Bijuterii poetice

Rodica Baconsky

          Aventura traducerii Stihurilor… lui Jorge Manrique (Coplas a la muerte de su padre/Stihuri la moartea tatălui său, traducción, preámbulo y notas/traducere, cuvânt-înainte şi note de Olivia Petrescu şi Diana Moţoc; Prólogo/Prolog de Octavio Pineda, Bistriţa: Casa de Editură Max Blecher, col. „Orfeu“, 2014) o veţi parcurge, stimate cititor, în „Cuvântul-înainte“ al autoarelor acestei mici bijuterii poetice. Povestea detaliată a celui ce le-a scris, sensurile profunde şi taina dăinuirii lor, din secolul al XV-lea şi până azi, le veţi găsi, aşişderea, în carte. Nu despre ele aş dori să vă vorbească aceste rânduri reluând meşteşugitele cuvinte ale celor care le-au pătruns înţelesul, le-au cumpănit îndelung oferindu-ni-le în dar.
          Aş dori, mai curând, îndemnându-vă să reflectaţi asupră-i, să vă reamintesc ce înseamnă a traduce poezie. Şi nu orice trece, de la o vreme, în contul generos al genului… Ci poezia scrisă şi trăită cu conştiinţa vie a permutărilor esenţiale pe care le poate genera şi, deopotrivă, a constrângerilor multiple, care răspund canoanelor celor mai exigente ale unei epoci infinit mai rigide în raportul ei cu creaţia.
          Stihurile destinate să glorifice trăirea unei fiinţe dragi, în clipa dispariţiei ei, se supun, în primul rând, unor cerinţe prozodice, în care metru şi rimă, ce alcătuiesc paradigma originală, sunt menite să semnifice, în fapt, însăşi calitatea lor elegiacă de frângere. Versul scurt, de patru silabe, e semnul suflului pierdut, iar treimile repetate – copla manriqueña – care compun strofa sunt tot atâtea elanuri disperate, întrerupte de inevitabila tăcere. E ca şi cum, iar şi iar, firul subţire al vieţii, pâlpâirea ei de flacără s-ar stinge. E ca şi cum – s-a mai zis – în răpăitul surd al unor tobe funerare s-ar consuma acest ultim drum înspre murire, cum spune atât de plastic versul românesc:

Vieţile noastre sunt râuri
ce-au să se verse în mare,
care-i murire;
se duc de domnie gânduri
drept spre a lor pieire
şi mistuire… (p. 49)

Regăsim deci, în traducere, în primul rând, regula de aur a captării ritmului, intuiţia dinamicii interioare şi a acelor noi semnificaţii dobândite în limba de origine şi mai apoi în transpunere. Poemul lui Manrique re-trăieşte astfel, îşi regăseşte intactă energia expresivă.
Pe de altă parte, există în Stihuri şi o inegalabilă frescă a sensibilităţii unei epoci în faţa „marii treceri“ de o cu totul altă rezonanţă decât anxietatea existenţială egocentrică a timpurilor noastre. E un lamento sobru, esenţializat:

Prezentul numai ce-l vedem
şi s-a şi dus, mult prea grăbit,
s-a săvârşit,
iar înţelept de judecăm,
vom socoti ce n-a venit
deja sfârşit.
O, nu vă amăgiţi, o, nu,
crezând că are-a dăinui
ce e-n-aşteptare
mai mult decât ce se văzu,
nimic nu poate stărui
ca atare. (p. 47)

Ca şi la Villon, precaritatea condiţiei umane e aici mai puţin o dramă individuală, trăită într-o cheie a disperării. Ea este pentru Manrique simbolul „divinei răscumpărări“ a speciei prin actul credinţei. Un amestec subtil de durere, speranţă, permanenţă prin puterea amintirii, fatalitate, toate compunând o interesantă şi dificil de descifrat ţesătură intertextuală, un palimpsest de referinţe şi valori intrinsece.
          Să mai reţinem şi faptul că ne aflăm în faţa unor versuri scrise cu 500 de ani şi mai bine în urmă, într-o superbă castiliană a vremii. Or, fiinţă vie, limba evoluează, îşi surghiuneşte în uitare cuvintele, le schimbă înţelesul, se bate cu propria-i sintaxă, iar când te-ntorci prin veacuri încercând să o desluşeşti, nu de puţine ori ai surpriza unui refuz de-a se lăsa surprinsă sau a unui joc de-a v-aţi ascunselea printre rânduri. Sensul cuvintelor, sensul textului e sensul timpului, iar vârstele scrierii sunt cele ale viziunii noastre despre lume: trăirea realului, a posibilului, a virtualului, a utopiei, misterului, indicibilului. Orice traducere – ca şi orice interpretare – poartă implicit semnele vremii sale, dar o traducere fericită le lasă să transpară într-o dublă aproximare, contemporană şi atemporală.
          V-am oferit, sper, stimate cititor, trei argumente care fac din traducerea Stihurilor o piatră de încercare pentru orice temerar. Şi pe care numai o mare dragoste pentru literele hispanice o poate motiva. Ne aflăm în faţa unui astfel de gest tandru, respectuos şi inspirat, dublat de seriozitatea pasiunii filologice. Parafrazându-l pe Barthes, aş putea realmente invoca „plăcerea traducerii“, o „traducere-mângâiere“ (în termenii lui Levinas), „traducere-transgresiune“ în sensul conferit de Bataille, nu „un abuz de putere“ (Nouss), ci o „intersectare“ (Marion) emoţionantă a muzicalităţii diferite a limbilor, a ritmului, a vibraţiei lirice.
          Micul volum atât de delicat (purtând emblema efemerului – fluture şi pergament sfărâmat) devine, prin ţinuta sa deopotrivă poetică şi intelectuală, un autentic act de cultură. O apropriere pe care o descoperim brusc necesară, venită să ne îmbogăţească biblioteca ideală.

 

Rodica Baconsky

Bijuterii poetice (Jorge Manrique, Coplas a la muerte de su padre/Stihuri la moartea tatălui său, Bistriţa: Casa de Editură Max Blecher, 2014)

» anul XXVI, 2015, nr. 2 (297)