Scriitorii români şi cauza coreeană

Cristian Vasile

          Subiectul poziţiei oficiale a României comuniste faţă de conflictul din Peninsula Coreeană de la începutul anilor 1950 a fost abordat tangenţial în cele câteva sinteze de istorie a politicii externe postbelice, precum şi în unele studii speciale consacrate diplomaţiei RPR. Cartea recent apărută a lui Radu Tudorancea – Ipostazele „ajutorului frăţesc“: Republica Populară Română şi războiul din Coreea (1950-1953), cuvânt-înainte de Kenton Clymer, Cluj-Napoca: Editura Eikon, 2014 – este cu atât mai importantă cu cât reprezintă de fapt prima monografie despre această temă, care implică tratarea unor chestiuni ce privesc relaţiile internaţionale, precum şi aspecte de politică internă.
          Autorul surprinde foarte bine imaginile şi modelele dihotomice – adoptate de oficialii României comuniste – care plasau tabăra formată din URSS şi „democraţiile populare“ în rândul „susţinătorilor păcii“, în timp ce, în mod invariabil, grupul statelor occidentale, în principal SUA şi Marea Britanie, era asimilat „duşmanilor păcii“ (de la 1950, în fapt începând din 1947, şi până la Congresul Mondial al Tineretului, din 25-30 iulie 1953, şi Festivalul Mondial al Tineretului şi Studenţilor, din 2-16 august 1953, manifestări desfăşurate la Bucureşti – evenimente tratate pe larg în volum, p. 171 şi urm.).
          Cum am anticipat, lucrarea nu descrie doar o secvenţă de istorie politică a relaţiilor internaţionale la începuturile Războiului Rece, ci – în anumite momente – se apleacă inclusiv asupra propagandei interne (româneşti) privind conflagraţia din Coreea (care s-a vădit în presă şi literatură). De altfel, în plan secund, cartea este şi o analiză pertinentă a degradării vocabularului politic şi a literaturii; pe de o parte, termeni precum „pace“, „patrie“ şi „libertate“ – vehiculaţi în exces şi propagandistic – au ajuns să fie deformaţi şi să capete alte accepţii; pe de altă parte, reflectarea în literatură – sub „îndrumarea“ secţiilor ideologice ale CC al PMR – a „cauzei coreene“ a scos la iveală o dată în plus înfeudarea politică fără precedent (mai ales) a poeziei. Încă din vara lui 1950, în acord cu celelalte structuri ale aparatului de partid şi guvernamentale, Secţia de propagandă şi agitaţie, condusă de Leonte Răutu, le-a trasat scriitorilor sarcini legate de reflectarea în presa literară a solidarităţii cu poporul coreean, victimă a agresiunii „imperialiste“ americane (în fapt, atacatorii erau grupaţi în jurul lui Kim Ir Sen, sprijinit de URSS şi apoi de China lui Mao, iar SUA aveau deplină legitimitate întrucât intervenţia militară s-a produs în urma unor rezoluţii ale ONU).
          Cum observă şi Radu Tudorancea, tema războiului din Coreea (a modului în care acesta a fost purtat şi mai ales problema responsabilităţii) a fost abordată mai ales în creaţii poetice publicate în Scânteia, Scânteia tineretului şi Viaţa românească, iar printre cei care s-au făcut remarcaţi îi regăsim pe: Eugen Jebeleanu, Dan Deşliu, Veronica Porumbacu, Mircea Bonda, Eugen Frunză. În principal, poemele ilustrau lupta poporului din Nord contra „cotropitorilor“, mesajul lor central fiind justeţea cauzei nord-coreene, dorinţa de pace, monstruozitatea „imperialiştilor“ americani (acuzaţi fără dovezi de folosirea armei bacteriologice – vezi E. Jebeleanu, „Războiul bacteriologic“, în Viaţa românească, aprilie 1952). Propaganda a insistat că poeziile nu exprimă doar o solidaritate cu poporul coreean, ci întruchipează însăşi adevărata literatură patriotică. Dan Deşliu – care funcţiona ca gazetar/corespondent special la Scânteia – a fost poate şi mai activ (cu ale sale poeme politice „Cuvânt către Coreea“, „Kociedo“, „Steagul“, „Cuvântul eroilor către omenire“). De altfel, instanţele ideologice l-au şi propus – la loc de frunte – pentru recompense, distincţii, medalii, decorări (i-a şi fost decernat de mai multe ori Premiul de Stat).
          Peste ani, Eugen Jebeleanu a descoperit adevăratul pacifism, delimitându-se de acel „patriotism“ al anilor 1950, prosovietic şi pronord-coreean, prin neincluderea acelor creaţii viciate de spiritul jdanovist în antologiile sale de poezie. Jebeleanu şi-a pus în umbră acel tip îndoielnic de poezie patriotică – pusă de fapt în serviciul imperialismului sovietic şi al expansionismului de tip Kim Ir Sen. Simbolic, în 1971, momentul minirevoluţiei culturale – pusă de mulţi pe seama influenţei pe care vizita în China şi Coreea de Nord a avut-o asupra lui Nicolae Ceauşescu –, E. Jebeleanu respingea atât tentativa de revenire la realismul socialist, cât şi încercarea de redefinire a literaturii, a artei, ca artă patriotică, sintagmă care îi amintea de ceva cunoscut, oneros şi indezirabil. „Singura artă patriotică este Arta. [...] Numai cu sentimente patriotice sau cu simularea lor nu se poate face artă“ (Eugen Jebeleanu, Pro Patria, 1971; text reluat în volumul Deasupra zilei, Bucureşti: Editura Eminescu, 1981, p. 10).
          O transfigurare asemănătoare a trăit şi Dan Deşliu, vociferantul cu spirit stalinist de altădată, poetul lui „Lazăr de la Rusca“ (cf. Daniel Nicolescu, Vremuri de tinichea: Convorbiri cu Dan Deşliu, Bucureşti: Editura Eminescu, 1998), care ajungea să fie etichetat la finele anilor 1970 – datorită poziţiei critice faţă de regimul Ceauşescu şi faţă de susţinătorii lui Eugen Barbu – drept „unealtă a imperialismului“. Dan Deşliu – care îşi redescoperise adevărata vocaţie scriitoricească – a traversat drumul Damascului şi s-a căit pentru ceea ce chiar el a numit cariera de „număr unu al versificaţiilor politice“ din prima jumătate a anilor 1950.
          În mod previzibil, cercetarea lui Radu Tudorancea este orientată către identificarea tuturor aspectelor relevante privind reacţiile României comuniste faţă de conflictul din Coreea, de la poziţiile oficiale, diplomatice, până la aspectele financiare, economice, logistice şi cultural-ideologice. Analiza scoate în evidenţă – practic, de-a lungul tuturor capitolelor – perspectiva unilaterală asumată de autorităţile comuniste de la Bucureşti, pe deplin sincronizată cu poziţia taberei „statelor frăţeşti“, având în frunte URSS, în abordarea principalelor episoade ale conflagraţiei asiatice.
          Pe de altă parte, tema războiului ca subiect ideologic nu a dispărut. La finele anului 1968, Paul Niculescu-Mizil – secondantul lui Leonte Răutu din anii 1950 – era nemulţumit că scriitorii care activează în presă nu reflectă subiecte precum: primejdia reprezentată de imperialismul american (intervenţia militară din Vietnam), necesitatea retragerii trupelor străine din Indochina şi a VIII-a aniversare a Frontului Naţional de Eliberare din Vietnamul de Sud. Se contura deja sfârşitul liberalizării limitate. Trecuseră doar patru luni de la condamnarea de către N. Ceauşescu a invaziei sovietice în Cehoslovacia. Din nou, „imperialiştii“ erau în occident, şi nu la răsărit.

 

Cristian Vasile

Scriitorii români şi cauza coreeană (Radu Tudorancea – Ipostazele „ajutorului frăţesc“: Republica Populară Română şi războiul din Coreea (1950-1953), cuvânt-înainte de Kenton Clymer. Cluj-Napoca: Editura Eikon, 2014)

» anul XXVI, 2015, nr. 1 (296)