Conversaţii cu Nicolae Balotă

Carmen Elena Andrei: Există anumite nume ale eseisticii şi/sau criticii contemporane pe care le consideraţi a fi discipolii d-voastră direcţi sau indirecţi sau aţi dorit doar să treziţi conştiinţa critică a generaţiei d-voastră şi a celor următoare, aşa cum „magistrul Blaga“ deşteptase „conştiinţa filosofică“ a discipolilor săi – un soi de maieutică sui-generis?

Nicolae Balotă: Pot să zic că nu găsesc nume ale eseisticii sau criticii contemporane pe care le consider să-mi fie discipoli. M-aş bucura dacă ar fi discipoli, pentru că n-am avut veleitatea aceasta de a crea discipoli; până şi în universitate sau în universităţile în care am fost îmi părea foarte bine, eram de-a dreptul fericit să spun aşa să trezesc elementar gustul de lectură pentru anumiţi scriitori care mi-erau apropiaţi, dragi, să deschid pasiunea pentru Faulkner sau pentru Proust sau pentru o anumită epocă literară, lucrurile acestea le-am vizat, să spun aşa. Dar să creez un discipol, într-un anumit sens, în instinctul meu didactic născut în ceea ce numesc eu „Provincia pedagogică“ a noastră, Transilvania, nu mă caracteriza, în acest sens, căutarea unor învăţăcei. În schimb, într-adevăr, ceea ce spuneţi în continuarea acestui text, şi anume de a trezi conştiinţa critică, asta am dorit. Am dorit-o îndeosebi atunci în momentul acela în care eu însumi, pentru mine era un moment auroral, un început, trăiam cu mult entuziasm chiar, trăiam momentul acela de deschidere când simţeam că de acum încolo se va putea orice, nu-i aşa? O vom împinge cât se va putea, nu-i aşa, înainte şi vom dobândi libertatea deplină; în acea perioadă, eu însumi, cum am mai spus poate înainte, mi-am fixat oarecum anumite principii, parametrii exerciţiului critic pe care doream să îl exercit şi ceea ce doream pentru mine, doream să afişez ca un fel de posibil model exemplar, nu doream însă să impun aceasta niciunei generaţii, nici mai tinere, nici contemporanilor mei, dar vroiam într-adevăr să îi trezesc. Era ceva, mărturisesc, în mine, de lucrul acesta am fost foarte conştient, ceva puţin socratic, respectiv Socrtate n-a învăţat, el a lăsat într-adevăr o serie de oameni care se revendicau de la el, niciodată el n-ar fi dorit să aibă discipoli, învăţăcei, el nu aşa ceva a căutat, ci a căutat să moşească în ei ceea ce aveau ei valoros. Când vedeam şi am văzut, slavă Domnului, că am avut printre tinerii din jur, chiar dacă nu pomenesc decât de Manolescu, pe Manolescu nu îl consider, că el era deja întrucâtva format în momentul în care am apărut eu. Dar văzând cronicile şi criticile sale, cert valoroase, era firesc să, cum să spun, să consider că şi criticile mele, sau eseistica sau teoria literară, pe care căutam să o infuzez cu deosebire în acea perioadă a, cum să spun, a lucrărilor mele, aveau să îi influenţeze; or, lucrul acesta îl doream, este adevărat. Am dorit, într-adevăr, să imprim o anumită marcă pe care o credeam fecundă.

C. E. A.: Putea critica românească să se apropie atunci de noua critică franceză?

N. B.: Aici trebuie să fac o precizare, într-adevăr, foarte bine că aţi intervenit cu această chestiune. Eu citisem într-adevăr nu tot, nici ei înşişi nu se dezvoltaseră întru totul. Dar într-un fel am citit o serie de lucrări ale „noii critici“, şi nu numai de acolo, dar şi din America şi din Anglia, apoi din Franţa. Ca să zic aşa, atitudinea, sigur generalizez puţin, pentru că ar trebui nuanţat..., a fost dublă. Una o spun, pozitivă, în sensul că se revitalizează planul, nu al cercetării literare sau al teoriei literare, ci al unei puneri în valoare a operei literare, într-un mod nou, într-o perspectivă nouă, deci lucrul acesta, pe care l-am văzut în lucrările teoretice ale noilor critici din Occident. Acest lucru îl doream şi eu, de a pune în valoare tocmai valorile, un spectru de axiologie mai larg într-adevăr decât îl dădeau occidentalii, dar un spectru axiologic învestit în opera literară şi în opera artistică. Mărturisesc că mă gândeam puţin, nu aveam veleitatea să intervin, dar, în orice caz, mă gândeam şi la opera plastică, chiar şi la muzică. În acelaşi timp însă, atitudinea faţă de noua critică era undeva şi negativă. Unde? În ce punct? Am să vă spun aici. Critica, aşa cum o concepeam şi cum o concep de altfel şi până în ziua de azi, nu este o disciplină ştiinţifică. Nu trebuie să dorească să semene măcar cu practica ştiinţifică. A dori să faci, ceea ce din păcate unii dintre noii critici, într-un anumit fel seduşi de explorările recente şi de perspectivele modificate din lingvistică – lingvistica este ştiinţă şi generează ştiinţă –, au crezut că şi în opera literară se poate exercita oarecum acest magisteriu ştiinţific. Cred că era fals, o greşeală şi din capul locului am considerat că în structuralism este undeva o tară originară, că structuralismul poate foarte bine să producă anumite sinteze pe anumite planuri, dar niciodată nu va putea să determine valoarea unei opere literare sau chiar să o aproximeze într-un anumit mod, să o circumscrie, să o explice. Deci, într-un fel apropierea de „noua critică“ era, într-adevăr, în acelaşi timp pozitivă şi mărturisesc că am învăţat unele lucruri de la ei, îndrumări, mi s-au deschis ochii în anumite domenii, este cert, dar pe de altă parte era şi refuzul acesta al anumitor tendinţe pe care le vedeam scientiste, pe care le vedeam devenind ici-colo dominante, însă e suficient să te uiţi la evoluţia care a durat câţiva ani, nu mulţi ani, a lui Roland Barthes, pe care îl consider cel mai talentat undeva, şi cel mai cu adevărat literat dintre ei... Ei bine, trebuie să spun următorul lucru, el însuşi la un moment dat când scrie despre plăcerea lecturii într-un volum… şi cu diferite fragmente, un fragmentariu al lui, el însuşi, îţi dai seama că se îndepărtează de propriul său semioticism, de propriile sale rigori, credinţa că totul putea să fie într-adevăr parametrat şi inclus, cum la un moment dat a crezut şi după aceea s-a întors, aş putea spune, la anumite practici, care erau destul de apropiate de criticii impresionişti, huliţi de altfel de „Noua critică“. Cam asta, deci.

C. E. A.: Şi voiam aici să fac o completare dacă tot a venit vorba, apropo de, hai să le spunem unele maniere critice care erau „la modă“ şi care au devenit importante în perioada aceea. Eu am observat aşa, mă rog, o apropiere de o critică antropologică. Mi s-a părut interesant pentru că s-a tot vorbit despre relaţia evoluţiei criticii cu evoluţia unor ştiinţe umaniste. Aici e foarte interesant, aş vrea să ştiu dacă aţi făcut-o în mod conştient. De exemplu, mă refer chiar la Arghezi, mergeţi aşa... într-o sondare până în profunzime, să spunem, nu numai a eului poetului, ci a spiritului uman.

N. B.: Aici ar trebui spuse două lucruri. Aţi folosit cuvântul antropologie. Trebuie să vă spun că dacă a fost într-adevăr un domeniu în care în anii în care lucrând doar pentru sertar (era chiar dinainte de detenţia lungă) chiar şi prin lecturile în legătură cu anumiţi discipoli ai fenomenologiei, Max Scheler de pildă, m-a atras, printre altele, prin încercarea de a crea o antropologie filosofică şi mărturisesc că ideea aceasta m-a bântuit şi am cercetat ce am scris într-un fel pe tema aceasta. Tema antropologică m-a pasionat, filosofică aşa, pe care o preconiza în lucrarea sa de altfel de antropologie filosofică Blaga, care a fost chiar ultimul său curs. Deci, pe de o parte era această agresiune, şi este cert că şi în, hai să zicem, în teoretizarea demersului critic ele au intervenit, cred, dacă îmi aduc bine aminte, că am pledat chiar pentru necesitatea de a ne apropia de asemeni precum analiştii de actul creator literar sau artistic. Sau chiar şi lingviştii, care s-au aplecat asupra operei literare cu anumite instrumente ale lor şi într-adevăr ceea ce am putea numi puţin mai vag şi mai larg anumiţi antropologi, deşi nu aş putea determina unul sau altul, dar în orice caz eu consideram că e nevoie de aşa ceva în critica literară şi atunci când, fără îndoială, considerăm că precumpănitoare este valoarea estetică. Estetismul nu trebuie să rămână aşa, claustrat, închis, cantonat în esteticism, adică numai şi numai estetic spus. Deci consideram că demersul critic trebuie, într-un anumit fel, să-şi extindă perimetrul, înglobând, nu-i aşa, dar, repet, nu prin a face din materialul literar, pe care îl oferă opera literară în fond, de a-l face material ştiinţific, pentru elucubraţii ştiinţifice. Lucrul acesta, aş putea spune, nu cred că socoteam că un critic literar trebuie să procedeze precum procedau de pildă anumiţi psihanalişti, justificat în categoriile disciplinei lor, atunci când Freud, el însuşi, părintele, scrie despre Moise al lui Michelangelo sau când scriu deci şi iau anumite opere literare sau opere artistice ca obiect al cercetării lor; ei priveau din perspectiva disciplinei lor, dar nu din această perspectivă trebuie să privească un critic literar, care însă trebuie să utilizeze şi anumite instrumente, să cunoască şi acest, să spun aşa, acest environment.

C. E. A.: Dacă v-ar întreba cineva acuma, privind în urmă, unde îl încadraţi pe Nicolae Balotă în critică?

N. B.: O, foarte grea întrebare.

C. E. A.: Vă cred, pentru că şi eu mi-am pus-o de nenumărate ori, căci am citit multe referinţe, care încercau să argumenteze într-un fel sau în altul... Sigur că nu putem nega, cred, într-un fel, primatul hermeneuticii.

N. B.: Da. Eu am fost, cred, primul care a reintrodus această chestiune, ulterior şi Marino a reluat şi după aceea el a şi teoretizat chestiuni ale hermeneuticii şi mult, şi foarte bine. Încă din dialogul nostru pe care l-am avut, folosesc deci acest cuvânt pe care l-am aplicat de altfel în textele din Familia în legătură cu Eliade şi nu numai, şi vedeam în Eliade un hermeneut. Dacă aş putea folosi şi să-mi aplic..., dacă e un cuvânt pe care l-aş putea adopta în ce mă priveşte pe mine, respectiv activitatea mea, atâta cât a fost în domeniul criticii, aş putea să folosesc acest cuvânt, hermeneut şi hermeneutică, pentru că hermeneutul este unul care caută anumite chei de deschidere, vorbesc acuma la modul cel mai... oarecum concret, trivial de concret, nu-i aşa, chei de deschidere a unor situaţii, a unor corpuri închise; or, o operă literară este un asemenea corp, pe care trebuie să îl deschizi într-un anumit fel, să-l desluşeşti, să-l descoperi, să ţi-l revelezi şi să îl revelezi altora. Deci, cred că o critică hermeneutică mi s-ar părea cea mai apropriată, cea mai potrivită pentru, să zic aşa, pentru critica mea.

C. E. A.: Bineînţeles, mă gândesc, alături de comparatism...

N. B.: Bine, acesta deja înscrie într-o disciplină şi, care este amănuntul, m-am referit la aceasta, cred nu în unul, poate chiar de mai multe ori în textele mele literare, şi anume la fraza aceea, la cuvântul acela al lui Goethe, în care spune că am intrat în faza în care literaturile nu mai sunt doar naţionale, ci în faza literaturii universale. Profund cuvânt, mai ales inteligibil azi, când lumea a devenit mult mai universalistă sau mondializată, ca să folosesc un cuvânt mult mai curent, şi aceasta nu numai pe plan economic, pe plan financiar, cu toate carenţele tuturor activităţilor şi poziţiilor umane, dar şi pe plan intelectual şi un universalism spre deschidere; or, deschiderea ce însemna pentru mine? A găsi punţi peste ce ne desparte, ne despart limbile, peste ceea ce ne desparte, ne despart epocile. Între mine şi Dante să găsesc din nou accesul, care să pornească de la Dante, să pornească şi de la mine, de la gândurile, poftele, pasiunile, suferinţele mele. Mă refer la Dante pentru că mi-e foarte prezent, într-adevăr, în timpul din urmă. Dar vreau să spun, în toate acestea este cert, aţi folosit bine amândouă cuvintele, şi hermeneutica, şi perspectiva comparatistă. A găsi punţi înseamnă nu a compara, felul comparativ nu se reduce doar la o practica a comparării între două literaturi, două opere, dar de a găsi corespondentul.

C. E. A.: Care dintre scrierile d-voastră consideraţi că ar reprezenta acea „Ars poetica“ a operei d-voastră?

N. B.: Adevărul este că nu am alcătuit, tot aşa cum nu am alcătuit un fel de teorie literară generală. Cum să spun, nu am fost vrednic să o fac. Poate că aş fi dorit chestiunea aceasta. Nici nu am încercat. Nu m-am simţit poate vrednic, în măsură, nu-i aşa. Undeva poate nici interesele nu mă duceau, să spun aşa, într-acolo. Totuşi trebuie să spun următoarea chestiune. Perioada în care mai mult am căutat să profilez un fel de „ars profetica“, aş spune, s-ar putea găsi din fragmentele şi chiar unele din textele integrale, nu din Artele poetice ale secolului XX, unde îmi spun opinia în legătură cu diferite arte poetice ale teoreticienilor şi esteticienilor şi ale poeţilor înşişi, unii dintre ei construindu-şi o adevărată artă poetică (cum au fost Claudel şi alţii). Nu, eu nu am făcut acest lucru, dar totuşi dacă se găseşte ceva, Euphorion este lucrarea în care se găseşte cel mai din plin. Este cert că în cărţile scrise în legătură cu anumiţi poeţi, respectiv cu Arghezi şi cu Philippide, ba chiar şi în Urmuz se pot regăsi dacă cineva tocmai scotoceşte sau are interesul să o facă, are şanse să găsească un profil al unei „ars poetica“. Dar, încă o dată, nu îmi revendic, ca să spun aşa, meritul acesta de a fi constituit o asemenea „ars poetica“.

C. E. A.: A existat în selecţia de autori supuşi actului d-voastră critic vreun criteriu primordial (filosofic, estetic, afectiv…)? De ce nu aţi scris, de exemplu, mai mult despre Mateiu Caragiale, Mircea Eliade sau Hortensia
Papadat-Bengescu?

N. B.: Foarte bună întrebare. Şi sigur că ar trebui aici ceva mai mult, dar voi căuta să sintetizez, să meargă ceva mai repede. Nu, n-a existat în selecţia de autori un criteriu primordial. A fost o diversitate, să zic aşa, a criteriilor care mă făceau să mă apropii mai mult sau mai puţin de un scriitor. Nu întotdeauna valenţele estetice, trebuie să spun, artistice înscrise în acea lucrare au fost cele determinante…

C. E. A.: Mi-aţi explicat puţin cum a fost la Arghezi, de exemplu.

N. B.: Este clar că în cazul lui Arghezi, nu-i aşa, nu aceasta m-a atras, ba chiar aş putea spune chiar în cazul lui Urmuz, sau în legătură cu alţi scriitori despre care am scris mai puţine lucruri, dar care de asemenea… Nu mi-a venit niciodată în gând să scriu o lucrare despre scriitorul sau cei doi-trei scriitori care au fost pentru mine întrucâtva maeştrii exemplari cei mai de seamă, Dostoievski şi Proust de pildă. Par contrari. Proust îl citise pe Dostoievski şi se referă uneori la el şi într-un anumit fel, fără îndoială, s-a gândit la sine raportându-se la Dostoievski. Se vedea întotdeauna mult prea diferit. Trebuie să spun însă despre apropierea mea de scriitori că i-am tratat sau nu în textele mele, nu acesta era esenţialul, dar propriu-zis apropierea mea a fost o urmare a unor pluralităţi de valenţe estetice, filosofice, cum spui, sau de ordin spiritual – mistic, sau religioase în genere, care mă atrăgeau. Dar de ce nu am scris?… Şi eu mă întreb cum de nu am ajuns tocmai la scriitorii enumeraţi, pentru că dintre aceştia trei, doi sunt, aş putea spune, chiar prozatorii mei preferaţi. Mateiu Caragiale şi Hortensia Papadat-Bengescu. Cum se poate? E adevărat. Când am scris, aici trebuie să dau o explicaţie istorico-literară. Cum ştiţi, una dintre cărţile mele, care din păcate poate a fost mai puţin citită, dar o carte în care m-am implicat destul de mult este De la Ion la Ioanide. Cartea aceasta undeva se voia un fel de istorie analitică a prozei române din secolul XX, în ceea ce consideram eu ca valoros. Cum din această scriere lipsesc Mateiu Caragiale şi Hortensia Papadat-Bengescu şi cum de, îmi spunea Christinel, aici citez, îmi spunea Christinel Eliade, despre care vorbirăm adineauri, spunea: „Da, domnule Balotă, dumneavoastră aţi scris, şi aţi scris foarte frumos despre bărbatul meu ca eseist. De ce nu aţi scris despre romanele sale?“ I-am spus: „Doamnă, n-am ajuns până acolo, vreau să spun. Să ştiţi că va veni…“ „Păi să vină!“ Era destul de bătăioasă şi ţinea foarte mult la soţul ei, zâmbea...

Interviu realizat de CARMEN ELENA ANDREI

 

Interviu de Carmen Elena Andrei

Conversaţii cu Nicolae Balotă

» anul XXVI, 2015, nr. 1 (296)