Per aspera ad astra

George Neagoe

          Romanul Norei Iuga, Harald şi luna verde (Ed. Polirom, 2014), este o delectare pentru cititorii de poveşti, de istorie şi de tehnică literară. Textul bucură prin trecerea de la sinetezii la întâmplări dispersate şi, apoi, la reconfigurarea epicului. Există o certă strategie a înmănunchierii. În preajma alegerilor prezidenţiale din 2014, Stana, în postura de narator şi de interpret al însemnărilor făcute de un anume Lonko Zander, adună trecutul unei familii evreieşti sefarde din Grecia, pe durata a şase decenii, începând cu anul 1933. Alegerea personajului feminin ca scenarist cuprinde un paradox. Deşi cea mai străină de problemele neamului Schallmon, ea aduce în prim-plan esenţialul, aşa încât firul evenimentelor să fie simplu şi concludent. Pentru Stana, lectura înseamnă un drum de la prozaic la poetic. Femeia redescoperă trecutul – pe care nu-l cunoscuse îndeajuns prin amintirile defunctului ei bărbat – şi învaţă să-l transmită printr-o sensibilitate psihologică, agresată de factorul maladiv:

Dă cu piciorul de cămaşa ghemotocită. Se şterge cu ea. Onkel Dumitro era grec get-beget. Şi Sam n-a fost niciodată pe Acropole. Pe Erinia n-am apucat-o în viaţă, nici pe Dumitro. Dar în fotografie n-avea ochii lui. Irisul acela albastru, aproape alb, ca la câinii de sanie. Sunt udă leoarcă. Mă mănâncă tot corpul. Îmi vine să mă scarpin cu dinţii. Iar câinii. Pe Luxi îl găsise Sam când mergea la şcoala primară. În spatele Pieţei Matache Măcelaru. Locuiau împreună pe Dinicu Golescu la nr. 28. Luxi a trăit aproape 20 de ani. Mi l-a adus plocon când s-a mutat la mine, în Tei. Luxi era un câine mut. În colţ, pe Cameliei, în casa roz cu balcon, în timpul războiului, intrau mereu soldaţi nemţi. După război intrau soldaţi ruşi. (p. 5)

Citatul marchează traseul inegal şi, cu atât mai atractiv, între palierele menţionate de la bun început: poveste, istorie, regie estetică. Romanul de familie rămâne o percepţie fie aglutinată, fie expandată asupra unor destine ilustrative, nu ilustre, într-o vreme prigonită de războaie sfinte, pornite împotriva câte unui duşman simbolizând fiara. În condiţiile generalizării traumelor, dramele trăite de Levy Schallmon, Leon şi Sam sunt comune. Totuşi, după interacţiunile între prejudecăţile despre viaţă şi despre teroarea instalată în Europa după 1930, rezultă cazuistica, literatura. Arta Norei Iuga se află şi în capacitatea de a înşirui evenimentele ca şi cum ar avea dublă perspectivă. Captarea publicului se face prin simularea amneziei şi prin stârnirea milei.
          Epuizată de boală, Stana se prăvăleşte în aşternuturi şi, cuprinsă de febră, colportează informaţii referitoare la trei generaţii: Levy, Leon şi Sam (ultimul căsătorit cu Stana). Primul, bancher cu bune afaceri, îl recunoaşte pe al doilea ca fiu legitim, deşi era bastardul soţiei, Erinia. Leon repetă ereditatea patologică a tatălui său necunoscut, abandonându-şi copilul, pe Sam, după ce nevasta, Lucy, îl născuse. Gestul lui Leon de a-şi părăsi familia în numele artei, plecând în Germania pentru a excela în profesia de balerin, echivalează tot cu acela de a procrea un prunc ilegitim. Negându-şi destinul fiziologic, îmbrăţişează o vocaţie cu durată limitată, riscând să nu o desăvârşească, din pricina accidentărilor. Dar ceea ce anatomia tolerează va curma represiunea politică. De pe urma lui Leon nu rămâne nici o viaţă civilă, nici o biografie exponenţială, dat fiind că baletul „Harald şi luna verde“, interpretat cu succes câţiva ani, în Berlinul celui de-al Treilea Reich, nu are o poveste proprie, ci pare un zvon îndepărtat, o ştire imprimată cu cerneală ştearsă în ziare stivuite în pivniţe. Leon îşi urmează calea, fără a se consacra. Tăcerea despre acest succes de public se încadrează în paradigma culturii înţelese ca amânare a morţii. Cu fiecare pas de dans, Leon se apropie de sfârşit. Abia la revenirea în România, după încheierea celui de-al Doilea Război Mondial, artistul capătă o identitate. Însă aceasta nu-i aparţine, depinzând de legislaţia regimului cu tendinţe comuniste, care îl obliga să aibă o autobiografie oficială:

„Cu ce v-aţi ocupat în ultimii zece ani, în care n-aţi dansat?“
„Între 1937 şi 1945 am fost în lagărul de la Sachsenhausen.“
„În calitate de...?“
„Candidat la gazare.“
„Aha, adică erou.“
„Dacă prindeam ultimul transport la Auschwitz, s-ar fi putut spune şi aşa.“
„Curios că v-au ţinut şapte ani acolo, fără să vă ceară nimic în schimb. Ce vă puneau să faceţi?“
„Multe. Să încarc şi să descarc cadavre. Să le adun cu buldozerul şi să le deşert de-a valma în gropi comune
.“ (p. 79)

Este de remarcat încă un paradox, exemplificat prin figura apatridului care, obligat să călătorească prin toată lumea, dar fără posibilitatea de a reveni vreodată în spaţiul natal, în cuib, în placentă, se simte pretutindeni acasă, deşi, oriunde s-ar afla, ar rămâne un străin. Îndărătul acestui portret stă şi imaginea cuceritorului care, vorba lui Arghezi, a prădat cetatea în somn şi vis:

Am tot încercat – se întreabă Stana la un moment dat – să aflu ce l-a făcut pe bărbatul meu să-şi consume jumătate din viaţă înfigând steguleţe în hărţi imense care se întindeau de la Atlantic până la Pacific. Ce sete de răzbunare poate să inoculeze în creierul unui copil dispariţia minuţios regizată a lumii printr-un război gândit în cele mai mici detalii de un strateg genial? (p. 29)

Sesizăm în carte percepţia moderniştilor asupra operei de artă sau a culturii ca unică biografie. S-ar putea vorbi şi despre un complex al lui Oedip, numai că avem de operat o nuanţare. Dintru început părinţii îşi omoară copiii, nu invers, punându-i în situaţia de a nu le oferi niciodată răspunsurile la întrebarea „de ce?“. S-ar invoca ideea de micime sufletească, de barbarie sau de imposibilitate în asumarea gestului divin, cel al paternităţii. În realitate, trăirea paranoică, într-un surogat reprezentat prin creaţia mentală, nu prin cea fizică, indică o formă hipertrofiată de egoism sau de nonşalanţă. S-ar cuveni plasat încă un bemol la afirmaţiile anterioare, deoarece nu ne confruntăm cu incapacitatea de a iubi sau cu fuga de consecinţa finală a acesteia. Mai degrabă, asistăm la o distincţie aproape imperceptibilă între familia monogamă, bazată pe căsătorie, şi casta, definită ca familie de spirite.
          Ca atare, nu erosul stă în centrul atenţiei, ci philia. Doar legătura între Erinia şi doctorul Sterian, medicul ortoped al adolescentului Leon, nu s-ar aşeza parcă sub acest semn, deşi femeia îl tachinează pe bărbat, îndrumându-i paşii în forfota seducţiei. Ea se comportă ca o călăuză şi ca o dăscăliţă, luându-l cu binişorul pe aşa-zisul amant. Camaraderia ia locul comuniunii, iar relaţiei între soţi i se substituie legătura pederastă între maestru şi discipol. Cea din urmă este pregnantă în cuplul Leon – Lonko Zander, al căror rod se identifică în pasiunea pentru coreografie. Parteneriatul lor – patern, frăţesc şi erotic – se împărtăşeşte în ţară, în Berlin, în lagăr şi la revenirea în Bucureşti. La întoarcere, Leon, urmărit de Securitate, face penitenţă la Canalul Dunăre – Marea Neagră, fiindu-i înscenată violarea unei baletiste, tocmai lui, cel atât de reticent în a întreţine legături cu femeile. După dispariţia lui Leon, Lonko îşi asumă calitatea de tată al maturului Sam, profesor la Liceul „Gheorghe Şincai“ din Capitală, care, la rândul lui, se deprinde cu postura de fiu, după ce, de la repatrierea părintelui risipitor, nu avusese ocazia să poarte un dialog, respingându-l pe cel care, în ziua apariţiei pe lume, îl renegase. Lonko eşuează însă, pentru că nu-i transmite nicio învăţătură neştiută, observând cum Sam avea în sânge instinctul conservării:

O, eu n-am vrut să-l văd, fiindcă aveam acelaşi slogan ca el: „Trebuie să trăieşti!“ Era greu să trăieşti cu el. El nu reprezenta decât începutul sau sfârşitul. La el între început şi sfârşit nu a existat nimic – sau viaţa lui s-a terminat zilnic... nu ştiu cum să mă exprim mai bine. Totdeauna mi-a fost teamă că-l repet. Noroc c-o am pe Stana. Ea m-a împins să-l aştept când iese din penitenciar. (p. 198)

Harald şi luna verde este o carte de foarte bună factură, mai ales că are în centru o întrebare, cu răspuns incert, referitoare la caracterul nefast al maternităţii.

George Neagoe

Per aspera ad astra (Nora Iuga, Harald şi luna verde. Ed. Polirom, 2014)

» anul XXVI, 2015, nr. 1 (296)