Revista Apostrof

Nina
Ştefan Borbély

EVENIMENTUL INTIM cel mai important al Jurnalului portughez1 îl reprezintă boala şi moartea primei soţii a lui Mircea Eliade, Nina, la 20 noiembrie 1944. Legionară convinsă la rândul ei şi fire extrem de sensibilă, Nina a făcut tot posibilul să-i ascundă soţului ei adevărată cauză a bolii, pentru a-l menaja. E normal, atunci, că de la primele simptome, Eliade nu a recunoscut că este vorba de un cancer uterin metastaziat – provocat, după toate probabilităţile, chiar de el însuşi, după ce a refuzat copilul pe care Nina urma să îl aibă, tot aşa cum refuzase şi copilul Soranei, cauzând două întreruperi de sarcină în aceeaşi lună! (274)2, punând indispoziţiile pe seama altor cauze. „De patru zile, Nina este foarte greu bolnavă“ – consemnează el în data de 13 iunie 1944. „Din nou sciatica, etc. etc.“ (230). Adevărul este că el o iubeşte ambiguu: are nevoie de ea, fiindcă îi conferă platforma de siguranţă discretă la adăpostul căreia poate să se consacre operei de scriitor şi de savant, dar îi şi reproşează „angajarea“ maritală subită, aparent ireversibilă, care-l ţine „legat“, deşi Nina – foarte inteligentă! – e conştientă de faptul că un om ca soţul ei, marcat şi de experienţa lui Maitreyi, din tinereţea indiană (la care jur-nalul revine în repetate rânduri), nu poate sta la nesfârşit în umbra protectoare a unui iatac îngust, oricât de protector s-ar dovedi el.
Ambiguitatea marchează progresia însemnărilor până la moartea soţiei, tot aşa cum, sub aspect existenţial, Eliade dă dovadă de aceeaşi ambiguitate în reacţiile umane pe care le are la vederea bolii din ce în ce mai grave, apoi implacabile, a Ninei. Modul în care el continuă să se raporteze la Maitreyi, ţinând scrupulos şi un „calendar“ al micilor gesturi şi evenimente care i-au pecetluit destinul în India, indică o tehnică soteriologică, ale cărei articulaţii merită analizate, fiindcă ele explică multe dintre reacţiile care vor urma.
Există – sugerează în acest sens Eliade – două tipuri de oameni: cei care se „blochează“ în amintiri, în evenimente trecute, relativizându-şi în acest fel impactul decisiv al prezentului, şi cei care, dimpotrivă, se desprind voluntar de „reziduuri“, ard conştient, cu forţa unei combustii sufleteşti totale, evenimentele trecutului, pentru a fi întotdeauna pregătiţi să înfrunte ineditul, provocarea sau viitorul. Dacă extrapolăm tipologia în domeniul sintactic al culturii, prima cale e cea creştină: a interiorizării suferinţelor lui Iisus prin tehnica euharistiei, a trăirii lumii ca via negativa, nu din alt motiv, ci din acela, programatic, al lui imitatio Christi. A doua cale este cea budistă, privilegiată – asocierea nu este întâmplătoare! – şi de către acel geniu al „punţilor“ aruncate către Supraom care a fost Nietzsche.
„Mă gândeam“ – meditează Eliade la 28 mai 1942 – „că, totuşi, Buddha a găsit singura soluţie firească a ieşirii din durere, a evadării din durată. Singura posibilitate a omului de a scăpa de durere, de regrete, de melancolii, de sentimentul ocaziilor pierdute etc. – este să nu se ataşeze. Cât de bine înţelesesem lucrurile acestea încă din adolescenţă! Ce era oare altceva lupta mea împotriva amin-tirilor şi tehnicile, unele ascetice, de la paisprezece-şaptesprezece ani – decât încercarea de a trăi autonom, fără cadavre în sufletul meu, fără obiecte pasionale în existenţa mea“ (123).
Nina contravenea întrucâtva unui asemenea program prospectiv; Eliade îşi va aminti, în toate jurnalele, de subita decizie pe care o luaseră amândoi de a se căsători, într-o vreme în care el nu era încă despărţit de Sorana Ţopa, sau de crizele de neurastenie şi de melancolie pe care i le provoacă angajamentul marital, într-o dinamică existenţială în care Nina împărtăşeşte câte ceva din complexul Penelopei: ea e femeia de la care pleci şi la care te întorci, după lungi călătorii încărcate de esenţe rare şi de oboseală: „Mă gândeam, întorcându-mă acasă sub lună“ – scrie Eliade în data de 28 mai 1942 –, „că ceea ce este astăzi ireversibil în viaţa mea – e Nina. Nouă-zece ani trăiţi laolaltă nu se pot uita. O pot înşela pe Nina, dar după două săptămâni simt că nu pot trăi fără ea“ (123).
Scena internării Ninei la Casa de saúde e de repouso din Louça (la 28 iulie 1944) este atât de intensă ca simbolistică, încât până şi un psihanalist ar putea-o cita ca pagină didactică, de manual. „Urcând anevoie cele două etaje, rezemându-se în baston“ (240), Nina e practic nevăzută de către soţul care o însoţeşte, preocupat exclusiv de propriile sale reacţii de evaziune. După ce o instalează pe Nina – îşi aminteşte Eliade –, „am urcat după-amiază pe coamele dealurilor. Singur. [...] priveliştea e superbă. În stânga, estuarul Tagelui, neverosimil de albastru. În faţa mea, peste coame de dealuri, castelul de la Sintra se ghiceşte pe cea mai ascuţită înălţime“ (241). Totul se petrece în timp ce Nina îl urmăreşte „tot timpul de la fereastră“ (241), şi nu e deloc întâmplător, în ordinea subconştientă a psihanalizei, că tocmai a doua zi Eliade are pentru prima oară revelaţia macrantropului (pe care va şi construi, ulterior, o povestire) – „o formulă concretă şi pitorească a geniului şi a izolării sale definitive“, nu pregetă el să noteze (ibid.): „Imagine care m-a obsedat înainte de a adormi, a[stă-]noap-te: macranthropia unui tânăr. Creşte până la doisprezece metri. Nu mai aude sunetele oamenilor. Cum îşi ia iubita pe palmă şi, când îi şopteşte tragedia lui, fata se cutremură (îi vede gura, monstruoasă etc.). Izolarea lui definitivă într-o cabană făcută de el, în munte“ (ibid.).
La începutul lui septembrie, tot la Louça, starea pacientei se înrăutăţeşte: „Edemul piciorului stâng, care a început să cedeze abia acum câteva zile, m-a speriat şi a speriat-o şi pe ea. Nina nu se mai dă jos din pat. E atât de slabă, încât nu-şi poate mişca singură piciorul bolnav“ (242). Eliade e copleşit: „Zilele trecute, rămânând cu Nina vreo treizeci şi şase de ore, nu mă puteam apropia de ea fără să plâng. Plângeam de câtă fericire şi dragoste era adunată în trecutul nostru!“ (243).
„În fond“ – scrie el –, „acesta este gran-dios într-o căsătorie reuşită: că ai un martor al vieţii tale trecute, mai precis al marilor momente, al variilor tensiuni şi revelaţii din această viaţă [...] Nimeni pe lume, în afară de Nina şi cu mine, nu ştim cum arăta Titisee într-o anumită după-amiază, când am văzut-o noi. Nimeni în afară de noi doi nu a văzut Ulmul nostru. Eu şi cu Nina suntem legaţi mai mult decât prin dragostea şi prietenia noastră; suntem legaţi şi prin istoria pe care am trăit-o sau am făcut-o împreună“ (243).
Dacă trecutul se dovedeşte a fi atât de idilic, prezentul e foarte departe de a i se alătura. Tracasat de boala soţiei sale, Eliade are o suită de „atacuri de nervi“, „neştiute de nimeni“ (245). Unul, pe care nu şi-l mai poate stăpâni, izbucneşte chiar la sanatoriu, „faţă de Giza şi Nina“ (245). Abstinenţa erotică impusă îl înnebuneşte: „am teribile pofte...“ (244). Frustrat în planul cărnii, sublimează erosul refulat, imaginându-se amant gnostic, spiritualizat: „Sophia (înţelepciunea!) mă apără“ (246). Când nici asta nu ajută, se produce explozia, apare voluptatea spasmodică a detaşării, revolta. E cel mai cumplit paragraf din jurnal, pe care nimic uman nu-l mai poate ierta sau explica: „Dar mă întreb: oare nu trădez? Oare nu mă trădez pe mine, nu-mi trădez geniul meu, neamul meu, lăsându-mă absorbit exclusiv de boala Ninei, nemaidormind nopţile, nemaifăcând nimic toată ziua, nici măcar transcriind şi perfecţionând operele mele neterminate? Poate ar trebui să fiu mai egoist. Să mă gândesc în primul rând la datoria pe care o am faţă de geniul meu“ (13 oct. 1944 – p. 262).
Până la notarea acestei izbucniri de o sinceritate crudă, cinică, Eliade se desprinde de sanatoriul în care zace Nina pentru a participa – aparent din patriotism... – la Congresul luso-spaniol de la Córdoba, care începe pe 4 octombrie: „Îmi spun că România trebuie să fie prezentă [...], astăzi, când nimeni nu mai ştie ce să creadă despre noi“ (250). Evadarea fusese plănuită ca o recompensă, mai demult; cu trei săptămâni înainte, Eliade îşi scrie comunicarea (244); aşteaptă congresul „ca o destindere“ (250), deşi presimte că va fi un simulacru, fiindcă nu este un congres de primă mână: „Cât de puţin interesanţi sunt savanţii! Mai ales aceştia adunaţi aici, mai toţi de mâna a treia! Şi ce farsă sunt, în general, congresele ştiinţifice – unde oricine, dacă e obraznic sau abil, poate să ia parte...“ (251).
Înainte de plecare, cere încuviinţarea medicului şi a soţiei sale bolnave („Nina ţine foarte mult să mă duc“, 250), dar nici nu ajunge bine la Córdoba că o şi cunoaşte pe tânăra Palomitera Hoyos, „etnografă“, care „ţine o comunicare despre ginecocraţia spaniolă“ (252): „Brună, slabă, în doliu; admirabili ochi, deşi puţin obosiţi; e scriitoare“. Petrec „împreună toată noaptea“, cu detalii pe care Eliade le notează parţial („devenisem insistent“, 256), lăsând unele şi pentru un proiectat – dar scris parţial abia la întoarcerea în Portugalia – Jurnal andaluz (255), în fundalul căruia persistă dilema pe care autorul nu ezită, în mici momente de luciditate penitentă, să şi-o pună pe tot parcursul sejurului spaniol: „... e sau nu păcat să ţii de mijloc fata pe care abia ai cunoscut-o, după ce, în ultima săptămână, te-ai rugat atâta pentru viaţa şi sănătatea femeii pe care o iubeşti de doisprezece ani, de care te leagă, indisolubil, tinereţea ta...“ (256).
A doua zi, seara, merge „la teatru, de varietăţi, să asculte pe Carmen de Triana“ (258). În ziua următoare, congresul se apropie de sfârşit: „încerc, prin orice mijloace, să scap de Paloma: care, nu înţeleg de ce, mă oboseşte de moarte“ (259). Dar nu îi întoarce, pur şi simplu, spatele, dând colţul cu explicaţiile de rigoare, ci recurge la o banală stratagemă de escamotare: „Mă întorc cu Gabriel şi două fete delicioase. Intrăm în casa uneia dintre ele...“ (259). Motivul? Nu este o simplă demisie de la distanţă, consumată la adăpostul unei rutiniere excursii academice: e opţiunea dintotdeauna a autorului de a alege viaţa în detrimentul morţii, de a se pune la adăpost de implacabilul funest al eternităţii prin intermediul spontaneităţii empirice, exuberante a clipei: „Mi-e suficientă noaptea, luna, câmpul, femeia – sau orice altceva viu“ (260 – subl. îi aparţine lui M.E.).
Ajuns acasă, o găseşte pe Nina „cu ganglionul umflat“ (263). Diagnosticul – poate fiindcă Eliade nu are curajul să rostească singurul CUVÂNT care acoperă adevărul – merge încă pe bâjbâite: „otită şi parotidită. Şi nu poate fi tratată nici cu sulfamide, nici cu injecţii de lapte, din cauza extraordinarei sale slăbiciuni“ (263). În 19 octombrie, Nina începe „a fi alimentată artificial, prin clisme“ (263). Peste o lună, „la 20 noiembrie, 12,30, fără să ştie, fără să bănuim nici noi, măcar, fără ca sora să ne anunţe“ (269), ea se stinge, plecarea fiind resimţită de către Eliade ca o eliberare, ca promisiunea unei noi ere, încă incerte: „Nina mi-a fost luată pentru păcatele mele şi pentru mântuirea ei. Dumnezeu a voit s-o ia, ca să mă zvârle pe mine într-o nouă viaţă – de care, acum, nu ştiu încă nimic“ (269).
Percepţia actului sacrificial se acutizează odată cu apropierea Crăciunului, în ultima decadă a lui decembrie, când autorul precizează din nou că moartea soţiei sale este un semn divin, pentru ca el să renască: „Nina n-a plecat de lângă mine de voia ei, ci Dumnezeu mi-a luat-o pentru a mă face să gândesc în chip creator, adică pentru a-mi facilita mântuirea. Plecarea Ninei va avea pentru viaţa care mi-a mai rămas un sens soteriologic. Despărţirea de Maitreyi, acum nouăsprezece ani, a avut şi ea un sens: am fugit din India, am abandonat Yoga şi filozofia indiană pentru cultura românească şi pentru literatura mea“ (270-271).
În termenii subconştientului, Eliade serializează unicitatea (adică dispariţia tragică a Ninei), introducând-o într-o cronologie. Deşi suferind, răvăşit şi pradă unui viitor incert, pentru că nici politica nu-l ajută să supravieţuiască în diplomaţie, e deja pregătit pentru noi experienţe.
Incipit vita nuova...

Note

1. Iată pasajul revelator:
„Acum doisprezece ani, la 25 dec[embrie] 1932, prietenia mea cu Nina, care dura de mai multe luni, s-a transformat pe neaşteptate în dragoste. A fost cu totul întâmplător. Nici noi, nici prietenii noştri n-au bănuit că o asemenea pasiune e posibilă între doi prieteni-camarazi. (Eu povestisem Ninei dragostea mea cu Maitreyi, şi o ţineam la curent cu etapele legăturii cu Sorana, care începuse în toamna 1932.) Nina mi-a spus că nu-i place să împartă dragostea nimănui şi că trebuie să rup cu Sorana. I-am făgăduit, am încercat, dar n-am izbutit decât după vreo şapte luni, în iulie 1933, după ce – petrecând zece zile cu Sorana la Poiana Braşovului – am rupt definitiv cu ea şi am anunţat logodna cu Nina. Aceste şapte luni au fost patetice pentru mine: iubeam pe Nina, mă exaspera Sorana, dar nu puteam renunţa nici la ea. Le minţeam pe amândouă. Şi păcatul lor a căzut asupra mea. Pentru că, în iunie 1933, Sorana şi-a făcut un raclaj, iar în aceeaşi lună Nina mi-a spus că e însărcinată şi, deşi nu eram încă căsătoriţi, m-a implorat să lase copilul, chiar dacă dragostea noastră nu va avea o consacrare oficială. M-am opus din răsputeri, şi Nina m-a ascultat. Nu ştiu în ce condiţii şi-a făcut raclajul, dar de atunci n-a mai rămas niciodată însărcinată –iar în 1943 a descoperit, la Bucureşti, că are un cancer uterin. Oare n-a fost provocat de raclaj? Şi atunci, nu sunt eu vinovat de suferinţele şi moartea ei?...“ (Jurnalul portughez, p. 274).
2. Toate citatele sunt reproduse după ediţia Mircea Eliade, Jurnalul portughez şi alte scrieri, vol. 1, prefaţă şi îngrijire de ediţie de Sorin Alexandrescu, studii introductive, note şi traduceri de Sorin Alexandrescu, Florin Ţurcanu şi Mihai Zamfir, traduceri din portugheză şi glosar de nume de Mihai Zamfir, Bucureşti: Humanitas, 2006. Pentru a nu încărca textul cu trimiteri fără sfârşit, ne vom limita să trecem numărul de pagină la sfârşitul fiecărui citat.

ŞTEFAN BORBELY

NINA

» anul XVIII, 2007, nr. 4 (203)

	anul XXI, 2010, nr. 7 (242)
	Nina Ştefan Borbély EVENIMENTUL INTIM cel mai important al Jurnalului portughez1 îl reprezintă boala şi moartea primei soţii a lui Mircea Eliade, Nina, la 20 noiembrie 1944. Legionară convinsă la rândul ei şi fire extrem de sensibilă, Nina a făcut tot posibilul să-i ascundă soţului ei adevărată cauză a bolii, pentru a-l menaja. E normal, atunci, că de la primele simptome, Eliade nu a recunoscut că este vorba de un cancer uterin metastaziat – provocat, după toate probabilităţile, chiar de el însuşi, după ce a refuzat copilul pe care Nina urma să îl aibă, tot aşa cum refuzase şi copilul Soranei, cauzând două întreruperi de sarcină în aceeaşi lună! (274)2, punând indispoziţiile pe seama altor cauze. „De patru zile, Nina este foarte greu bolnavă“ – consemnează el în data de 13 iunie 1944. „Din nou sciatica, etc. etc.“ (230). Adevărul este că el o iubeşte ambiguu: are nevoie de ea, fiindcă îi conferă platforma de siguranţă discretă la adăpostul căreia poate să se consacre operei de scriitor şi de savant, dar îi şi reproşează „angajarea“ maritală subită, aparent ireversibilă, care-l ţine „legat“, deşi Nina – foarte inteligentă! – e conştientă de faptul că un om ca soţul ei, marcat şi de experienţa lui Maitreyi, din tinereţea indiană (la care jur-nalul revine în repetate rânduri), nu poate sta la nesfârşit în umbra protectoare a unui iatac îngust, oricât de protector s-ar dovedi el. Ambiguitatea marchează progresia însemnărilor până la moartea soţiei, tot aşa cum, sub aspect existenţial, Eliade dă dovadă de aceeaşi ambiguitate în reacţiile umane pe care le are la vederea bolii din ce în ce mai grave, apoi implacabile, a Ninei. Modul în care el continuă să se raporteze la Maitreyi, ţinând scrupulos şi un „calendar“ al micilor gesturi şi evenimente care i-au pecetluit destinul în India, indică o tehnică soteriologică, ale cărei articulaţii merită analizate, fiindcă ele explică multe dintre reacţiile care vor urma. Există – sugerează în acest sens Eliade – două tipuri de oameni: cei care se „blochează“ în amintiri, în evenimente trecute, relativizându-şi în acest fel impactul decisiv al prezentului, şi cei care, dimpotrivă, se desprind voluntar de „reziduuri“, ard conştient, cu forţa unei combustii sufleteşti totale, evenimentele trecutului, pentru a fi întotdeauna pregătiţi să înfrunte ineditul, provocarea sau viitorul. Dacă extrapolăm tipologia în domeniul sintactic al culturii, prima cale e cea creştină: a interiorizării suferinţelor lui Iisus prin tehnica euharistiei, a trăirii lumii ca via negativa, nu din alt motiv, ci din acela, programatic, al lui imitatio Christi. A doua cale este cea budistă, privilegiată – asocierea nu este întâmplătoare! – şi de către acel geniu al „punţilor“ aruncate către Supraom care a fost Nietzsche. „Mă gândeam“ – meditează Eliade la 28 mai 1942 – „că, totuşi, Buddha a găsit singura soluţie firească a ieşirii din durere, a evadării din durată. Singura posibilitate a omului de a scăpa de durere, de regrete, de melancolii, de sentimentul ocaziilor pierdute etc. – este să nu se ataşeze. Cât de bine înţelesesem lucrurile acestea încă din adolescenţă! Ce era oare altceva lupta mea împotriva amin-tirilor şi tehnicile, unele ascetice, de la paisprezece-şaptesprezece ani – decât încercarea de a trăi autonom, fără cadavre în sufletul meu, fără obiecte pasionale în existenţa mea“ (123). Nina contravenea întrucâtva unui asemenea program prospectiv; Eliade îşi va aminti, în toate jurnalele, de subita decizie pe care o luaseră amândoi de a se căsători, într-o vreme în care el nu era încă despărţit de Sorana Ţopa, sau de crizele de neurastenie şi de melancolie pe care i le provoacă angajamentul marital, într-o dinamică existenţială în care Nina împărtăşeşte câte ceva din complexul Penelopei: ea e femeia de la care pleci şi la care te întorci, după lungi călătorii încărcate de esenţe rare şi de oboseală: „Mă gândeam, întorcându-mă acasă sub lună“ – scrie Eliade în data de 28 mai 1942 –, „că ceea ce este astăzi ireversibil în viaţa mea – e Nina. Nouă-zece ani trăiţi laolaltă nu se pot uita. O pot înşela pe Nina, dar după două săptămâni simt că nu pot trăi fără ea“ (123). Scena internării Ninei la Casa de saúde e de repouso din Louça (la 28 iulie 1944) este atât de intensă ca simbolistică, încât până şi un psihanalist ar putea-o cita ca pagină didactică, de manual. „Urcând anevoie cele două etaje, rezemându-se în baston“ (240), Nina e practic nevăzută de către soţul care o însoţeşte, preocupat exclusiv de propriile sale reacţii de evaziune. După ce o instalează pe Nina – îşi aminteşte Eliade –, „am urcat după-amiază pe coamele dealurilor. Singur. [...] priveliştea e superbă. În stânga, estuarul Tagelui, neverosimil de albastru. În faţa mea, peste coame de dealuri, castelul de la Sintra se ghiceşte pe cea mai ascuţită înălţime“ (241). Totul se petrece în timp ce Nina îl urmăreşte „tot timpul de la fereastră“ (241), şi nu e deloc întâmplător, în ordinea subconştientă a psihanalizei, că tocmai a doua zi Eliade are pentru prima oară revelaţia macrantropului (pe care va şi construi, ulterior, o povestire) – „o formulă concretă şi pitorească a geniului şi a izolării sale definitive“, nu pregetă el să noteze (ibid.): „Imagine care m-a obsedat înainte de a adormi, a[stă-]noap-te: macranthropia unui tânăr. Creşte până la doisprezece metri. Nu mai aude sunetele oamenilor. Cum îşi ia iubita pe palmă şi, când îi şopteşte tragedia lui, fata se cutremură (îi vede gura, monstruoasă etc.). Izolarea lui definitivă într-o cabană făcută de el, în munte“ (ibid.). La începutul lui septembrie, tot la Louça, starea pacientei se înrăutăţeşte: „Edemul piciorului stâng, care a început să cedeze abia acum câteva zile, m-a speriat şi a speriat-o şi pe ea. Nina nu se mai dă jos din pat. E atât de slabă, încât nu-şi poate mişca singură piciorul bolnav“ (242). Eliade e copleşit: „Zilele trecute, rămânând cu Nina vreo treizeci şi şase de ore, nu mă puteam apropia de ea fără să plâng. Plângeam de câtă fericire şi dragoste era adunată în trecutul nostru!“ (243). „În fond“ – scrie el –, „acesta este gran-dios într-o căsătorie reuşită: că ai un martor al vieţii tale trecute, mai precis al marilor momente, al variilor tensiuni şi revelaţii din această viaţă [...] Nimeni pe lume, în afară de Nina şi cu mine, nu ştim cum arăta Titisee într-o anumită după-amiază, când am văzut-o noi. Nimeni în afară de noi doi nu a văzut Ulmul nostru. Eu şi cu Nina suntem legaţi mai mult decât prin dragostea şi prietenia noastră; suntem legaţi şi prin istoria pe care am trăit-o sau am făcut-o împreună“ (243). Dacă trecutul se dovedeşte a fi atât de idilic, prezentul e foarte departe de a i se alătura. Tracasat de boala soţiei sale, Eliade are o suită de „atacuri de nervi“, „neştiute de nimeni“ (245). Unul, pe care nu şi-l mai poate stăpâni, izbucneşte chiar la sanatoriu, „faţă de Giza şi Nina“ (245). Abstinenţa erotică impusă îl înnebuneşte: „am teribile pofte...“ (244). Frustrat în planul cărnii, sublimează erosul refulat, imaginându-se amant gnostic, spiritualizat: „Sophia (înţelepciunea!) mă apără“ (246). Când nici asta nu ajută, se produce explozia, apare voluptatea spasmodică a detaşării, revolta. E cel mai cumplit paragraf din jurnal, pe care nimic uman nu-l mai poate ierta sau explica: „Dar mă întreb: oare nu trădez? Oare nu mă trădez pe mine, nu-mi trădez geniul meu, neamul meu, lăsându-mă absorbit exclusiv de boala Ninei, nemaidormind nopţile, nemaifăcând nimic toată ziua, nici măcar transcriind şi perfecţionând operele mele neterminate? Poate ar trebui să fiu mai egoist. Să mă gândesc în primul rând la datoria pe care o am faţă de geniul meu“ (13 oct. 1944 – p. 262). Până la notarea acestei izbucniri de o sinceritate crudă, cinică, Eliade se desprinde de sanatoriul în care zace Nina pentru a participa – aparent din patriotism... – la Congresul luso-spaniol de la Córdoba, care începe pe 4 octombrie: „Îmi spun că România trebuie să fie prezentă [...], astăzi, când nimeni nu mai ştie ce să creadă despre noi“ (250). Evadarea fusese plănuită ca o recompensă, mai demult; cu trei săptămâni înainte, Eliade îşi scrie comunicarea (244); aşteaptă congresul „ca o destindere“ (250), deşi presimte că va fi un simulacru, fiindcă nu este un congres de primă mână: „Cât de puţin interesanţi sunt savanţii! Mai ales aceştia adunaţi aici, mai toţi de mâna a treia! Şi ce farsă sunt, în general, congresele ştiinţifice – unde oricine, dacă e obraznic sau abil, poate să ia parte...“ (251). Înainte de plecare, cere încuviinţarea medicului şi a soţiei sale bolnave („Nina ţine foarte mult să mă duc“, 250), dar nici nu ajunge bine la Córdoba că o şi cunoaşte pe tânăra Palomitera Hoyos, „etnografă“, care „ţine o comunicare despre ginecocraţia spaniolă“ (252): „Brună, slabă, în doliu; admirabili ochi, deşi puţin obosiţi; e scriitoare“. Petrec „împreună toată noaptea“, cu detalii pe care Eliade le notează parţial („devenisem insistent“, 256), lăsând unele şi pentru un proiectat – dar scris parţial abia la întoarcerea în Portugalia – Jurnal andaluz (255), în fundalul căruia persistă dilema pe care autorul nu ezită, în mici momente de luciditate penitentă, să şi-o pună pe tot parcursul sejurului spaniol: „... e sau nu păcat să ţii de mijloc fata pe care abia ai cunoscut-o, după ce, în ultima săptămână, te-ai rugat atâta pentru viaţa şi sănătatea femeii pe care o iubeşti de doisprezece ani, de care te leagă, indisolubil, tinereţea ta...“ (256). A doua zi, seara, merge „la teatru, de varietăţi, să asculte pe Carmen de Triana“ (258). În ziua următoare, congresul se apropie de sfârşit: „încerc, prin orice mijloace, să scap de Paloma: care, nu înţeleg de ce, mă oboseşte de moarte“ (259). Dar nu îi întoarce, pur şi simplu, spatele, dând colţul cu explicaţiile de rigoare, ci recurge la o banală stratagemă de escamotare: „Mă întorc cu Gabriel şi două fete delicioase. Intrăm în casa uneia dintre ele...“ (259). Motivul? Nu este o simplă demisie de la distanţă, consumată la adăpostul unei rutiniere excursii academice: e opţiunea dintotdeauna a autorului de a alege viaţa în detrimentul morţii, de a se pune la adăpost de implacabilul funest al eternităţii prin intermediul spontaneităţii empirice, exuberante a clipei: „Mi-e suficientă noaptea, luna, câmpul, femeia – sau orice altceva viu“ (260 – subl. îi aparţine lui M.E.). Ajuns acasă, o găseşte pe Nina „cu ganglionul umflat“ (263). Diagnosticul – poate fiindcă Eliade nu are curajul să rostească singurul CUVÂNT care acoperă adevărul – merge încă pe bâjbâite: „otită şi parotidită. Şi nu poate fi tratată nici cu sulfamide, nici cu injecţii de lapte, din cauza extraordinarei sale slăbiciuni“ (263). În 19 octombrie, Nina începe „a fi alimentată artificial, prin clisme“ (263). Peste o lună, „la 20 noiembrie, 12,30, fără să ştie, fără să bănuim nici noi, măcar, fără ca sora să ne anunţe“ (269), ea se stinge, plecarea fiind resimţită de către Eliade ca o eliberare, ca promisiunea unei noi ere, încă incerte: „Nina mi-a fost luată pentru păcatele mele şi pentru mântuirea ei. Dumnezeu a voit s-o ia, ca să mă zvârle pe mine într-o nouă viaţă – de care, acum, nu ştiu încă nimic“ (269). Percepţia actului sacrificial se acutizează odată cu apropierea Crăciunului, în ultima decadă a lui decembrie, când autorul precizează din nou că moartea soţiei sale este un semn divin, pentru ca el să renască: „Nina n-a plecat de lângă mine de voia ei, ci Dumnezeu mi-a luat-o pentru a mă face să gândesc în chip creator, adică pentru a-mi facilita mântuirea. Plecarea Ninei va avea pentru viaţa care mi-a mai rămas un sens soteriologic. Despărţirea de Maitreyi, acum nouăsprezece ani, a avut şi ea un sens: am fugit din India, am abandonat Yoga şi filozofia indiană pentru cultura românească şi pentru literatura mea“ (270-271). În termenii subconştientului, Eliade serializează unicitatea (adică dispariţia tragică a Ninei), introducând-o într-o cronologie. Deşi suferind, răvăşit şi pradă unui viitor incert, pentru că nici politica nu-l ajută să supravieţuiască în diplomaţie, e deja pregătit pentru noi experienţe. Incipit vita nuova... Note 1. Iată pasajul revelator: „Acum doisprezece ani, la 25 dec[embrie] 1932, prietenia mea cu Nina, care dura de mai multe luni, s-a transformat pe neaşteptate în dragoste. A fost cu totul întâmplător. Nici noi, nici prietenii noştri n-au bănuit că o asemenea pasiune e posibilă între doi prieteni-camarazi. (Eu povestisem Ninei dragostea mea cu Maitreyi, şi o ţineam la curent cu etapele legăturii cu Sorana, care începuse în toamna 1932.) Nina mi-a spus că nu-i place să împartă dragostea nimănui şi că trebuie să rup cu Sorana. I-am făgăduit, am încercat, dar n-am izbutit decât după vreo şapte luni, în iulie 1933, după ce – petrecând zece zile cu Sorana la Poiana Braşovului – am rupt definitiv cu ea şi am anunţat logodna cu Nina. Aceste şapte luni au fost patetice pentru mine: iubeam pe Nina, mă exaspera Sorana, dar nu puteam renunţa nici la ea. Le minţeam pe amândouă. Şi păcatul lor a căzut asupra mea. Pentru că, în iunie 1933, Sorana şi-a făcut un raclaj, iar în aceeaşi lună Nina mi-a spus că e însărcinată şi, deşi nu eram încă căsătoriţi, m-a implorat să lase copilul, chiar dacă dragostea noastră nu va avea o consacrare oficială. M-am opus din răsputeri, şi Nina m-a ascultat. Nu ştiu în ce condiţii şi-a făcut raclajul, dar de atunci n-a mai rămas niciodată însărcinată –iar în 1943 a descoperit, la Bucureşti, că are un cancer uterin. Oare n-a fost provocat de raclaj? Şi atunci, nu sunt eu vinovat de suferinţele şi moartea ei?...“ (Jurnalul portughez, p. 274). 2. Toate citatele sunt reproduse după ediţia Mircea Eliade, Jurnalul portughez şi alte scrieri, vol. 1, prefaţă şi îngrijire de ediţie de Sorin Alexandrescu, studii introductive, note şi traduceri de Sorin Alexandrescu, Florin Ţurcanu şi Mihai Zamfir, traduceri din portugheză şi glosar de nume de Mihai Zamfir, Bucureşti: Humanitas, 2006. Pentru a nu încărca textul cu trimiteri fără sfârşit, ne vom limita să trecem numărul de pagină la sfârşitul fiecărui citat. ŞTEFAN BORBELY NINA » anul XVIII, 2007, nr. 4 (203)