Rinocerii, un spectacol de Robert Wilson

Valentin Dumitrescu

          Pentru Robert Wilson, teatrul e un insolit Drum al Damascului. Cei ce i se alătură sunt participanţi la un ritual în care iluminarea şi rîsul consună, se consumă într-o clipă nemărginită. Nu există nici accidente, nici vreo ruptură de ritm, angrenaj de ceasornic elveţian. Sfidînd clişeele pontifilor criticii supraponderale, perfecţiunea, departe de a înstrăina subiectul, e chemată să-i descătuşeze polisemia în act. „Bucuraţi-vă simţurile“ ar fi în fond îndemnul către cei ce au păşit pe această cale. Nimic mai mult decît un mereu surprinzător „mesaj“. Niciun efect nu va fi ignorat, niciun defect nereprezentabil. Mişcarea se descompune în imagini stop-cadru, semne transmise cumva din absolutul cosmotic în derizoriul cotidian. Pătrunzînd în acest univers al ambivalenţei – lumină/întuneric, fantasmă/obiect, real/parodie, unic/multiplu –, trebuie să fii orb şi surd să nu trăieşti aici decît între limitele formalului, cînd sacrul şi profanul se intersectează fulgurant şi în voioşie. Chiar pe demonizatul Broadway planează îngeri.
          Acest artist complet al scenei italiene, căci numai scena clasică de astăzi suportă angrenajul tehnologiei adaptat rigorilor teatrului reinventat cu fiecare montare purtîndu-i sigiliul inconfundabil, posedă vigoarea unui cowboy texan călare fără şa pe cai sălbatici şi rafinamentul spiritului francez ca un bun american transplantat în Hexagon. Poate metamorfoza orice atinge în spectacol, adică în intangibil. Clasici ai prozei universale simultan cu prezentări de modă pariziene –, efemerul unui astăzi, muzealul dintr-un viitor apropiat (dar între extreme palpită nervul neexplorat al acestei vieţi). Prin formaţie nimic nu-l împiedica să campeze în arhitectură, manifestîndu-se lucrativ la comandă în edificarea de centre culturale şi puşcării, în absenţa daimonului care i-a impus să sculpteze lumina, să facă vizibil inaudibilul. A intrat în legendă o montare de şapte ore fără cuvinte, prima dintr-o carieră considerată pe atunci incertă, Privirea celui surd, moment al întîlnirii cu Eugène Ionesco, cel care a demontat preeminenţa limbajului nu prin tehnica elipsei, ci, cum se mărturiseşte, cu prea mult limbaj. Paradoxală recunoaştere. După patruzeci şi patru de ani de la interviul cu dramaturgul care-l ispitea să-i regizeze piesele, îl regăsim acum la Teatrul Naţional „Marin Sorescu“ din Craiova cu un text obsedant tocmai pentru că, odată, un spectacol Rinocerii i s-a părut de neegalat. S-a întîmplat cîndva, prin anii ’60, pe Broadway. În varianta sa figurînd pe afişul de la intrare, dar nu şi în caietul-program, titlul este în engleză, egal în patagoneză, dacă vreţi, Rhinoceros, luîndu-şi astfel libertatea de a se detaşa de ipocriziile traducerii cu drepturi imperiale – talent de recepţioneri de hotel, ricana un redutabil romancier francez, poliglot fără ambiţii decît aceea de stilist, aventurier pînă la capătul nopţii, în gîlceava grămăticilor eterni.
           În urmă cu două decenii am văzut la Paris Sfioasa/ La nièce după cunoscuta nuvelă a lui Dostoievski, jucată şi regizată de un anume Bob Wilson, nume provocator de expat. În România pierdută în începuturile ceţoase ale democraţiei născînd monştri nu spunea mare lucru, dar la ruşi fusese deja adoptat – artist-fetiş. Eram împreună cu nepotul lui Boris Pasternak, tînăr arhitect destins şi cultivat care văzuse multe, descendent neafectat al unei genealogii ilustre. Normal, nimic din sfrijita vanitate a bravilor noştri carierişti cu viclenia orientală înrădăcinată în gene. Şi talente de hotelieri. Am vorbit mult cu Boris – botezat cu prenumele bunicului –, şi cu entuziasm. Mi-a confirmat ceea ce percepusem, receptasem prin filtrul lecturilor încă din adolescenţă. Era spiritul dostoievskian transmis dincolo de cuvinte pentru spectatorii contemporani, şi un ceremonial al comuniunii, caligrafie a spaţiului dinlăuntru. Iar actorul Bob Wilson, singur în scenă, un concentrat de energii dialogante, în mişcarea coregrafiată in jurul unui scaun – motiv reiterat în mai toate creaţiile –, înălţînd drama şi contradicţiile omeneşti la puterea arhetipalului. Actor de rasă, purtînd o mască de var, peruca insesizabilă dacă n-ai avut şansa să te primească în cabină pentru cîteva cuvinte. Şi, în linia acestei prezentări jurnalistice, fiindcă nu mulţi vor avea prilejul să ajungă la Craiova, iar spectacolul de acolo nu poate fi jucat în ţară, date fiind imensele costuri şi în consecinţă imposibilitatea tehnică a deplasării, nu e de prisos să menţionăm că Wilson e un renumit coregraf asimilînd lecţia marii şcoli americane frecventate, totodată artist plastic ale cărui lucrări sînt găzduite în celebre muzee din lume. Transferate în arta spectacolului, toate acestea sunt, ca şi experienţa de pedagog în cadrul Fundaţiei The Watermill Center, de el însuşi creată – domeniu impunător deschis comunităţii globale de artişti şi noilor abordări interdisciplinare –, elementele unui profil discernabil peste timp. Tocmai pentru că arta spectacolului e prin definiţie supusă efemerului, găsind în diversitatea corporalităţii ancora reunirii în fiinţă, la Wilson spiritul geometric şi spiritul de fineţe coabitează organic şi reverberant. Teatrul dobîndeşte atunci semnul suveranităţii în timp.
          În Rhinoceros asistăm la cîteva licenţe ce ne smulg convenţiei ilustrative a adecvării la text, prin reinstituirea coordonatelor originare. Nici vorbă de originalitate cu orice preţ, cît o neîntreruptă uimire faţă de relaţia plurivalentă de comunicare, la limita sinesteziei, cu mijloacele unui perfecţionist neîncadrabil. Pune la unison cu metodă materiale eterogene pentru a alimenta interogaţia. Introduce în ecuaţie un personaj coral, Martorul, logicianul – aparentă dedublare a vocii auctoriale ca prezenţă –, citind o poveste dintr-un teanc de foi pe care le azvîrle rînd pe rînd de la altitudinea scaunului supraînălţat. E una dintre fandările ce diagnosticheaza o lume scoasă din ţîţîni, şi totuşi cît de misterioasă în profunditatea-i nezdruncinată, soluţie scenică deschisă povestirii care a precedat piesa şi în acord cu structura distinctă a acesteia şi a teatrului-teatru dintr-o perspectiva care le înglobează prin ceea ce s-ar putea numi monologarea dialogului. În treacăt spus, o tehnică ce-i amplifică valenţele celui din urmă, fiindcă ne face să vedem dincolo de cortina convenţiei şi în indefinit. Ne amintim atunci de secvenţa dintr-un savuros film documentar – Eugène Ionesco aruncînd cu ne/disimulat dispreţ una după alta cărţile la îndemînă. Ale lui sau ale altora, puţin contează. O căutare neobosită aici, ca şi dincolo, unde martorul e condamnat să rămînă un străin, fie şi pentru că nu-şi însuşeşte nici propriile-i răspunsuri la provocări precum un mic-burghez harnic şi duzinier, într-o lume calculată de hotelieri, la răscrucea burlescului cu absurdul kafkian.
           Un prim efect este distanţarea şi privirea neîngrădită de lucruri/idei de-a gata spre un univers în care bîlciul hazliu-grotesc coabitează cu azurul. Fundalul cînd întunecat, cînd de un albastru electric intens, este populat de becuri de subterană, de sus coboară un telefon spînzurat, alteori un scaun în echilibru instabil cu picioarele spre înaltul neverosimil, cum neverosimile sunt marionetele cu obrazul văruit şi gesturi mecanice desprinse din comedia mută, printre care, marginal, cu un piepten în vîrful capului înfipt parcă în creier, Béranger. Sau poate o antenă de extraterestru într-o lume a primarului în expansiune –, de fapt un om. Undeva, deasupra, dar un deasupra relativ, căci mai există unul al ierarhiei celor loviţi rînd pe rînd de rinocerită, pentru care există trepte ducînd spre un patrulater luminat ce-i va absorbi înlăuntru-i – eternitate de coşciug transcendental –, şi încă, cel al rinocerului depăşit doar de copacii care se vor prăbuşi în ralanti, retezaţi simetric după ce mamiferul imparicopitat îşi va fi executat dansul ritualic prelungit la ieşirea din cadru, semnal şi avertisment; personajul Martorul, înconjurat de movilele birocraţiei rînduite, citeşte din filele ce vor pluti spre pămînt asemenea unor frunze uscate povestea comico-tragico-absurdă din Rhinoceros. Amalgamate într-un discurs logic, replicile personajelor în acţiune sunt reproduse pe un ton firesc, lipsit de orice afectare, în continuitatea solilocviului propriu interogaţiei ionesciene, izvorîtă din experienţa mistică trăită în tinereţe. „Scriu literatură pentru a regăsi această frumuseţe intactă în noroi. Lumina este cea pe care o caut şi mi se întîmplă din cînd în cînd să cred că am regăsit-o. Mereu în căutarea acestei lumini certe dincolo de tenebre“ – acest fragment din Antidoturi este revelator. Şi, poate, aici trebuie să fi descoperit Robert Wilson punctul de sprijin al interpretării uneia dintre cele mai dificile piese ale modernităţii, adesea ataşată unei conjuncturi sau alteia, pusă în slujba cauzelor abil sau mai puţin mascate, cînd nu e introdusă în procustianul pat al umanismului centrifugat. Dacă putem vorbi de o eliberare de sub dominaţia idolilor, demonstraţia americanului din Texas transplantat în Oraşul Luminilor e, prin însăşi arta sa, cuceritoare. Cu Rhinoceros, jucat impecabil de trupa Naţionalului craiovean, sprijinită de această viziune regizorală şi dramaturgică, ca şi de profuziunea elementelor expresive slujite de profesionişti de calibru şi tineri din ţară a căror experienţă dobîndită le va marca evoluţia viitoare, stagiunea actuală aduce un punct de cotitură. Spectatorii, chiar dacă nu într-o proporţie semnificativă, dar e suficientă o scînteie de geniu pentru a recîştiga teritoriul pierdut, s-au cam săturat de experimente gratuite ori de invazia productelor bulevardiere cărora şcolile de teatru le urmează exemplul. Rămîi cel puţin nedumerit, după o discuţie cu un proaspăt absolvent, nu doar de precaritatea culturii generale socotite cîndva obligatorie în domeniul umanioarelor, gustul fiind expresia imediată a unei minimale iniţieri. Pentru aceia, spectacolul unui Robert Wilson rămîne, dacă nu o necunoscută, un act expediat în colivia formalismului. Dar ce să mai spui cînd magiştrii lor ce se simt vexaţi vociferează rinoceresc împotriva rhinocerului wilsonian –, căci, desigur, Rhinoceros spre ce conduce el (!?). Parbleu, cum spun francezii, conduc ei. Şcolile de teatru au datoria să-şi ducă studenţii să vadă acest spectacol. Măcar pentru a încerca să înţeleagă înţelesul unor semne cum sunt în Rhinoceros închiderile şi deschiderile, sensul personajelor clovneşti îngropate pînă la gît, de pildă, invadînd avanscena cu grimasele lor clovneşti, sau cele ale porţilor înşelătoare, abia schiţate sau oferindu-se cu dărnicie, dar şi a unicei reale pe care se profilează în final, siluetate doar, imaginea lui Béranger împreună cu însoţitorul său, Martorul, logicianul. Înspre lumină. Totuşi, poetica nu se deprinde ca o mecanică a bolizilor de curse, ajunsă azi un fel de simbol palpabil al succesului în viaţă. În sfîrşit, îmi propusesem de fapt un pariu care e afacerea zeilor, prin urmare nimic de pierdut, altfel cu atît mai bine. M-am gîndit la un proiect fără text, imposibil într-o publicaţie literară. O cronică exclusiv din imagini, fără comentarii, cu autor necunoscut aşa cum sînt catedralele şi nici piramidele nu au lăsat în praful timpului urma vreunei vanităţi pedestre. Căci artistul fotograf poate să comenteze prin imagine – distanţare şi prezenţă a viziunii – ceea ce nu se lasă povestit într-un spectacol, chiar dincolo de poveste. Ofrandă traducătorilor. Purtăm în noi ceea ce ne exprimă cu adevărat, imaginarul fiind spaţiul privilegiat al comuniunii. Recitindu-l, reînvăţăm, cu fiecare experienţă fericită, să trăim în bucurie.

Valentin Dumitrescu

Rinocerii, un spectacol de Robert Wilson

» anul XXVI, 2015, nr. 1 (296)