Suprarealismul ca nihilism

Ştefan Bolea

          Încă de la începutul Vârstei visării (1951), textul în care Dolfi Trost încearcă să găsească o soluţie la criza istorică a suprarealismului, aflăm că „nu vom putea găsi (re)surse noi decât în invizibil“ (D. Trost, Vârsta visării, in Michael Finkenthal, D. Trost: Între realitatea visului şi visul ca realitate, Bucureşti: Editura Tracus Arte, 2013, p. 143, în continuare abreviată ca VV). Scrierea suprarealistului român este construită pe mai multe linii de forţă şi dualismul dintre vizibil şi invizibil este cea mai importantă dintre ele. Vizibilul este – în termenii lui Finkenthal – „realul «palpabil»“, „ceea ce vedem în jurul nostru şi ceea ce înţelegem despre ceea ce vedem“, pre-determinarea sociobiologică în care suntem inseraţi. Invizibilul reprezintă – în viziunea aceluiaşi exeget – „necunoscutul sensibil, adică acea materie accesibilă conştiinţei care rămâne necunoscută într-un univers vizibil...“ Vizibilul corespunde sferei „istorice“, invizibilul – celei „cosmologice“.
          Dacă am transfera problema în termeni nietzscheeni, am putea spune că vizibilul aparţine sferei „omeneşti preaomeneşti“ (cu alte cuvinte, prezintă o anumită limitare antropologică), în timp ce invizibilul aparţine domeniului supraomului (ne referim aici la supraom ca o mutaţie antropologică, mutaţie care ar putea să survină în destinul speciei umane). Vizibilul este concretul, practicul, „lumescul“: vizibilul surprinde caracterul fiinţial al celui menit stagnării. Ultimul om nietzschean, „amiba“ condamnată la urmărirea compulsivă a principiului plăcerii, aparţine vizibilului. 
          Dacă rămânem în sfera vizibilului, suntem consemnaţi la existenţa fiinţei umane minus, care este incapabilă să se autodepăşească: „Îngust va fi atunci pământul, se va vedea cum ţopăie pe el ultimul om, cel care micşorează orice lucru. Prăsila lui este indestructibilă, ca puricele de pământ; ultimul om o să trăiască cel mai mult“ (Nietzsche). Pentru a transcende domeniul vizibilului, existentul trebuie să renunţe la limitările sale „omeneşti preaomeneşti“, trebuie să renunţe, de pildă, la „raţiunea“ sa, care este „mizerie, şi murdărie, şi jalnică suficienţă“. Să fim înţeleşi, vizibilul are concreteţea lui, care ne face să fim eficienţi şi utili, are o componentă sociobiologică importantă (societatea noastră nu ar funcţiona dacă nu ar consuma combustibilul vizibilului), dar „omul nu trăieşte numai cu pâine“ (Mt. 4, 4). Invizibilul este componenta transcendentă, metafizică şi religioasă, de care avem nevoie pentru a ne proiecta în supraumanitate (i.e. pentru a ne autodepăşi), pentru a ne revoluţiona specia. Iată cum descrie Trost situaţia:

În fiecare seară, când se lasă întunericul, reverberează în noi un strigăt provocat de nebunia civilizaţiei moderne care ne înconjoară; prizonieri ai unei maşinării care ne macină, căutăm mereu suflete apropiate. Şi astfel, pe neaşteptate, un surâs care depăşeşte bruiajul mecanismelor infrastructurii îşi face apariţia şi îndepărtează angoasa provocată de existenţa planetei-închisoare. Invizibilul îşi face apariţia în punctul de intersecţie al liniilor definite de un univers irespirabil şi de o nelinişte fără obiect, permiţându-ne astfel să tratăm toate probleme revoluţiei la un alt nivel, superior, prin determinante venite de sus. (VV 145-146) 

Descoperirea invizibilului ne transformă din „prizonieri ai unei maşinării care ne macină“ în potenţiali revoluţionari, în virtuale „anomalii sistemice“, care pot ameninţa integritatea sistemului hegemonic. „Când se lasă întunericul“ (când traversăm în zodia inconştientului), auzim huruitul sistemului care reverberează în sinele nostru. Această reverberaţie o percepem numai dacă refuzăm valorile somnolenţei, dacă – în ciuda virajului spre inconştient – suntem treji. „Căutăm suflete apropiate“, căutăm camarazi, potenţiali revoluţionari, în timp ce semenii noştri – în marea lor majoritate – sunt toropiţi de sistemul care sedează, anesteziază, conduce spre vizibil, spre concret, spre „lumesc“, spre măsura procustiană a normei. „Planeta-închisoare“ ne menţine în câmpul invizibil al angoasei ca într-o „fecioară de fier“, infrastructura ne bruiază propria potenţialitate, dar odată ce refuzăm anestezia şi ne „trezim“, transcendem condiţia noastră de prizonieri spre meta-fizica, supra-natura şi trans-raţionalitatea invizibilului revoluţionar.
          Există două tipuri de revoluţionari, angrenaţi „într-o luptă surdă“ (VV 149) în interiorul mişcării suprarealiste (avem impresia că schema lui Trost are o valabilitate extinsă, putând fi aplicată şi la alte curente). Grupul „ierarhic“ „ţine de acceptarea biologicului“, de „tot ceea ce reprezintă conţinut manifest în dialectica faptelor“ (VV 148), de social – cu alte cuvinte, are orientarea sociobiologică, factuală şi concretă a vizibilului. Grupul „anarhist“, cu toate că „beneficiază de accesul la toate sursele secrete ale epocii“, suferă „de o inaptitudine funciară în confruntarea lor cu însăşi existenţa“ (VV 148-149). Cu alte cuvinte, „anarhiştii“ intuiesc însăşi esenţa existenţei, dar sunt incapabili s-o realizeze practic, senzorial, faptic, de aceea virează spre sinucidere şi nebunie.
          „Anarhiştii“ au „o configuraţie psihologică de tip schizofrenic“, „schizofrenia“ fiind definită ca „o condiţie mentală în care diviziunea dintre lumea înconjurătoare şi eu rămâne absolută, invincibilă“ (VV 148). Am putea defini schizofrenia ca starea lui I am not what I am, autodiagnosticul lui Iago, care parodiază autorevelaţia divină din Exodul 3, 14. Schizofrenia, în termenii lui Trost, este conflictul dintre „eu“ şi „lume“; mai precis, dintre eu ca „persoană, individ“ şi eu ca In der Welt Sein. Schizofrenia este starea celui pe care „un ocean îl divide“, celui care nu poate fi niciodată egal cu sine însuşi, celui care nu poate lupta împotriva lumii pentru că are un inamic interior care i-a declarat război. Paradoxul relevat de teoreticianul român, care stipulează că schizofrenul are o intuiţie ocultă a secretului existenţei, şi cu toate acestea sfârşeşte în autonihilism (sinucidere sau psihoză), este o altă modalitate de nerealizare (derealizare în termeni clinici) a armoniei dintre „sine“ şi „lume“. În cazul schizofrenului, microcosmosul nu relevă macrocosmosul; pentru el, universul este un loc de coşmar, de aceea, de multe ori se refugiază în acosmism.

Mişcarea suprarealistă ar trebui să renunţe atât la organizarea de tip ierarhic cât şi la dez-organizarea de tip anarhic, în favoarea unei schizofrenii de un grad elevat, schizofrenie care reuşeşte să învingă incapacitatea ei funciară de a trăi. Schizofrenia trebuie să devină capabilă să se autodepăşească printr-o redimensionare a circuitului ei vital, ceea ce înseamnă [...] negarea sinuciderii care o caracterizează în prezent în toate formele ei. (VV 148-149)

În ciuda demoniei schizofreniei, Trost nu militează pentru un exces de ierarhizare sau organizare, pentru că acestea ar reintroduce dictatura conformistă a vizibilului. Avem nevoie de o schizofrenie superioară, care trebuie să depăşească orice formă de autonihilism. Schizofrenul trebuie să treacă de la intuiţionismul secretului existenţei (să ne amintim că ai au acces „la toate sursele secrete ale epocii“ [VV 148]) la concretizarea ontică a acestui secret. Ei trebuie să se împace cu existenţa şi nu pot face acest lucru dacă nu ating – în termeni jungieni – individuaţia şi completitudinea, dacă nu ajung la conştientizarea inconştientului. Revoluţionarul trebuie să fie schizofren (pentru că cei din grupul ierarhic se folosesc de revoluţie doar pentru a transforma-o în altă formă de autoritarism), dar un schizofren superior, care trece dincolo de conflictul dintre „eu“ şi „lume“, care calcă peste ispitele autonihilismului, care trebuie să se revoluţioneze pe sine pentru a conduce la o revoluţie perpetuă, constant autotransformativă. 
          Schizofrenia superioară este o combinaţie dintre insatisfacţia conflictului dintre „eu“ şi „eu“ şi depăşirea intuiţionismului ocult spre integrarea „eului“ în „lume“. „Nebuniei psihice [...] trebuie să-i urmeze o supra-nebunie, singura admisibilă în condiţiile date, adică o nebunie pură a spiritului, eliberată de orice reziduu psihologic“ (VV 151). „Supra-nebunia“ este starea schizofrenului superior, care mută conflictele sale din zona psihologică în cea cosmologică, din biologie în metafizică. Trost, la fel ca Breton sau Deleuze, scoate nebunia de sub incidenţa psihiatrică, considerând-o o condiţie existenţială. Fără nebunie, nu am putea muta limitele antropologice ale umanităţii, am stagna sau poate – chiar – am regresa. „Nebunul“ este o promisiune post-umană a istoriei viitoare a speciei umane; din păcate, el este incapabil să gestioneze dualismul dintre „fiinţă“ şi „devenire“: „devenirea“ l-a transformat într-o versiune umană haotică şi explozivă.
          La fel ca Nietzsche sau ca Eliade în Tinereţe fără tinereţe, Trost militează pentru o transfigurare a speciei umane:

Vrem să înlocuim ritmul lent al evoluţiei umane, dincolo de orice diferenţiere de clasă sau de altă natură, rezultat nu doar al mediocrităţii, ci şi al unei incomprehensibile prostii [umane], cu viteza depăşirii în etape care va lăsa în urmă o umanitate inertă. (VV 157)

Suprarealismul este un „simptom“ al prefigurării rasei spirituale viitoare, care va face tranziţia de la vizibil la invizibil, prin „supra-nebunia“ „schizofreniei superioare“. Pentru că este o revoluţie metafizică, debutul noii specii va fi mai semnificativ ca trecerea de la maimuţă la antropoid:

Debutul acestei noi „rase spirituale“, produs al unei mutaţii psihice, ar reprezenta un pas mai important decât mutaţia fizică care i-a produs pe antropoizi. Ea este caracterizată de reîntoarcerea gândirii asupra ei înşişi, deci de ruptura acesteia de utilul biologic şi social, şi se află uneori sub zodia eroticului, alteori sub cea a romantismului... Mişcarea suprarealistă îi aparţine, reprezentând primul ei semn distinctiv. Noul raport creat de această mutare a gândirii în existenţă abandonează epocii de piatră a spiritului restul preocupărilor tehnologice, ştiinţifice sau critice ale umanităţii. (VV 158)

Poetul revoluţionar, „definit prin anularea infra-structurii“ (VV 158), singurul care poate trece peste „dezgustul faţă de viaţă“ (VV 159), care poate depăşi mizeria, murdăria şi suficienţa raţiunii, care poate trece peste norma vizibilului, va trebuie să apeleze la nihilism pentru a ieşi „din teribilul impas în care ne găsim“ (VV 159). Nihilismul, înţeles ca „pesimism suprarealist“ (VV 159), este „moştenitorul, la o scară excesivă, a tragediei umane actuale“ (VV 159). Nihilismul (cum altcumva am traduce termenii de „pesimism agresiv“ şi de „pesimism integral“?) „îl va înlocui pe cel romantic şi melancolic bazat pe autoincriminări“ (VV 159), folosindu-se de starea de „disperare totală“ (VV 159) pentru a ajunge la momentul creaţiei transformative a novei („preocuparea intensă faţă de tot ceea ce, poetic vorbind, este viu în mişcarea militantă“ [VV 160]), asigurând triumful invizibilului:

În mod surprinzător, nova va duce, într-un timp aflat în afara istoriei, la dispariţia unei infrastructuri pe digul căreia s-au sfărâmat atâtea valuri. Prin integrarea acesteia şi prin incorporarea poeticului în existenţă, nova va fi capabilă să-şi distrugă adversarul dintr-o singură lovitură. (VV 160-161)

Prin trecerea sa de la vizibil la invizibil şi prin depăşirea dihotomiei ierarhie-schizofrenie cu ajutorul termenilor de „schizofrenie de un grad elevat“ şi „supra-nebunie“, prin căderea în infernul disperării şi al pesimismului agresiv, Trost construieşte – în limbaj nietzschean – depăşirea ultimului om spre supraom sau trecerea de la nihilismul pasiv la antinihilism. Ne amintim cuvintele lui Baudrillard din Simulacre şi simulare: „Suprarealismul, dadaismul, absurdul, nihilismul politic sunt a doua lui mare manifestare [a nihilismului, n.n.], care corespunde distrugerii ordinii sensului“. Dacă romantismul a consemnat distrugerea „ordinii aparenţelor“ (ceea ce Trost desemna prin pesimismul „autoincriminărilor“ şi al „iluziilor“ [VV 160]), nihilismul suprarealist aduce cu sine un raport nou cu raţiunea şi cu sensul. Trans-raţionalitatea suprarealismului (amintind de afirmaţia întemeietoare a lui Rimbaud, „nu sunt prizonierul raţiunii mele...“, de „murdăria şi jalnica suficienţă“ nietzscheană a raţiunii, de accentul lui Trost pus pe „supra-nebunie“ şi de paginile din finalul romanului bretonian, Nadja) duce la destrucţia sensului doar pentru a găsi semnificaţii alternative; le putem aminti: invizibilul dincolo de dictatura vizibilului, anomalia sistemică, schizofrenia revoluţionară. Vârsta visării devine, astfel, o modalitate de autodepăşire a nihilismului spre antinihilism. 

Text bazat pe comunicarea prezentată la Simpozionul Internaţional Craiova şi Avangarda Europeană, ed. a II-a, Suprarealismul lui Dolfi Trost, 28-29 noiembrie 2014.

Ştefan Bolea

Suprarealismul ca nihilism

» anul XXVI, 2015, nr. 1 (296)