Firescul interpretării

Iulian Boldea

          Chenzine literare (Humanitas, 2014), recenta carte a Taniei Radu, reuneşte cronici literare apărute, majoritatea, în revista 22, cronici ce impun profilul unui critic literar atent la nuanţele textului, la mutaţiile canonului sau la capriciile receptării literaturii române contemporane. Sunt interpretate, cum mărturiseşte autoarea, „cărţi care aduc cumva mărturie. Unele sunt mărturii directe, adică memorii, jurnale, corespondenţă, reconstituiri, capabile să extragă, dintr-o zestre risipită dramatic, principii ale reasamblării noastre morale. Altele sunt descărcări literare acute, uneori violente, oricum posttraumatice, ale aceleiaşi experienţe, dar în forma prozei care se scrie azi“. Pe de altă parte, nu e întâmplător că, în Prea plinul amintirilor: Memorialistică, prima parte a cărţii, sunt consemnate cele mai semnificative apariţii editoriale de după 1989 din registrul genului autobiografic. E vorba de nume şi cărţi revelatoare pentru importanţa depoziţiei memorialistice: Aniţa Nandriş-Cudla, 20 de ani în Siberia: Amintiri din viaţă, Ecaterina Bălăcioiu-Lovinescu, Scrisorile către Monica (1947-1951), Monica Lovinescu, Jurnalul esenţial, Lena Constante, Evadarea tăcută: Trei mii de zile singură în închisorile României, Paul Cornea, Ce a fost. Cum a fost (dialoguri cu Daniel Cristea-Enache), Nina Cassian, Memoria ca zestre, volumele de corespondenţă a lui Mircea Zaciu cu Ion Brad, Aurel Sasu şi Marian Papahagi etc. 
          Subtile, lipsite de orice complexe, cu simţul nuanţei şi al subtextului, interpretările dedicate operei lui Mircea Cărtărescu propun imaginea unui scriitor ce „dispune de un organ vizionar care se hrăneşte, vorace şi natural, cu tot ceea ce s-a scris, după care trăieşte totul într-un chip absolut inconfundabil“. Tania Radu investighează aici genealogia unor texte, dar şi arhitectura estetică sau percepţia dedublată a ficţionalităţii, revelatoare pentru o operă concepută prin prisma paradoxurilor, a paroxismului („Mircea Cărtărescu practică în scris o intensitate aproape masochistă a paroxismelor“), a capriciilor imaginarului:

Ecoul frustrării autorului atunci când Ruletistul n-a fost prins în ediţia din ’89 a fost suficient de sonor ca bucata să fi stârnit aşteptări de tot felul: putea fi un fel de embrion al cărţii, o cheie şi, în acelaşi timp, o măsură a lui. Nu este. Ruletistul e doar un prolog, o anticameră, în care schema „Jocului“ este livrată cititorului în varianta cea mai acută, când riscul nu mai înseamnă doar pierdere, ci de-a dreptul moarte.

Sau:

Mendebilul exersează, în primul rând, puterea de investire magică. Nu a copilăriei, căci ne-am afla în plin truism, ci a „memoriei copilăriei“. Exerciţiul lui Mircea Cărtărescu e complet străin de „evocare“. Dacă îndeobşte distanţa în timp „răceşte“ senzaţiile, trăirile, conferindu-le acel confort al melancoliei, Mendebilul şi, mai ales, REM refuză spontan această poziţie, străbătând drumul înapoi împotriva curentului. Începând de aici, tentaţia (şi capcana!) referinţelor şi comparaţiilor creşte progresiv. Evident, acest tip de regresie are cel puţin două precedente ilustre în literatura noastră (ca să rămânem doar acasă). Eminescu, cel din Sărmanul Dionis, şi unele din prozele lui Mircea Eliade.

Explorând spaţiul prozei, comentariul despre romanul lui Radu Aldulescu Amantul colivăresei surprinde climatul epic, metamorfozele tectonicii narative, dar şi modulaţiile configurării personajelor, într-o frază decisă, cu tăietură fermă şi plastică:

Amantul colivăresei este, pe scurt, portretul năclăielii generale, compus din biografii cu două capete: unul în nomenclatura pârlită (genul redactor-şef de ziar, cu şofer şi maşină la scară, dar domiciliind încă într-o mahala ţigănească), celălalt, în „lumpenul“ profund (aşa cum spui „comă profundă“), supravieţuind larvar, din chenzine şi rate, în cartiere de blocuri mucede. […] Eroii din Amantul colivăresei sunt un fel de avortaţi. Disperarea lor agresivă se manifestă strict verbal, mestecă fără încetare pasta scârboasă a dispreţului de sine şi de tot. Violenţele de limbaj nu ţin de trivialitate, ci de o vulgaritate ca semn de apartenenţă socială, subliniată acuzator. Se scaldă în condiţia ce le-a fost rezervată, şi o fac cu voluptăţi răzbunătoare. Vitalitatea cu sens negativ.

În comentariul despre cartea Anei Blandiana, Fals tratat de manipulare, Tania Radu surprinde legătura secretă dintre poezie şi notaţia autobiografică, dintre lirism şi recuperarea anamnetică a trăirii:

Câteva versuri tulburătoare închid şi Fals tratat de manipulare, cel mai recent volum, de memorialistică. Aici, la capătul călătoriei prin propria viaţă, poezia sună deopotrivă agonic şi escatologic, însă la fel de neliniştită în veghe: „Şi dezorientat, când şi când/ Cucul apare şi anunţă/ Sfârşitul lumii cântând“. Nu e întâmplător că Ana Blandiana alege să mărturisească în acest fel, adică pieziş, ce rost i-a atribuit poeziei în destinul ei: a lăsat-o la masa vieţii, să vadă şi să judece tot, să închidă fugile omeneşti şi să deschidă, atunci când poate, ferestrele unei alte Salvări […] Autointerogaţia aşadar, în locul simplei mărturii „despre lumea prin care am trecut“. Lipseşte obişnuita perspectivă relaxată, „de sus“, din vârful experienţei acumulate. O tensiune greu de definit comandă înlănţuirea de portrete, reflecţii şi fragmente autobiografice.

Faptul că aceste „chenzine“ nu îşi asumă explicit statutul unui demers critic, ci sunt „literare“ spune ceva despre dorinţa autoarei de a plasa accentul asupra literarităţii, asupra universului operei, prin sugerarea anumitor căi de acces privilegiate către intimitatea textului, prin exersarea unor instrumente de lectură adecvate, care încercuiesc, adesea cu voluptate, conturul unor toposuri literare sau plasează un anumit fenomen cultural sub zodia unei benefice interogaţii. Din aceste motive, ceea ce poate să pară, la un moment dat, exerciţiu de lectură monocord nu este decât o probă de echilibru şi constanţă de gust estetic şi de detentă hermeneutică sigură pe uneltele şi deciziile sale.
          Dincolo de evaluările experienţelor literare ale memorialisticii sau de resituarea estetică a optzecismului („Textualismul a fost uitat, iar reeditările din volumele generaţiei optzeci au toate şansele să reaşeze scara de valori. Cu excepţia lui Mircea Cărtărescu, nimeni nu mai ocupă azi locul pe care-l ocupa în deceniul nouă“), Tania Radu explorează şi relieful unor mutaţii canonice, înregistrând, totodată, emergenţa unor opere literare de extremă noutate stilistică şi semantică, de un provocator spirit insurgent. Demne de interes sunt şi exerciţiile de reconsiderare a statutului unor scriitori, de reevaluare a orizontului imaginarului sau de investigare a unor teme inedite, ca în cazul interpretărilor consacrate lui Ioan Groşan:

Nu e o noutate că în prozele lui scurte contextele de persiflare a tehnicilor textualiste sunt mai multe decât cele de reală întrebuinţare a lor. Intertextele sunt mai degrabă fandări ale sensibilităţii care se teme de ridicol, mărci ale unei tensiuni de tip existenţialist, care camuflează teme prea răsunătoare precum identitatea, unitatea fiinţei, comunicarea etc.

Cărţile unor autori precum Ana Blandiana, Alexandru Vlad, Marta Petreu, Mircea Cărtărescu, Ioana Pârvulescu, Filip Florian, Doina Ruşti, Lucian Dan Teodorovici, Dan Coman, Cătălin Dorian Florescu, Dan Stanca, Radu Aldulescu, Simona Sora ş.a. sunt evaluate cu moderaţie, cu fler, cu intuiţie hermeneutică, dar şi cu subtilitate a percepţiei, Tania Radu relevând punctele de interes, nucleele semantice generatoare, proeminenţele imaginarului, pentru a decodifica cu promptitudine un înţeles ascuns sau o rezonanţă uitată, o armonie privilegiată a timbrului estetic sau profilul vreunui personaj. Stilul cronicilor este direct, un stil al tranşanţei, lipsit de meandre expresive sau de echivocuri catifelate, de certitudini rostite apăsat, ca şi de paradoxuri articulate retoric. Clasificările, interpretările, evaluările Taniei Radu nu au nimic forţat, ele legitimează o ordine imanentă a devenirii literaturii române contemporane, într-un spirit al ordinii, al siguranţei desenului critic şi al preciziei judecăţii de valoare, ferme, acute, revelatoare prin firesc şi logică interioară.

 

Iulian Boldea

Firescul interpretării (Tania Radu, Chenzine literare. Bucureşti: Humanitas, 2014)

» anul XXVI, 2015, nr. 1 (296)