Poeme
            de Gellu Dorian


Nu scriu zilnic poeme atît de frumoase

Nu scriu zilnic poeme atît de frumoase ca acesta, nici
nu pot fi în fiecare zi atît de generos ca Dumnezeu
care lasă fiecăruia după puterea de a lua şi înţelege,

nici măcar nu stau zilnic în cîrciumă
cum cred unii că stau poeţii
risipindu-şi zilele, nefericiţi şi singuri,

nici la biserică nu merg în fiecare duminică,
deşi de luni pînă sîmbătă e duminică,
iar de cum se face lumină afară,
nu de fiecare dată mă pot bucura de ea,

nici de fiecare noapte nu m-am bucurat,
cum nu m-am bucurat de toate femeile din viaţa mea,
care nu de fiecare dată a fost a mea,
alţii mi-o trăiau şi-mi ofereau şi mie cîte o bucăţică din ea
care de regulă era tristă
ca un copil abandonat în alt nume
la care va răspunde nu aşa cum ar fi răspuns la adevăratul său nume,

uneori mă priveam în ochi ca pe un străin
care-mi cerea de odihnă,
oasele îi sunau ca nişte xilofoane la care cîntau degetele
purtate de vînt prin pustiuri –

atunci era bine,
era frumos,
eram fericit,

dar asta, nu, nu mi s-a întîmplat mie.

 

O singură dată

În mine cîntă o mie de cîrciumi într-o mie de biserici,
o mie de clopote bat într-o mie de urechi,
alte mii de ecouri, mult mai frumoase, se zidesc
peste noapte, mii de meşteri, mii de fîntîni
în mine sapă, guri însetate mii de zile în şir
îşi vor umezi buzele
sărutate de alte o mie de buze,

în mine nu mai e nimeni într-o mie de chipuri
care cîntă singure într-o mie de cîrciumi pustii
la o mie de strane într-o mie de biserici goale
prin care urlă o mie de clopote
în nicio ureche prin care ecoul se risipeşte
într-o mie de ecouri şi alte încă o mie şi încă încă o mie
de fîntîni secate pe care nu le mai sărută nimeni
pe buzele care nasc un hău de o mie de hăuri,

dar eu mă întorc singur de o mie de ori
din această lume din care plec doar o singură dată.

 

Poezia

Ea este o doamnă frumoasă şi fericită, plecată în lume
ca melcul cu casa-n spinare,

cînd e frig, doarme în ea şi visează cum o mie de sori
deodată o încălzesc,
cum o mie de bărbaţi frumoşi îşi întind peste ea braţele,
flori pe care le strînge la piept,

cînd e cald, iese afară,
cu o mie de bărbaţi după ea, acoperită de flori
ca un cimitir primăvara,

da, ea este tot timpul o femeie frumoasă şi fericită,
chiar şi atunci cînd rochia ei de cuvinte
este trasă de pe trupul ei de mîini nepricepute,
chiar şi aşa, dezbrăcată, ea este
mult mai frumoasă şi fericită
decît oricare altă femeie frumoasă şi fericită şi bine îmbrăcată,

atunci, trupul ei este un sfeşnic plin cu lumînări aprinse,
Dumnezeu este bun
şi o aşază la loc în coasta lui Adam,
să fie iarăşi în rai
după orgiile ochilor tăvăliţi peste ea
nopţi şi zile în şir
de la facerea lumii şi pînă acum.

 

Păpuşi bătrîne

Nu se joacă nimeni cu noi, nimeni nu pune mîna
pe nişte păpuşi bătrîne, aruncate într-un dulap
dintr-un beci prin care doar şoarecii se mai adăpostesc
şi fug şi ei cînd încep să roadă din pielea noastră uscată
şi plină de riduri,
miros greu de mucegai şi urină
alungă mîinile învăţate să atingă pielea catifelată a fetelor
din alcovurile pe care noi doar le visăm,

să ieşim măcar primăvara asta la soare,
ultima din cîte se simte forfota din mintea celor care vor
să dea foc la magazia asta în care
ne-au uitat de cum au dat peste altceva mai frumos,

să privim şi noi soarele, să ne atingă Dumnezeu cu
vergeaua lui plină de rouă,

apoi putem fuma liniştite în orice bar în care
ne vom oploşi în trupurile fetelor
care tocmai vor ieşi din alcovuri
proaspete şi aprinse ca lumînările în noaptea de Înviere –

dar nu, nu se mai joacă nimeni cu noi,
iar noi între noi este aproape la fel de trist
ca în mijlocul ţărînii
degetele din care sîngele s-a scurs
şi nu mai poate înflori peste noapte –

să ne întoarcem la vieţile noastre,
de aici înainte nicio o iluzie
nu ne mai face fericite!
 

Gellu Dorian

Nu scriu zilnic poeme atît de frumoase; O singură dată; Poezia; Păpuşi bătrîne

» anul XXVI, 2015, nr. 1 (296)