Eliade par lui-même
Marta Petreu
LA O sută de ani de la naştere şi douăzeci şi unu de la moarte, Eliade continuă să fie, în cultura română, un mit – probabil cel mai important – al lumii intelectuale. Amploarea şi diversitatea operei sale, precum şi gloria universală de istoric al religiilor (chiar dacă acuma în declin şi oarecum de domeniul trecutului1) au favorizat mitul, adică narcisiaca identificare cu figura acestui mare poligraf. Iar misterele (nu totdeauna faste şi nu neapărat politice) ale biografiei lui rămîn o ispită pentru cercetători şi comentatori, atingerea lor producînd, în lumea admiratorilor necondiţionaţi, „patrioţi“, ai lui Eliade, cutremure de indignare. Din 1991, cînd Norman Manea a publicat eseul său, Felix culpa, prin care a deschis dezbaterile despre legionarismul lui Eliade, şi pînă astăzi (sau mai exact, pînă... ieri, adică pînă în momentul publicării în România a fascinantului Jurnal portughez), reacţiile în faţa evidenţei au acoperit toată gama: de la recunoaşterea calmă la furia paroxistică. Nu au lipsit nici tentativele legionarilor – dar, ce ciudat, acestea n-au mai scandalizat pe nimeni! – de a şi-l anexa pe Eliade pentru eternitate; de pildă, textele lui Alexander E. Ronnett2, medicul curant al savantului la Chicago, depun o fermă şi halucinantă mărturie cum că Eliade ar fi rămas toată viaţa un legionar ascuns, care, în mediul prielnic al legionarilor români din SUA, dădea drumul fervorilor sale politice altminteri refulate. Şi rămîne un mister de ce o asemenea anexare abuzivă nu scandalizează aproape pe nimeni3, în vreme ce textul lui Norman Manea – care astăzi se dovedeşte blînd, scris în cheie interogativă, iar nu acuzatoare – înfierbîntă şi acum spiritele.
Eliade este un autor suficient de mare ca să poată suporta adevărul integral; iar cultura românească, de asemenea, este suficient de structurată şi de bogată încît să poată suporta orice examinare critică şi orice adevăr, oricît ar fi acesta de penibil, fără ca prin asta să iasă în pierdere – dimpotrivă.
*
LITERATURA AUTOBIOGRAFICĂ a lui Eliade 1– adică jurnalele (din care ultimul publicat, Jurnalul portughez, este cu adevărat ex-traordinar), memoriile şi uneori şi scrisorile – este scrisă în două registre diferite. Pe de o parte, întîlnim o voce firească, directă, „carteziană“, îmi vine să spun, care dă glas unei logici normale a cauzalităţii şi care ne este tuturora comună. Pe de altă parte, din cînd în cînd intră în text o a doua voce, automitificatoare – (poate şi (auto)mistificatoare?) – , prin care Eliade interpretează ceea ce i se întîmplă drept o rătăcire în labirint, un văl al Mayei, pe care destinul sau Dumnezeu i l-a aşezat pe ochi pentru a-l pune la încercare. Iar de obicei Eliade, ca ins pus la încercare, eşuează, aşa că este prins în mecanismul morţii (simbolice) şi al renaşterii, fiind condus, într-un mod pe cît de simbolic, pe atîta de autoritar, spre o altă viaţă, spre renaştere biografică şi spirituală, spre vita nova. În acest caz, responsabilitatea pentru faptele întîmplate nu-i mai aparţine lui Eliade (care se descrie pe sine într-o postu-ră pur patică, de instrument al unei voinţe care-l transcende), ci este aprioric şi metafizic anulată de acţiunea destinului, care are un plan cu el. Remarca lui Eliade, că pentru el există doar biologicul şi metafizicul, nu şi psihologicul, şi că acest fapt explică amoralitatea eroilor săi romaneşti4, ţine de aceeaşi ordine, nonresponsabilă, a lucrurilor.
Această a doua voce auctorială apare în momentele de cotitură ale biografiei lui Eliade; mai precis: în momentele de criză urmată de cotitură. De pildă, faptul că în 1928 maharajahul din Kassimbazar îi promite studentului Eliade o bursă în India, fapt care i-a schimbat viaţa, este narat în memoriile sale cu emoţie, dar în registru cartezian. În schimb, momentele de răsturnare precedate de o culpă personală a lui Eliade sînt înregistrate în documentele sale cu această voce aparte, automitificatoare. Acest ton (sau această logică) ce intervine în documentele autobiografice eliadeşti este, de fapt, şi tonul literaturii sale. În literatura română, doar Hronicul şi cîntecul vîrstelor mai are acelaşi timbru, de naraţiune a unui ursit prins în soarta pe care i-au prescris-o, din leagăn, ursitoarele...
Cele două voci sau logici distincte din opera lui Eliade ar putea fi de altfel numite, după conceptele blagiene, vocea enstatică şi vocea ecstatică. Eliade însuşi a fost perfect conştient de existenţa lor, şi anume atunci cînd l-a creat pe Ştefan Viziru, personajul principal din Noaptea de Sînziene. El a observat că acesta pendulează între „fantastic“ şi „normal“:
Altă dificultate: aplecarea lui Ştefan către „fantastic“. Nu se manifestă decît în anumite împrejurări; în restul timpului, Ştefan e „normal“. De aici, incongruenţele şi lipsa de unitate a romanului5,
nota autocritic autorul. Tot în Jurnal, Eliade vorbeşte despre cele două „universuri spirituale“ pe care le are:
al literaturii şi al ştiinţei. [...] Îndată ce „fac literatură“, regăsesc alt univers; îl numesc oniric, pentru că are altă structură temporală şi, mai ales, pentru că raporturile mele cu personagiile sunt de natură imaginară, nu critică6,
nota scriitorul în 3 noiembrie 1949. Lăsînd în paranteză problema, mai complicată, a cezurii dintre univer-sul ştiinţific şi cel literar ale autorului Mitului reintegrării, să reţinem numai faptul că vocea sa „fantastică“ sau „onirică“ – din literatură sau din textele autobiografice – ficţionalizează, suspendîndu-i atitudinea „critică“.
Tonul automitificator şi logica probei iniţiatice/a destinului apar pentru prima oară în biografia lui Eliade în legătură cu Maitreyi, povestea lui indiană de iubire, din anul 1930. Deoarece jurnalul anului 1930 s-a pierdut, nu ştim dacă Eliade a descifrat pe loc episodul Maitreyi, cu urmările lui cu tot, în aceşti termeni şi dacă nu cumva explicaţia şi logica „destinului“ au fost nişte proiecţii justificatoare ulterioare. Oricum, în Memorii, episodul Maitreyi este scăldat în lumina misterioasă a încercării iniţiatice:
În puţinele clipe de completă luciditate îmi dădeam seama foarte bine că fusesem fermecat de propriile mele năluciri. Mă lăsasem legat şi fermecat de miraje şi nu aveam altceva de făcut decît să sfîşii pînza ţesută de Maya şi să redevin liber, senin, invulnerabil;
şi:
Ultimele întîmplări din Bhawanipore [casa Dasgupta, n. n.] mi se păreau acum o lungă rătăcire într-un labirint. (De altfel, imaginea labirintului avea să revină de mai multe ori în cursul vieţii, de cîte ori mă „deşteptam“ dintr-o pasiune care părea a nu face parte din destinul meu.) [...] În preajma Crăciunului, eram un om „schimbat“7.
La scurtă vreme după această întîmplare, tînărul indianist, retras într-o mănăstire – un ashram –, mai trece printr-o „rătăcire“: legătura sa senzuală cu Jenny, bazată pe manipularea şi încălcarea iniţierii tantrice. După cum ne spune în Memorii, avertizat de gurul său că e în pericol, el înţelege că:
Pentru a doua oară în mai puţin de un an, mă lăsasem păcălit de propria mea imaginaţie; în termeni indieni, de nălucirile urzite de Maya. [...] Tocmai acum, cînd mi se părea că mă „deşteptasem“, căzusem pradă celei dintîi ispite magice pe care neodihnita Maya mi-o scosese în cale. [...] Nu puteam şti atunci că eterna Maya, în oarba ei înţelepciune, provocase şi acest al doilea malentendu ca să mă ajute să-mi regăsesc propriul meu destin8.
Mecanismul probei iniţiatice se arată aici în întreaga lui splendoare: rătăcire şi regăsire, cădere şi apoi înălţare. Eliade crede că cele două probe iniţiatice la care a fost supus în India s-au întîmplat anume pentru ca el să-şi regăsească destinul cultural – românesc, european – pentru care venise pe lume:
Nici viaţa de „bengalez adoptat“, nici cea de sihastru himalayan nu mi-ar fi îngăduit să-mi împlinesc virtualităţile cu care venisem pe lume. [...] N-aş fi putut fi creator decît rămînînd în lumea mea, care era în primul rînd lumea limbii şi a culturii româneşti9.
Şi trebuie precizat că el a avut, încă din anii debutului, un elan cultural năvalnic, dublat de convingerea că poate să facă lucruri mari, ba, mai mult, că este chemat, că este destinat să fie instrumentul unei construcţii culturale majore. Scrisorile lui către familie, din Italia (1927-1928) şi mai ales din India (1928-1931), înregistrează visele sale de tînăr intelectual ambiţios, decis să devină „om mare“10, să-şi creeze un loc în cultura lumii, deoarece România este prea modestă pentru dimensiunile lui. Iar ceva mai tîrziu, probabil la începutul anilor ’40, tînărul savant începe să se gîndească pe sine drept instrumentul viu al unui mesaj care vine de altundeva, de Dincolo; aşa că va invoca nu numai „geniul“ său (cît al lui Goethe, mai mare decît al lui Goethe), ci şi
adevărurile pentru care am fost trimis pe lume11.
*
DACĂ INTRĂM în logica autoficţională a rătăcirilor în labirint, următoarea probă prin care a trecut autorul Întoarcerii din rai a fost de asemenea carnal-erotică şi s-a consumat la sfîrşitul anului 1932 şi de-a lungul anului 1933, cînd a fost îndrăgostit de Sorana Ţopa şi de Nina Mareş, trăind simultan cu amîndouă.
Ar fi trebuit [...] să-mi fi dat seama că din nou mă lăsasem antrenat, aproape fără voia mea, într-o aventură care m-ar fi putut pierde12,
recunoaşte mai tîrziu Eliade. În memoria sa, această perioadă – şi mai ales anul 1933, unul din cei mai grei din viaţa sa, cum spune undeva – a fost una de pierdere a identităţii („De-abia nopţile izbuteam să mă regăsesc, deşi niciodată pe de-a-ntregul“) şi de dezorientare spaţio-temporală:
Dimineţile mă trezeam istovit şi rămîneam cîtva timp în pat, încercînd să înţeleg unde mă aflu, în ce an, încercînd să-mi aduc amin-te ce se întîmplase cu mine. Simţeam uneori că sînt pus la încercare, că destinul îmi pregăteşte din nou ceva, ceva care îmi va schimba încă o dată traiectoria vieţii13.
Situaţia aceasta de viaţă, care a trecut de altfel în romanele sale (în Întoarcerea din rai, scris în vara anului 1933, chiar în timp ce trăia intens experienţa dublei îndrăgostiri – şi e interesant că în roman nefericirea lui Pavel Anicet, de-a fi revendicat de două femei, e rezolvată prin sinucidere; apoi, în Noaptea de Sînziene), este diagnosticată şi justificată în memorii prin logica probei iniţiatice:
mă rătăcisem din nou în labirint,
scrie Eliade, recunoscîndu-se „păcălit“ de „mirajele“ pe care i le-a urzit „«Mama noastră a tuturora», Maya“. În paralel însă, el are certitudinea că:
încercările prin care trec au un sens, urmăresc un scop, deocamdată indescifrabil, dar pe care nu deznădăjduiam să-l descifrez în-tr-o zi14,
şi că parcurge:
un nou episod într-o lungă istorie secretă15.
Soluţia acestei situaţii „experienţialiste“ pe care o suporta foarte greu i-a apărut abia în toamna anului 1933; în septembrie, încercînd s-o rupă cu Nina, a avut, deodată, revelaţia adevăratei căi de salvare:
Într-o străfulgerare, am ştiut că tot ce-i spusesem era o ultimă, demonică încercare a Mayei pentru a mă pierde; [...] că destinul meu era s-o fac pe ea fericită, oricare ar fi preţul pe care trebuia să-l plătesc16.
Şi, ca urmare, se căsătoreşte – în ianuarie 1934 – cu Nina, încercînd o restitutio in integrum, o reparaţie desăvîrşită a tuturor traumelor ei anterioare.
Istoria lor, care a durat 12 ani – între Crăciunul anului 1932 (cînd Eliade s-a îndrăgostit de mîinile ei „mici şi delicate“) şi 20 noiembrie 1944 (cînd Nina, bolnavă de cancer, moare în Portugalia) –, a fost acel ciclu complet, pe care Eliade l-a transfigurat apoi în Marele An al Nopţii de Sînziene.
*
DACĂ PERIOADA de ezitare între Sorana şi Nina din anul 1933, cu alegerea, în final, a Ninei, a fost simţită de Eliade ca o rătăcire în labirint, în mod simetric, o lungă durată de timp, aceea care precedă şi apoi urmează morţii Ninei, a fost de asemenea trăită de romancier drept o rătăcire iniţiatică. În 2 aprilie 1945, la cîteva luni după moartea Ninei, el notează:
Sentimentul că mă aflu, de multe luni, într-un labirint. Înaintez anevoie, neştiind încotro mă îndrept, dacă mă apropii de ieşire sau mă înfund tot mai adînc17.
Contribuia la această senzaţie tot ceea ce trăise în ultimii ani: adică încordarea nervoasă cu care urmărise evoluţia frontului, o muncă – de funcţionar – care îi displăcea, faptul că se ştia, în calitate de legionar, periclitat de regimul antonescian, faptul că nu scria ceea ce ar fi vrut să scrie, ci lucra, dintr-un fel de patriotism şi de oportunism, cartea despre Salazar... Şi, în plus, Nina, care a fost o perpetuă sursă de frustrare şi de disperare, nu pentru că nu ar fi iubit-o, ci pentru că simpla ei existenţă îi limita mişcările. Iar cînd Nina s-a mai şi îmbolnăvit, complicaţia sufletească în care a intrat Eliade a atins apogeul. Jurnalul portughez, în sine, este o carte a deznădejdii şi a depresiei. Fireşte, un asemenea document excepţional poate fi comparat cu alte jurnale, din aceiaşi ani negri ai războiului – de pildă, cu Jurnalul, de asemenea extraordinar, al lui Sebastian ori cu jurnalele lui Ionescu, publicate mai tîrziu în Franţa. Orice comparaţie am face, Jurnalul... eliadesc al anilor 1941-1945 rămîne însă o cheie ieşită din comun pentru înţelegerea mecanismelor interioare ale personajului care a fost Eliade. Şi e interesant că lectura lui nu te predispune în niciun fel la comentarii etice: ca şi cum structura psihică a lui Eliade s-ar sustrage eticului.
Cu gîndirea torturată a omului supus la grelele încercări ale vieţii, cărora le caută un sens, o logică, şi care sfîrşeşte prin a le pune pe seama sorţii, la o lună după moartea Ninei, Eliade notează:
Nina mi-a fost luată pentru păcatele mele şi pentru mîntuirea mea. Dumnezeu a voit s-o ia, ca să mă zvîrle pe mine într-o nouă viaţă – de care, acum, nu ştiu încă nimic18.
Sau:
Nina n-a plecat de lîngă mine de voia ei, ci Dumnezeu mi-a luat-o pentru a mă face să gîndesc în chip creator, adică pentru a-mi facilita mîntuirea. Plecarea Ninei va avea pentru viaţa care mi-a mai rămas un sens soteriologic. Despărţirea de Maitreyi, acum paisprezece [în vol.: nouăsprezece; eroare de transcriere, cred, n. n., M. P.] ani, a avut şi ea un sens: am fugit din India, am abandonat Yoga şi filosofia indiană pentru cultura românească şi pentru literatura mea19.
Efortul lui este de-a înţelege şi de-a integra ceea ce i s-a întîmplat, şi deci de-a se salva. Structural, Eliade este un optimist. Complexul prometeic sub care de la bun început a stat20 îl făcea să pună creaţia şi cartea mai presus de orice, iar logica mitificatoare în care îşi trăieşte crizele l-a ajutat să caute şi acum, în marea nenorocire a morţii Ninei, sensul „soteriologic“, portiţa de salvare. Mecanismul acesta – verificat iniţial în India: „am abandonat [...] filosofia indiană pentru cultura românească...“ – este actualizat mental de Eliade în împrejurările dramatice prin care trecea la sfîrşitul războiului şi repus cumva în funcţiune. Şi, dacă prima dată a ieşit din labirint abandonînd identificarea cu India în favoarea culturii româneşti, acum încearcă să scape abandonînd identificarea sa cu România în favoarea culturii europene/universale. Ideea nu era nouă, îl bîntuia de ceva vreme:
În apocaliptica încleştare de astăzi, neamul meu are prea puţini sorţi de-a supravieţui. [...] De ce nu mă pot salva, ca acum zece ani, revendicîndu-mă de la alte principii şi solidarizîndu-mă cu alt destin, mai grandios, mai universal?21
Iar cultura românească de care se pregătea să se lepede nu-i mai părea decît provincială. La sfîrşitul războiului, cînd pentru el era evident că, din cauza trecutului său legionar, nu se mai poate întoarce în România22, interpretează această imposibilitate ca un semn al voinţei lui Dumnezeu; dar nu un Dumnezeu care îl zdrobeşte, ci unul care îi pregăteşte ceva, altceva, o salvare:
Deocamdată, dacă Dumnezeu m-a despărţit în aceeaşi lună (noiembrie) de Nina şi de publicul meu, să mă dedic cu totul operei noi pe care mi-o cere. Dar care, anume?23,
scrie Eliade, aflînd că fasciştii sînt epuraţi din instituţiile româneşti.
Logica aceasta arhaică, de ales, căruia Dumnezeu însuşi sau destinul îi pregăteşte, prin cădere, precum biblicului Iosif, o înălţare mai mare, îi este specifică lui Eliade în momentele de cumpănă. El a fost un optimist incurabil: acolo unde Cioran vedea spec-tacolul sfîrşitului de civilizaţie, Eliade vedea sfîrşitul urmat de un nou început. De pildă, în Europa sfărîmată de război, el vede şi distrugerea, şi naşterea:
epoca noastră e grandioasă. Din toate tragediile acestea, se va naşte o lume nouă, şi e un spectacol stenic [s. n., M. P.], foarte puţini au avut norocul să-l cunoască24.
Chiar în intervalele cele mai deznădăjduite ale perioadei portugheze, el şi-a interpretat prezentul ca o parte dintr-un ciclu de dezastre (colective şi totodată personale), care, tocmai pentru că reprezintă un ciclu, se va încheia la un moment dat.
Pentru că-i mergea foarte rău şi era într-o permanentă „neurastenie“, Eliade căuta să întrezărească, să calculeze, sfîrşitul anilor răi. Începutul lor îi era limpede şi, în mintea lui, are legătură cu adeziunea sa legionară:
mă întreb ce am făcut cu ultimii ani? Din toamna lui 1937, a început şirul catastrofelor. Nu mă mai pot bucura de viaţă, de atunci. De la arestarea băieţilor, pînă la Stalingrad, numai doliu25,
scrie Eliade în 8 martie 1943, în preajma aniversării sale de 36 de ani. Evenimentul toamnei 1937 la care face el aluzie – şi la care el participase intens, făcînd campanie electorală26 – a fost cel al alegerilor parlamentare, la care partidul „Totul pentru Ţară“ a obţinut cel mai mare procentaj de voturi din toată istoria interbelică a mişcării legionare, 15,58%; în derularea evenimentelor istorice, au urmat masivele arestări ale legionarilor („arestarea băieţilor“) ordonate de rege.
Un alt fragment de jurnal:
14 iulie [1945]. Acum şapte ani, pe la orele 4 d.a., pe o groaznică arşiţă, a venit Grupa de la Siguranţă şi m-au arestat. De atunci a început seria de nenorociri,
confirmă, pe un ton normal, că nenorocirile sale au legătură cu legionarismul. Apoi continuă, cu logica disperată a celui care nu mai poate şi care îşi trage speranţa din semnificaţia mitică a celor „şapte ani“ care s-au scurs:
Astăzi îmi spun că ceva nou şi bun trebuie să se întîmple. Vreau să reîncep să trăiesc. Aştept viza franceză ca o dezlegare27.
*
JURNALUL PORTUGHEZ are mai multe trimiteri la legionarismul lui Eliade. Pentru aceia care se mai îndoiau de adeziunea politică extremistă a şefului generaţiei ’27, de aventura lui legionară, în care intrase în toamna anului 193528, Jurnalul portughez aduce probe brutale şi de necontestat. Unele dovezi sînt directe şi transparente şi au fost folosite de Matei Călinescu în volumul Despre Ioan P. Culianu şi Mircea Eliade (2001) cu mult înainte de publicarea Jurnalului portughez. Altele sînt aluzive, descifrarea lor pretinzînd o cunoaştere minimală a contextului istoric. De pildă, eschivele lui Eliade de a-şi face vacanţele în România, unde o trimitea însă pe Nina, se explică, simplu, prin trecutul său legionar şi prin teama că va fi arestat. Cînd este chemat de Mihai Antonescu în ţară, la fel, Eliade – cu o unică excepţie: vara anului 1942 – se „îmbolnăveşte“ oportun şi refuză să se întoarcă. Arestarea unui anume Gicu, în 1943, îl umple de groază, pentru că la acesta îşi ascunsese jurnalul:
Şi oare pentru ce l-au arestat? Nu cumva Ică [Antonescu] mă chema în ţară cu acest eveniment?29
Nici măcar tentaţia unei catedre care-i este oferită prin concurs în 1943 nu-l poate face pe Eliade să se deplaseze în România, unde, cum singur scrie mereu, riscă „să fiu arestat – ca legionar sau ca terorist“30. Iar atunci cînd face totuşi o vizită – unica – în România, în 1942, se întîlneşte nu numai cu Mihai Antonescu, ci şi cu „mai mulţi prieteni“, a căror culoare politică este clară: verde. Ca dovadă, ei se aşteptau ca întîlnirea lui Eliade cu Mihai Antonescu să ducă la o înţelegere între guvern şi legionari:
Acasă, mă aşteptau mai mulţi prieteni, care s-au amuzat de întrevedere [cu Mihai Antonescu], dar care erau totuşi dezamăgiţi: speraseră că audienţa va avea un sens politic (Ică să încerce, prin mine, o înţelegere cu Legiunea)31.
Eugen Ionescu, de pe poziţia lui democrată, se temea în acei ani şi de legionari, şi de comunişti; iar Eliade, ca legionar, se ştia ameninţat de adversarii de moment ai legionarismului:
Mi-ar fi egal să trăiesc sau nu, că voi fi împuşcat sau nu de comunişti (puteam fi foarte bine împuşcat de Carol şi Armand Călinescu, sau chiar de generalul Antonescu)32.
Şi e în cel mai înalt grad semnificativ faptul că Ionescu şi Eliade, în acei ani duşmani ireconciliabili, deoarece pe poziţii politice adverse, nu numai că se simt amîndoi periclitaţi, dar amîndoi reprezintă, în diplomaţie, regimul politic al unuia din adversarii lor: Antonescu. O asemenea situaţie, născută din ambiguităţile locului, este în gradul cel mai înalt elocventă pentru specificul nostru naţional. Iar dacă îl aducem în discuţie şi pe Sebastian...
*
ÎN MĂSURA în care Jurnalul portughez cuprinde proba irefutabilă a legionarismului lui Eliade, el cuprinde şi indiciile metamorfozei lui. Şi anume, după ce balanţa războiului se înclină în favoarea Aliaţilor (vara 1943), Eliade înţelege că partida e pierdută nu numai pentru România, ci şi pentru el. Şi acceptă acest fapt. În el învinge ceea ce în psihanaliză poartă numele de principiul realităţii, iar Eliade numeşte soartă sau destin:
Fatum. Nimic de spus, nimic de regretat. Acum, aştept să se împlinească istoria33,
scrie el, aflînd de căderea lui Mussolini şi intuind consecinţele. Şi, în mod miraculos, el, care pînă atunci urmărise evoluţia fronturilor într-o stare de isterie evidentă (pe care o numeşte „neurastenie“), se linişteşte:
m-am liniştit deodată34.
Acelaşi principiu, al destinului (în faţa căruia nu mai e nimic de făcut) – şi care, de fapt, coincide cu freudianul principiu al realităţii –, îl face apoi pe Eliade să recunoască, uneori cu durere, alteori cu detaşare, „decadenţa Europei“ şi naşterea lumii noi sub semnul Uniunii Sovietice:
În fond, am toate motivele să cred că Rusia Sovietică trebuie să biruie şi să înceapă un nou ciclu istoric35.
Privirea sa – de istoric al religiilor şi de filosof – îmbrăţişează „împăcat“ criza, adică distrucţia şi renaşterea:
m-am împăcat deodată cu războiul, cu catastrofa, cu finalul Europei pe care o cunoşteam şi o iubeam eu. Distrugerile războiului au un sens, împlinesc un rol în echilibrul universal36.
În atenţia sa, locul războiului e luat de boala şi de agonia Ninei. Şi, pe măsură ce pierde tot, pe măsură ce e despuiat de tot ce are (războiul e cîştigat de Aliaţi, România intră în sfera sovietică şi-i devine inaccesibilă, Nina moare, e dat afară din post, nu are bani etc., etc.), el, care se recunoscuse pînă atunci drept legionar, ajunge, printr-un proces lent şi latent de schimbare la faţă, să scrie uneori cuvîntul fascist cu ghilimele, ca şi cum ar lua distanţă ironică faţă de-o asemenea enormitate care numai prin abuz i-ar putea fi pusă în cîrcă:
Vişoianu la externe. Îmi va menţine stipendiul cu care aş fi în stare să o vindec pe Nina [...], sau îşi va aduce aminte că sunt „fascist“, şi mă va tăia pur şi simplu?37,
scrie Eliade cu trei săptămîni înainte de moartea Ninei. Sau, în 1945, după ce primeşte viza franceză, se decide să o ţină secretă, de teamă că „anumiţi români“ îi vor face vreo „intrigă“ pentru că a fost „fascist“38, fascist din nou cu ghilimelele distanţei. Aceleaşi ghilimele se regăsesc, din cînd în cînd, şi în corespondenţa lui Eliade, care, de altfel, a protestat explicit la asimilarea sa în extrema dreaptă.
Minciună? Cu siguranţă. Încercare de autoapărare? Iarăşi cu siguranţă.
Dar, dincolo de ele, poate fi şi reflexul unui început de despărţire de un trecut nu numai vinovat, dar şi devenit constrîngător şi incomod. Şi mai poate fi şi paralogismul unui om care, după ce trece prin proba morţii iniţiatice, în care îşi leapădă o parte din trecut, în noua sa viaţă nu se mai simte dator să îşi recunoască partea abandonată. Dimpotrivă, o neagă pentru că o uitat-o în mod ritualic. Nu este oare Eliade, în mod simptomatic, autorul unei lumi ficţionale populate cu personaje amnezice?
*
JURNALUL PORTUGHEZ atestă pe „viu“ că, în momentele de criză existenţială, cele două tonuri sau logici eliadeşti coexistă. Şi, repet, dovedeşte ce importantă era problema legionară pentru dezastrele din viaţa lui Eliade. Prins în labirint prin dimensiunea sau prin personalitatea sa legionară şi apoi bine malaxat de tot şirul necazurilor sale, inclusiv de moartea Ninei, el aşteaptă, ca Tezeu, să scape, să iasă afară, şi pîndeşte avid fiecare noutate prin care ar putea ajunge să înceapă rîvnita „viaţă nouă“.
„Reînvierea spirituală“ la care tînjea după atîtea „torturi iniţiatice“39 nu a început însă, cum spera el, odată cu mutarea sa, în 16 septembrie 1945, la Paris. Ciclul descendent al vieţii lui a mai durat. La 27 august 1946 îşi nota în jurnal „repetatele eşecuri“ şi „deznădejdi“, interpretîndu-le
în sensul concret, imediat al cuvîntului – o coborîre în Infern40.
Şi comenta, cu un vădit scop autoterapeutic, că, dacă îţi conştientizezi „rătăcirea labirintică în infern“, îţi recapeţi, „înzecite“, forţele spirituale pierdute41. Autoterapia instantanee nu i-a reuşit însă, ca dovadă depresia persistentă de a doua zi42. Peste un an, mai echilibrat decît în epoca portugheză, dar aflat totuşi într-o stare mai degrabă proas-tă, Eliade nota, în logica sa autoficţională:
Fiecare „zi grea“ nu-şi limpezeşte înţelesul decît dacă privesc viaţa mea ca o încercare labirintică43.
La fel ca personajele sale purtătoare de mesaj – în care Eliade fără îndoială că s-a proiectat –, şi el se simte „greu“, „însărcinat“ cu un mesaj pe care trebuie să-l „producă“ – opera sa:
Ceea ce mă împiedică să trăiesc aşa cum mi-ar place este conştiinţa că trebuie să fac ceea ce oricine altcineva ar face mai puţin bine decît mine. În fond, e un sentiment paralizant şi umilitor. Idealul pe care mi se cere să-l împlinesc ar fi acesta: să încetez de a mai exista ca om viu, pentru a mă limita exclusiv în funcţia de producător al „operei“44.
Ieşirea din labirint şi „viaţa nouă“ după care tînjea au venit anevoios; şi, bineînţeles, au venit printr-o altă femeie, Christinel – pe care o cunoscuse în primăvara anului 1948 –, şi printr-o „piatră de hotar“ pe care Eliade, într-o stare de urgenţă emoţională, a pus-o pînă la urmă „între trecut şi viitor“45. În mod paradoxal, dar pe măsura lui Eliade, despărţirea lui de trecut, inclusiv de acela legionar (atît cît putea Eliade să se despartă), s-a săvîrşit în formă ficţională. Ficţiunea se numeşte Noaptea de Sînziene.
n
(Continuare în numărul viitor)
Note:
1. Vezi în acest sens mărturia lui Moshe Idel din volumul Sorin Autohi în dialog cu Moshe Idel, Ceea ce ne uneşte, Iaşi: Ed. Polirom, 2006.
2. Alexander E. Ronnett, Mircea Eliade; Mircea Eliade şi Mişcarea Legionară, în Mircea Eliade în conştiinţa contemporanilor săi din exil, crestomaţie de Gabriel Stănescu, Criterion Publishing, [f.a.], p. 288-296.
3. În momentul apariţiei textelor lui Ronnett, a existat totuşi o reacţie de protest: a lui Matei Călinescu, în revista 22.
4. Mircea Eliade, Jurnalul portughez, în Jurnalul portughez şi alte scrieri, vol. I, prefaţă şi îngrijire de ediţie de Sorin Alexandrescu, studii introductive de Sorin Alexandrescu, Florin Ţurcanu şi Mihai Zamfir, Bucureşti: Ed. Humanitas, 2006, p. 202.
5. Jurnal, 1941-1969, vol. I, ediţie îngrijită de Mircea Handoca, Bucureşti: Ed. Humanitas, 1993, nota din 31 iul. 1951, p. 192.
6. Ibid., I, p. 159.
7. Memorii (1907-1960), vol. I, ediţie şi cuvînt-înainte de Mircea Handoca, Bucureşti: Ed. Humanitas, 1991, p. 204, 207.
8. Ibid., I, p. 217-218.
9. Ibid., I, p. 218.
10. Scrisoarea din 13 dec. 1928 către mama sa, în Mircea Eliade, Europa, Asia, America: Corespondenţă, vol. I, A-H, ediţie îngrijită de Mircea Handoca, Bucureşti: Ed. Humanitas, 1999, p. 248.
11. Eliade, Jurnalul portughez, 15 iul. 1943, p. 205.
12. Eliade, Memorii, I, p. 265.
13. Ibid.
14. Ibid., I, p. 278.
15. Ibid., I, p. 279.
16. Ibid., I, p. 287.
17. Eliade, Jurnalul portughez, 2 apr. 1945, p. 347.
18. Ibid., 20 dec. 1944, p. 269.
19. Ibid., dec. 1944, p. 270-271.
20. Marta Petreu, Complexul lui Prometeu: Canetti, Călinescu, Eliade, în Apostrof, anul I, nr. 5-6-7, 1990, p. 30-31.
21. Eliade, Jurnalul portughez, 7 iunie 1943, p. 199.
22. Ibid., 10 ian. 1945, p. 295.
23. Ibid., 10 ian. 1945, p. 295-296.
24. Ibid., 25 dec. 1942, p. 161.
25. Ibid., 8 mart. 1943, p. 184.
26. Mihail Sebastian, Jurnal, 1935-1944, text îngrijit de Gabriela Omăt, prefaţă şi note de Leon Volovici, Bucureşti: Ed. Humanitas, 1996, nota din 7 dec. 1937, p. 132.
27. Eliade, Jurnalul portughez, 14 iul. 1945, p. 369.
28. Marta Petreu, Generaţia ’27 între Gulag şi Holocaust, II, în 22, anul XIV, nr. 677, p. 10-11.
29. Eliade, Jurnalul portughez, 24 ian. 1943, p. 175.
30. Ibid., 10 iun. 1942, p. 126.
31. Ibid., iul. 1942, p. 131.
32. Ibid., 23 sept. 1942, p. 137.
33. Ibid., 26 iul. 1943, p. 206.
34. Ibid.
35. Ibid., iun. 1944, p. 232; 17 ian. 1944, p. 221.
36. Ibid., iun. 1944, p. 235.
37. Ibid., 7 nov. 1944, p. 267-268.
38. Eliade, Jurnalul portughez, 25 aug. 1945, p. 380.
39. Eliade, Memorii, II, p. 73.
40. Eliade, Jurnal, I, p. 78.
41. Ibid., I, 27 aug. 1946, p. 78.
42. Ibid., I, 28 aug. 1946, p. 78.
43. Ibid., I, 11 aug. 1947, p. 116.
44. Ibid., I, 27 aug. 1947, p. 118.
45. Eliade, Memorii, II, p. 144.
