licenţă, candidatul poate fi admis la examenul oral. Florian-Ştefănescu-Goangă.

Decanul din acel moment, N. Drăganu, numeşte şi comisia de examinare, din care urmau să facă parte: Ştefan Bezdechi, ca preşedinte, iar examinatori la scris profesorii Liviu Rusu la psihologie (materia principală) şi C. Sudeţeanu la sociologie (materia secundară). Lucările de la scris au titlurile Raportul dintre sociologie şi ştiinţele sociale, la sociologie, şi Evoluţia şi dezvoltarea personalităţii, la psihologie, şi au fost notate amândouă cu foarte bine. La oral a susţinut examene din psihologie, sociologie şi filosofie (Marin Ştefănescu), primind foarte bine şi menţiunea „magna cum laude“. Întrucât cele două lucrări scrise ale candidatului Zevedei Barbu se găsesc în dosarul său din fondul Universităţii, ne permitem să reproducem mai jos una dintre lucrări, cea de la sociologie, spre a ne da seama de cunoştinţele însuşite până la acea oră de candidat, impresionând prin coerenţa discursului, buna organizare logică, dicţiunea ideilor şi bogăţia informaţiei şi modul original de a discuta lucrurile. Iată textul în cauză:


Raportul dintre sociologie
şi ştiinţele sociale

          Unul dintre caracterele fundamentale ale fenomenului social este complexitatea lui. Se poate spune că lumea socială a omului atinge cel mai înalt grad de diversitate în manifestare. Acest fapt a adus cele mai reale piedeci în calea fundamentală ale unei ştiinţe precise şi riguroase care să se ocupe cu acest domeniu, aşa după cum sunt ştiinţe care se bucură de aceste caractere în domeniul fizicii şi într-o anumită măsură chiar şi în domeniul biologic. Bucurându-se de o astfel de diversitate şi complexitate era firesc ca fenomenul social să fie privit şi împărţit chiar în mai multe provincii de preocupare spirituală a omului care mai târziu s-au numit fie doctrine, fie ştiinţe depinzând de posibilităţile lor de poziţionare. Astfel, societatea forma un cadru larg de aspectul unui mozaic, în care erau fapte cu care se ocupa dreptul, fapte cu care se ocupau ştiinţele economice, morala, religia şi într-o bună măsură şi istoria însăşi. În această fază conştiinţa unui domeniu specific al socialului care să aibă un punct de vedere particular prin care poate fi privit era în afara preocupărilor de gândire omeneşti.
          Dacă analizăm momentul culminant când sociologia încearcă să se fundamenteze ca ştiinţă vom vedea că A. Comte priveşte întrucâtva pe deasupra această diversitate a faptelor sociale, încercând să pună bază sociologiei ca o ştiinţă generală a societăţii, prin urmare cuprinzând toate ramurile de activitate socială. Credinţa lui era că tot ce face omul intră în social şi de aici tendinţa lui de a îngloba toate manifestările omeneşti în sociologie. În această privinţă este destul să amintim că chiar evoluţia, care formează un obiect prin excelenţă al istoriei, la Comte a fost introdusă în domeniul sociologiei, întrucât legea celor trei stări este o lege a dinamicei sociale. Sociologia se ocupă în sensul acesta cu formele de viaţă ale omenirii luate în evoluţia lor structurală, după cum susţine A. Vierdant când îl face pe A. Comte promotorul sociologiei filosofiei istorice enciclopedice. Este natural că o astfel de sociologie cuprindea prea mult şi cuprindea prea puţin sau nimic în acelaşi timp, pentru că obiectul său era prea general şi vag în prima linie iar în a doua linie acest obiect era cuprins de diferite ştiinţe sociale particulare. Se poate susţine că de la A. Comte încoace o problemă de primul plan a sociologiei este tocmai încercarea de a se limita pe sine şi aceasta venea în prima linie din însuşi faptul cum putea stabili raportul ei cu ştiinţele particulare care intră în domeniul faptelor sociale ale omului. Se pare că sociologia a simţit că este o condiţie esenţială de viaţă a ei găsirea unui domeniu specific care să se definească precis faţă de domeniul tuturor ştiinţelor sociale particulare. Cu o expresie luată din domeniul politic, am putea spune că activitatea care s-a desfăşurat înlăuntrul sociologiei până aproape de faza prezentă este o luptă pentru teritoriu, pentru cucerirea unui spaţiu propriu apărându-se de celelalte ştiinţe din domeniul social. Sociologia germană începând cu Simmel pune această problemă pe primul plan, întrucât fixează domeniul sociologiei în studiul formelor sociale, căutând legile fundamentale ale proceselor şi relaţiilor sociale, pe când ştiinţele sociale particulare se ocupă cu conţinutul vieţii sociale. În sensul acesta psihologia se ocupă cu instinctele, sentimentele şi gândirile care se petrec în interiorul individului şi care îi pun pe indivizi în relaţie unii cu alţii, unii pentru alţii sau unii contra altora, istoria se ocupă cu locul şi timpul în care s-a întâmplat o relaţie sau un sistem de relaţii; economia politică se ocupă cu condiţiile de viaţă materială ale omului şi aşa mai departe. Sociologia rămâne deasupra tuturor ştiinţelor particulare, întrucât consideră numai forma relaţiilor sociale. Sociologia era în sensul acesta o geometrie socială, căci geometria se ocupă numai cu formele spaţiale pe care le poate lua materia, iar ştiinţele particulare erau asemănate cu fizica, care se ocupă cu conţinutul materiei exprimată în greutate şi în massă, şi cu chimia, care se ocupă cu structura moleculară a materiei. În sensul acesta raportul dintre sociologie şi ştiinţele sociale particulare este asemănător sau mai corect este identic cu raportul dintre formă şi conţinut, stabilindu-se în felul acesta un domeniu aparte atât sociologiei, cât şi ştiinţelor particulare. Problema acestui raport îl preocupă în primă linie şi pe urmaşul cel mai fidel al lui Simmel şi anume L. v. Wiese. Şi el limitează sociologia la domeniul inter-umanului, adică la domeniul relaţiilor dintre indivizi şi nimic mai mult, pe când ştiinţele particulare se ocupă de conţinutul socialului şi mai ales de scopul relaţiilor. Sociologul american Giddings stabileşte un raport caracteristic între sociologie şi ştiinţele sociale, caracteristic mai ales din repercusiunile sau, mai corect, din vederile pe care el le are asupra psihologiei, lucru care a format centrul de preocupare al tuturor sociologilor şi mai ales psihologilor sociali americani. Pe când celelalte ştiinţe sociale ca Economia politică, Dreptul, Morala etc. sunt considerate numai ştiinţe auxiliare pentru sociologie, ramură în sensul că poate aduce aporturi directe în studiul fenomenului social. Nu ne interesează în acest loc bazele de la care pleacă Giddings pentru a face aceste constatări, urmărim doar faptul pe deplin adeverit că psihologia de fapt este ştiinţa care s-a apropiat mai mult până acum de domeniul sociologiei, am putea spune că s-a înfrăţit cu ea. Ştiinţa hibridă şi anume Psihologia socială, care are un domeniu între individ şi societate, cu alte cuvinte către psihologia pură şi sociologia pură, este o dovadă de acest lucru. În ultima ei fază, manifestată mai ales în America, această ştiinţă se năzuieşte să cuprindă realitatea complexă a individului în societate. Am amintit acest fapt tocmai ca să anticipez o completare esenţială a concepţiei lui Durkheim în ceea ce priveşte aportul sociologiei cu celelalte ştiinţe particulare, între care socotesc şi psihologia într-o bună parte. Deşi felul în care Durkheim a pus problema raportului între sociologie şi ştiinţele sociale particulare a fost viu discutat, uneori aspru criticat (ex. E. Richard susţine că Durkheim nu este consecvent cu sine însuşi în această problemă), totuşi felul în care această problemă a fost sugerată constituie una din cele mai largi perspective prin care se poate privi acest lucru; mai mult, şcoala franceză este aceea care a ştiut să stabilească cel mai real echilibru între sociologie şi ştiinţele particulare. Societatea fiind un domeniu specific, sociologia se poate constitui ca o ştiinţă aparte. Totuşi sunt mai multe ştiinţe care vizează domeniul social. Atunci cum se pune problema raportului dintre sociologie şi acele ştiinţe se întreabă Durkheim. Răspunsul este următorul:
          Sociologia este ştiinţa generală care se ocupă de fenomenul social luat în sinteza lui, stabilind legile după care se înlănţuiesc faptele sociale. Societatea este însă un domeniu complex şi oferă multe feţe: de aceea este nevoie de ştiinţele sociale particulare care să poată cuprinde fenomenul social din mai multe părţi. Ştiinţele particulare culeg faptele din domeniul lor şi le dă sociologiei prin ceea ce aceste fapte au general, ca aceasta să le structuralizeze. În sensul acesta sociologia este ştiinţa de sinteză sau în termenii lui Durkheim este o ştiinţă de coordonare, pe când ştiinţele particulare sunt cauzele multiple prin care sociologia coboară în realitate, studiind-o prin diferitele sale părţi. Sociologia se comportă faţă de ştiinţele particulare, aşa după cum se comportă biologia faţă de ştiinţele speciale ale vieţii, cum sunt anatomia, fiziologia etc.

De remarcat că teza sa de licenţă a fost publicată în 1938 la Editura Cartea Românească din Cluj, sub titlul Minciuna în lumea copilului şi cu precizarea „Publicaţiile revistei «Freamătul şcoalei»“.


Doctoratul

          În urma examenului de licenţă strălucit, tânărul Zevedei Barbu s-a înscris în aceeaşi toamnă la doctorat în specialitatea psihologie, sub conducerea profesorului Florian Ştefănescu-Goangă. Ales ca rector al universităţii clujene în a doua legislatură, Florian Ştefănescu-Goangă era în acel moment unul dintre cei mai importanţi oameni de cultură ai Clujului, cu rol politic şi social determinant, ca membru al Partidului Liberal, care a cârmuit ţara mai mulţi ani la rând, rectorul obţinând susţinere bănească pentru construirea clădirii Colegiului Universităţii, o clădire impozantă, proiectată de acelaşi arhitect care a oferit planurile şi pentru catedrala ortodoxă a Clujului, Cristinel, şi împodobită cu o frescă a pictorului Petrescu, clădire inaugurată în prezenţa regelui Carol al II-lea în primăvara anului 1939. Tot el a beneficiat de ajutorul prim-ministrului Gh. Tătărescu pentru a construi mai multe clinici, laboratoare, muzee. Ca director al Institutului de Psihologie, el dispunea de un colectiv de cercetători dintre cei mai buni, pe care i-a susţinut apoi cu burse în străinătate şi le-a deschis calea unor cariere sigure. Printre discipoli se numărau Nicolae Mărgineanu, trimis în Germania, apoi în Statele Unite, Liviu Rusu, trimis pentru un doctorat în estetică la Paris, Mihai Beniuc, trimis la specializare în Germania, apoi Al. Roşca, Savador Cupcea, G. Em. Marica etc.
          Subiectul tezei ales de Zevedei Barbu a fost stabilit în strânsă corelaţie cu teza de licenţă susţinută, care trebuia acum dezvoltată pe o bază ştiinţifică mai largă. Titlul viitoarei lucrări a fost: Studiu experimental asupra onestităţii, candidatul operând foarte repede munca de lărgire a bazei documentare şi de extindere a testelor la 500 de elevi, în atenţia sa intrând şi un grup de elevi de la o şcoală din Oradea. În scurt timp, la 27 mai 1939, candidatul îşi prezenta decanului cererea pentru susţinerea examenelor premergătoare doctoratului, arătând că şi-a ales ca materie principală psihologia, iar ca secundară estetica. Decanul, prof. N. Drăganu, numeşte în timp util comisia (16 iunie), din care făceau parte Nicolae Mărgineanu, C. Sudeţeanu, D. D. Roşca şi Liviu Rusu, data examenului oral fiind fixată la 23 iunie, când comisia sa de doctorat redactează următorul proces-verbal:

Subsemnaţii, membri ai comisiei examenului de doctorat al dlui Zevedei Barbu, văzând actele şi decizia Consiliului de la 16 iunie 1939, am admis pe candidat la examenul oral. Candidatul a fost întrebat în conformitate cu dispoziţiile art. 45 din Regulamentul Facultăţii de Filosofie şi Litere publicat în „Monitorul oficial“ nr. 285 din 21 decembrie 1926: a) în legătură cu teza pe care a făcut-o acesta, deci din Psihologie şi b) din Estetică, ca materie secundară aleasă de candidat, şi a fost admis, „magna cum laude“. Cluj, 23 iunie 1939, Decan-Preşedinte, N. Drăganu. Membri (semnaţi), N. Mărgineanu, C. Sudeţeanu, D. D. Roşca, Liviu Rusu.

Se pare că, aşa cum ar fi trebuit să decurgă lucrurile, candidatul a depus teza la decanat şi un număr legal de rezumate tipărite, dimpreună cu lista celor care le-au primit, între aceştia numărându-se şi prof. Lucian Blaga. Susţinerea ei a fost amânată însă datorită unor factori neprevăzuţi, legaţi în principal de refugiul universităţii la Sibiu, Zevedei Barbu înaintându-şi cererea de susţinere a tezei abia la 9 decembrie 1940. Teza şi referatele aferente au fost depuse la secretariatul facultăţii la data de 11 decembrie 1940, dimpreună cu lista celor 28 de profesori care au primit teza. Aceasta era însoţită de observaţia secretarului, potrivit căreia „unele din exemplarele rezumatului s-au pierdut în timpul refugiului“, fapt pe care comisia l-a luat la cunoştinţă. Componenţa comisiei a rămas aceeaşi ca la examenul oral din 1939 (D. D. Roşca, Liviu Rusu, C. Sudeţeanu şi N. Mărgineanu), referatul de acceptare fiind întocmit de C. Sudeţeanu, şi arăta în felul următor:

Raport despre teza dlui Zevedei Barbu, Studiu experimental asupra onestităţii

          Dl Zevedei Barbu şi-a pus problema experimentală a onestităţii sau problema verificării onestităţii pe cale experimentală, întocmind 10 teste (sau 12, spune într-alt loc) cu scopul de a aprecia onestitatea. Aceste teste au fost aplicate la 250 elevi de liceu în vârstă de 14 ani din Cluj şi Oradea. A urmărit condiţiile unei omogenităţi depline între ei (vîrstă, sex, naţionalitate) spre a realiza cercetări cât mai favorabile din punct de vedere metodologic.
          Onestitatea este privită ca o funcţiune generală sau o trăsătură funcţională. Dar gradul de preciziune, stabilitate şi identitate cu sine al unei funcţiuni depinde şi de planul sau nivelul de comportament în care se află. Ne aflăm astfel în faţa a trei planuri: 1) primar biologic 2) inteligent şi 3) etico-social de comportament. Independenţa lor de manifestare şi diferenţiere funcţională descreşte treptat de la planul primar-biologic spre cel etico-social. Pe noi ne interesează cu deosebire acesta din urmă. Pe acest plan viaţa sufletească are cu mult mai multe condiţii de îndeplinit decât planul inteligent, chiar fără să mai vorbim de cel primar-biologic. Deoarece o reacţiune onestă ţine seamă de normele de conduită etico-socială şi tinde să satisfacă nu numai tendinţele individului, ci şi ale grupului ca entitate culturală, socială şi etică. Adică în acest plan individual reacţionează ca grup şi de aici strânsa concordanţă cu semnificaţia noţiunii de etică.
          Fără a discuta valoarea însăşi metodologică a cercetărilor experimentale în acest domeniu, complexitatea condiţiilor de care depinde acest plan, arată că nu se poate atinge decât cu mare greutate comportamentul prea complex al unei reacţiuni pe plan etico-social. Cu atât mai puţin nu se poate adânci semnificaţia însăşi a noţiunii de etică. Un singur exemplu ne-ar putea arăta că elaborarea testelor e departe în multe cazuri să exprime caracterul de interioritate al vieţii etice care se desfăşoară pe un plan complex al realităţilor de viaţă socială. În teză se citează (p. 30) un test de furt în felul lui Hartshorne, unul din cei mai autorizaţi reprezentanţi ai acestui curent. Adică un subiect e trimis să cumpere ceva dintr-un magazin. În prealabil experimentatorul se înţelege cu vânzătorul să-i dea copilului un rest de bani mai mare decât se cuvine (test după Völker). Se va urmări ce face cu suma primită. S-ar putea urmări din ce motive a ajuns să-şi însuşească plusul de bani, mai ales când e vorba de un negustor care de obicei înşală el însuşi adesea. Problemele se comportă ipso facto. Chiar prin unghiul acesta de diferenţiere complexă a vieţii sociale în care situaţiile sunt departe de a fi simple, aşa cum cere metoda testelor.
          Teza dlui Zevedei Barbu, prevăzând toate aceste complexităţi, ajunge la rezultate apreciabile prin metoda testelor. Teza este o contribuţie din cele mai elaborate la acest studiu şi propun ca dl Zevedei Barbu să fie admis la susţinerea ei.

C. Sudeţeanu

Susţinerea publică a confirmat valoarea lucrării, notată de toţi membrii comisiei cu calificativul foarte bine şi cu menţiunea „magna cum laude“. Sub un titlu puţin schimbat, Contribuţiuni la psihologia onestităţii, şi această lucrare a văzut repede lumina tiparului, fiind publicată în 1940 în colecţia „Studii şi cercetări psihologice publicate de Institutul de Psihologie experimentală, comparată şi aplicată al Universităţii din Cluj. Director Prof. F. Ştefănescu-Goangă“.


Cariera didactică

          Ca urmare a rezultatelor bune obţinute în timpul anilor de studii, dar şi la examenul de licenţă din 1937, Zevedei Barbu ajunge să fie privit de profesorii săi ca o importantă achiziţie pentru învăţământul superior. Mai întâi el a fost încadrat la 1 octombrie 1938 ca preparator la Institutul de Psihologie condus de Florian Ştefănescu-Goangă, cu un salariu de 4.500 de lei. La 1 septembrie 1939, o adresă a ministerului comunică faptul că s-a aprobat numirea sa ca asistent suplinitor la Institutul şi Laboratorul de Psihologie Experimentală de la Facultatea de Filosofie şi Litere din Cluj, pe data de 1 aprilie 1939, în locul lui Al. Roşca, care a fost avansat. Pe postul eliberat de Z. Barbu a fost numit ca suplinitor Anatole Chircev. Decizia de numire a fost confirmată la 1 iulie 1939. O altă decizie, din 1942, ne aduce la cunoştinţă faptul că tânărul Z. Barbu a fost transferat pe data de 1 august 1942 în postul de asistent vacant pe lângă Catedra de filosofia culturii de la aceeaşi facultate, „păstrându-şi drepturile câştigate în învăţământ până în momentul transferării“, astfel că el ajunge acum colaboratorul cel mai apropiat al lui Lucian Blaga, titularul cursului respectiv, inaugurând astfel o carieră filosofică promiţătoare. Statul de plată menţionează că în perioada 1 septembrie 1941-31 ianuarie 1942, asistentul său a fost „mobilizat“, pentru această perioadă nu este prevăzut niciun salariu, tânărul asistent participând în mod direct la războiul din Răsărit şi luând parte la luptele pentru ocuparea Odesei. Din punct de vedere psihologic, trista experienţă a războiului l-a făcut să mediteze asupra morţii şi să redacteze una dintre cele mai interesante lucrări ale sale din domeniu, cea intitulată „Problema psihologică a morţii: Interpretarea unui jurnal de război“, publicată în 1942 în Revista de psihologie şi păstrată şi sub forma de „separatum“, unde tânărul asistent avansează câteva idei despre trăirile-limită şi stările peratologice, apelând la psihanaliză şi făcând trimiteri consistente la Dostoievski şi Nietzsche, la Proust şi Gogol. Totodată, experienţa directă a frontului l-a convins că nemţii n-au nicio şansă să câştige războiul, determinându-l ca la revenirea la Sibiu să ia legătura cu grupul comunist al pantofarului Meţiu, cu avocatul Mauriciu Elias, apoi chiar cu colegul său de la Bucureşti Vlădescu-Răcoasa, pentru a se pune de acord în vederea unor acţiuni antifasciste comune. Siguranţa intră în acţiune şi la Sibiu are loc, la Tribunalul Militar, un mare proces al „intelectualilor comunişti“, în cadrul căruia sunt interogaţi mai mulţi universitari, între care Victor Iancu, David Prodan, Al. Roşca, Mihai Beniuc ş.a., în final fiind condamnat doar Zevedei Barbu, care a primit o sentinţă de 8 ani şi 6 luni de închisoare. Important de subliniat este faptul că la şedinţa publică a Curţii Marţiale din 23 noiembrie 1943 a apărut în calitate de martor şi Lucian Blaga (verdictul s-a dat la 26 noiembrie 1943), încercând să-şi apere pe cât posibil colaboratorul, punând accent pe munca sa intelectuală de bună calitate: „Voiam să scot o revistă de filosofie şi i-am cerut concursul. El s-a arătat dispus… Voiam să creez o revistă de afirmare a ideii româneşti originale… Totodată am hotărât împreună a apela la toate condeiele – indiferent de taberele din care ar face parte – pentru a aduna într-un mănunchi tot ce are ţara mai bun în scopul îmbogăţirii numărului colaboratorilor“.
          Revista la care se referă Blaga este Saeculum, revistă la care Barbu Zevedei apărea pe copertă drept „secretar de redacţie“, cu redacţia şi administraţia la Sibiu, pe strada Bedeus, nr. 7, recomandându-se ca fiind „singura revistă de afirmare a gândirii româneşti faţă de străinătate“. Revista a apărut din ianuarie 1943 până în aprilie 1944, totalizând opt numere, la şase dintre ele Zevedei Barbu îndeplinind calitatea de secretar de redacţie, numele acestuia dispărând odată cu numărul din noiembrie-decembrie 1943. Revista reprezintă într-adevăr un mod larg de a aborda problemele filosofice, între colaboratori numărându-se condeie de mare valoare, precum Tudor Vianu, Basil Munteanu, Dragoş Protopopescu, Edgar Papu, Constantin Noica, Petre V. Ionescu, Nicolae Tatu, George Hanganu, Grigore Popa şi sibienii Victor Iancu, Nicolae Mărgineanu, George Em. Marica, Gh. Pavelescu, Ion Oana. Credem că articolul de avertizare din fruntea nr. 2, intitulat „Unitatea“ de la Saeculum, aparţine lui Zevedei Barbu şi el exprimă ideea de unitate în diversitate a colaboratorilor, în sensul ca aceştia să respecte singura obligaţie cerută de revistă, aceea de a încerca „să dovedească că în România se face filosofie cu simţul de răspundere dictat de prezenţa conştientă a unei înalte culturi. O gândire filosofică la noi există de la o dată destul de recentă. Saeculum şi-a propus să înfăţişeze gândirea filosofică românească aşa cum ea se prezintă în totalitatea ei“. De aceea, revista proclamă „libertatea [acestora] de a fi ei înşişi“, deoarece „nimeni şi nimic nu va interveni la Saeculum cu un alt simţ de unitate, decât cel izvorât din câmpul românesc de filosofare“. L. Blaga a declarat şi cu altă ocazie că n-a dorit să facă o revistă personală şi acest lucru a dat posibilitate colaboratorilor să se exprime deschis, cum a făcut-o Petru P. Ionescu de exemplu, care a afirmat că problemele abordate de el „nu au de a face cu viziunea filosofică a d-lui Blaga“, iar în nota care însoţea articolul se preciza: „Împlinim cu plăcere dorinţa d-lui P. Ionescu şi notăm că revista «Saeculum»  nu vrea deloc să fie oglindă a ideilor d-lui Blaga, ci o oglindă a frământărilor personale ale tuturor gânditorilor, care au fost sau vor fi invitaţi să colaboreze“. 
          Colaborările lui Zevedei Barbu la revista Saeculum au reprezentat punctul cel mai înalt pe care l-a atins activitatea lui filosofică înainte de a părăsi ţara. Lor trebuie să li se adauge numaidecât alte două texte de mare importanţă în evoluţia gândirii sale viitoare. Unul dintre ele a apărut în revista Transilvania din 1942 sub titlul „Spiritui et dolori sacrum“ şi pledează pentru „o nouă antropologie“, vizând o altfel de tratare a omului în viaţa socială, în care elementele trecutului şi ale tradiţiei să fie consistent integrate, lucru care poate fi realizat, după el, doar prin „depăşirea materiei“, printr-un nou apel la spiritual:

O astfel de ordine a omului în cosmos devine un lucru evident, când e vorba de intelectuali. Însă generaţia prezentului are o misiune mai mare […] În acest plan vor trebui inversate perspective, sub care să fie priviţi: muncitorul, ţăranul, burghezul etc. O nouă antropologie va trebui deci să pornească, în fundamentarea ei, de la social. Mulţimea trebuie ridicată la rangul de existenţă, în care să poată depăşi materia. Aceasta este posibil, numai interpunând între om şi muncă, tehnica eliberatoare […] Timpul nostru va trebui să încerce o astfel de experienţă macreică. Lumea nouă, care va apare, va trebui să fie bazată pe un profund sentiment de aderenţă umană.

Simptomatic, el îşi pune încercarea de definire a sensului generaţiei sale alături de aceea a lui Emil Cioran, pe care îl invocă la modul apreciativ alături de D. D. Roşca:

Acum câţiva ani un tânăr gânditor român, care şi-a scos capul mai devreme decât alţii din apele tulburi ale vremii, şi a văzut unele aspecte descrise de noi aici, s-a simţit pe culmile disperării. Prin cele spuse până la acest loc, adăugăm şi noi câteva atitudini intelectuale la sensibilitatea de artist a lui Emil Cioran, fiindcă despre el este vorba. Astăzi, acest sentiment începe să fie trăit de mai multă lume, indiferent dacă pleacă de la aceleaşi constatări sau de la altele. Lărgind orizonturile explicative şi constatând greutăţile de plămădire ale unei structuri existenţiale unitare. Putem spune cu D. D. Roşca că trăim sentimentul tragic al vieţii. Însă acest sentiment nu răsare, de astă dată, din conştiinţa frământată a alternanţei (raţionalism-iraţionalism) şi din imposibilitatea de realizare integrală şi unitară a existenţei noastre, pe unul din termenii alternativei, ci din conştiinţa mutilată, prin lipsa de viziuni pe linia construcţiei propriei noastre lumi. Pe noi ne-au părăsit cerurile.

Trăirea sub zodia tragicului a generaţiei sale e dezvoltată de el şi într-un alt text memorabil, cel intitulat „Problema psihologică a morţii: Interpretarea unui jurnal de război“, apărut în Revista de psihologie din 1942, în care tânărul filosof pledează pentru „o nouă antropologie“, în care problema omului să fie reconsiderată prin prisma mutaţiilor sociale survenite. Elemente de existenţialism pot fi detectate la modul substanţial în ambele lucrări, dând astfel o nouă dimensiune prezenţei sale în câmpul filosofic românesc din anii războiului.
          Noi elemente de ordin biografic au intervenit acum în viaţa asistentului lui L. Blaga. Amintim astfel faptul că imediat după actul de la 23 August el a fost eliberat din închisoare şi datorită atitudinii sale de stânga, mai mult decât ideilor exprimate până atunci, în faţa lui s-au deschis alte orizonturi de afirmare, fiind propulsat de comunişti în posturi oficiale. În ceea ce-l priveşte pe Blaga, aflat în acel moment retras la Căpâlna, pentru a ocoli pe cât se poate urgia devastatoare a războiului, el a ţinut să-şi revadă cât mai repede asistentul spre a afla din gura acestuia ultimele noutăţi. Prin intermediul unui student sibian, Gh. Pavelescu, viitor folclorist, el a trimis un mesaj fratelui acestuia, învăţătorul Barbu Silvestru de la Reciu, ca atunci „când va veni Barbu din închisoare, să vină cât se poate de repede şi să mă caute la Căpâlna“. După cum ne relatează mesagerul în nişte amintiri recente (publicate în 2003), el s-ar fi dus imediat cale de opt-nouă kilometri peste deal până la Reciu, iar urmarea a fost că „după cinci sau şase zile, Barbu Zevedei a venit, s-au închis amândoi în «casa de sus», discutând vreo două ore“. Sunt afirmaţii pe care le descoperim în cartea lui Gh. Pavelescu, Lucian Blaga: Evocări şi interpretări (2003).
          Eliberarea lui Zevedei Barbu din închisoare a însemnat repunerea sa în toate drepturile. Acum începe pentru el colaborarea la ziarul de orientare comunistă scos la Sibiu de profesorul de la Medicină Mihail Kernbach, România viitoare, ziar care are în spate grupul de comunişti universitari, în frunte cu C. Daicoviciu şi format din Emil Petrovici şi Al. Roşca, cei mai fideli sprijinitori ai noii orientări, care a pus mâna pe conducerea universităţii, schimbându-l din postura de rector pe Al. Borza şi impunându-şi puterea prin Uniunea Patrioţilor, în fruntea căreia se găsea C. Daicoviciu. Sunt vizaţi spre a fi „epuraţi“ toţi cei care au deţinut funcţii în timpul dictaturii antonesciene sau au colaborat cu nemţii, la fel ca şi cei predispuşi la critici diverse, precum Onisifor Ghibu, Iuliu Haţieganu sau Gh. Popovici, inclusiv „social-democratul“ Victor Papilian, care au intrat repede în colimatorul atacurilor ziarului, iar în cazul altora s-a trecut la represalii (a fost şi cazul lui N. Mărgineanu, care pentru faptul de a fi făcut parte din Asociaţia de Prietenie Româno-Americană şi ar fi susţinut cauza românească printre Aliaţi a suferit apoi o detenţie de 16 ani!). Deocamdată principalii duşmani ai guvernului prosovietic au devenit maniştii, iar C. Daicoviciu a trasat linia politică a ziarului prin articolele: „Falsul democrat“, „D. Maniu seamănă discordie“, „Lenin în faţa istoriei“, „Vinovaţi şi păcătoşi“, „Istorie şi politică“, „Democraţia şi Ardealul“, „Fals naţionalism“, „A fost arestat Al. Vaida Voevod“, alături de care Emil Petrovici a semnat articolele „Popoarele conlocuitoare“, „Literatura sovietică“, iar Al. Roşca îi secondează cu articolele „Trusturile împotriva ştiinţei“, „Personalul ştiinţific al Universităţii se organizează“, „Arlus“, „Lenin şi orientarea ştiinţei sovietice“, „Vom îndeplini acordul de armistiţiu“ etc. Alături de semnăturile lor îl vom găsi şi pe Zevedei Barbu, combătând în numele ideilor noi cu articole ca: „Anul libertăţii“, „Conştiinţa noastră“, „I. V. Stalin“, „Sus boieri, nu mai dormiţi!“ şi altele. În articolele semnate de el, Zevedei Barbu trasează liniile clare ale noii orientări, care îşi propune să „cureţe viaţa culturală şi întreg putregaiul de toţi infirmii culturali“ şi înainte de toate de cei care au colaborat cu vechiul regim, deoarece „oricât s-ar camufla aceşti oameni vor fi descoperiţi“; „cine refuză să ia atitudine împotriva acestor otrăvitori publici e un trădător“. Ideea marxistă de justiţie este clar exprimată: cine nu e cu noi e împotriva noastră, mai ales că vor fi multe de schimbat, cu atât mai mult cu cât „viaţa publică românească se mai scaldă în murdărie şi huliganism“, vinovaţi de această situaţie fiind fasciştii, cei care sunt responsabili de „un fel de a gândi şi de a acţiona“ condamnabil („Conştiinţa noastră“).
          Urmarea a fost că în curând el a fost promovat în eşaloanele superioare ale partidului, fiind numit secretar general la Ministerul Naţionalităţilor, salariul său sărind dintr-odată de la suma de 7.200 la 53.000 de lei, apoi la 67.000 de lei. În actele Universităţii se află, la f. 93, următoarea notificare datând din 31 martie 1945: „Se aprobă lui Zevedei Barbu un concediu de tot timpul cât d-sa va funcţiona ca secretar general la Ministerul Naţionalităţilor“, apoi, tot de acolo, aflăm că a fost transferat la Ministerul de Externe ca diurnist, participând, după cum se ştie, la Conferinţa de Pace de la Paris, iar apoi intrând în aparatul diplomatic de la Ministerul de Externe.
          Ce s-a întâmplat mai departe cu el se cunoaşte: fiind numit ataşat cultural la ambasada română din Londra, el a refuzat în 1948 să se mai întoarcă în ţară, la fel ca atâţia alţii aflaţi în situaţia sa. A ajuns astfel în situaţia de „trădător de patrie“, cum îl calificau cei din ţară. Şi-a câştigat existenţa de cadru didactic la universităţile din Sussex şi Glasgow, publicând în limba engleză mai multe cărţi. Mai întâi a semnat cartea Le développement de la pensée dialectique (Paris: Alfred Costes Editeur, 1947), apoi cea intitulată Democracy and Dictatorship (New York: Grove Press, 1956) şi o alta, Problems of Historical Psychology (New York: Grove Press, 1975), apărând astfel în postura de politolog şi analist psihologic şi social cu o ştiinţă de carte bine structurată, pe care şi-a ilustrat-o în învăţământul superior englez ani de-a rândul. În ultimii ani a acceptat să conducă cercetări sociologice şi psihologice în Brazilia, unde s-a stins din viaţă.

Mircea Popa

Centenarul naşterii filosofului Zevedei Barbu

» anul XXVI, 2015, nr. 2 (297)