Trecute vieţi de scriitori iluştri

Constantin Cubleşan

          Citesc în fiecare săptămână, cu multă plăcere, foiletoanele semnate de Gabriel Dimisianu în paginile României literare şi am sentimentul că, într-un fel anume, rubrica Domniei Sale o continuă, peste timp, desigur altfel, pe cea întreţinută de Şerban Cioculescu, la vremea lui („instruieşte, dar şi delectează“). Fără îndoială, între cei doi critici literari există deosebiri semnificative în privinţa discursului exegetic, dar modul în care judecata de valoare dublează inserţia memorialistică, sau invers, mi se pare a-mi da dreptate să-i alătur. G. Dimisianu e mai puţin cozeur şi mai puţin acidulat în verb, ceea ce nu scade însă cu nimic din farmecul bonom şi discret al comentariilor sale. A fost şi a rămas acelaşi critic ponderat, cumpătat în judecarea oricărui fapt de literatură (de cultură, în general), obiectiv, rostindu-se totuşi cu mult angajament şi cu multă pasiune, cu spirit polemic, adesea sancţionar, fără accente acute ca şi fără complexe politice de niciun soi (a refuzat să facă vreo altfel de politică decât literară), dar deloc indiferent la ideologia contextului social în care a trebuit să trăiască, să se manifeste şi să scrie. Înainte ca şi după borna istorică a unui decembrie revoluţionar, care a dat ţării o altă dimensionalitate existenţială. Acest tip de comentariu analitic (e un fin analist pe spaţii restrânse, mereu concentrat asupra esenţelor), dezvoltat în numeroase foiletoane, publicate cu o constantă ritmicitate în paginile revistelor (cu precădere în cele ale României literare, în redacţia căreia a şi activat ani îndelungaţi – „la începutul anilor ’60, în redacţia Gazetei literare“), au constituit, în ultimul timp, substanţa câtorva volume ce l-au impus (era, oricum, de multă vreme!) în peisajul scriitoricesc actual printr-o privire oarecum seniorială cu care observă (contemplă, dacă vreţi) mişcarea actului literar la noi, atitudine afişată tot aşa, fără ostentaţie: Lumea criticului (2000), Amintiri şi portrete literare (2003), Fragmente contemporane (2004), Oameni şi cărţi (2008).
          Şi iată acum, în aceeaşi manieră, dar cu un accent ceva mai dramatic, Sfârşit şi început de secol (Bucureşti: Editura Cartea Românească, 2013). Volumul actual, deşi pare, la o primă privire, compozit, are câteva coordonate bine marcate, pe care se structurează unitar întregul sumar. Una dintre acestea este cea evocatoare, fie a unor ilustre personalităţi scriitoriceşti din anii de după război sau din perioada interbelică, pe care i-a cunoscut direct sau doar din lectura operelor acestora şi care în prezent sunt uitate, voit neglijate ori numai abandonate din câmpul atenţiei critice, ca şi a publicului cititor. Aşa, bunăoară, Marin Preda: „Constatăm scăderea cotei sale de apreciere, mai joasă, azi, am sentimentul, decât oricând înainte. Nu ştiu dacă mai este studiat în şcoală, probabil că mai este, dar în afară de şcoală se vorbeşte puţin despre el şi în termeni rezervaţi. Când nu este de-a dreptul negat. Oricum, nu mai este perceput, ca în anii ’60-’70 ai trecutului veac“ (Ceva despre Marin Preda). Sau Nicolae Breban: „un scriitor care înainte de ’89 interesa pe toată lumea în timp ce azi pe noii critici, pe cei mai mulţi, îi lasă nepăsători sau, cel mult, îi incită la ricanări […] punerea în paranteză a acestui scriitor de către noii critici îmi apare ca un act de automutilare a literaturii momentului“ (Breban). Iată, la Camil Petrescu: „ce mă preocupă, şi mă nedumereşte, este uitarea de care are parte Camil Petrescu în chiar lumea literaturii şi nu în altele. Este mai puţin prezent în conştiinţa literară a contemporanilor decât alţi scriitori de aceeaşi însemnătate cu el, sau mai mică“. Faptul s-ar putea explica (una dintre explicaţii, poate cea mai comodă) prin „diminuarea generală a interesului pentru personalităţile literare, concurate aprig de atenţia tot mai mare care li se acordă figurilor din lumea politică, a divertismentului“ („Uitatul“ Camil Petrescu). Etc. Întrebarea, de ce se întâmplă asta?, reluată în diverse formulări, e mereu prezentă: „Să fie lipsa de atenţie arătată unei astfel de cărţi [e în discuţie ultimul volum de versuri al Anei Blandiana] o expresie a acelei rupturi dintre generaţiile literare de care mereu se vorbeşte? Să fie noii critici oponenţii din principiu ai valorilor «vechi», nedispuşi să ia act de scriitorii pe care nu ei primii i-au socotit importanţi, ci alţii dinainte? […] Ignorarea nu poate să ţină loc, în toate cazurile, de judecată critică“ (Revenirea). Nemulţumirea e firească şi argumentele în favoarea unei asumări a trecutului literar, a aşa-zisei moşteniri culturale, nu lipsesc, apelând nu atât la o anume afectivitate privitoare la anii socialismului („dar numai cine a trăit în acele vremuri poate să-şi dea seama“ – Eugen Jebeleanu 100), cât la receptarea (recuperarea) critică necesară a tuturor valorilor literare de odinioară: „nu trebuie judecaţi în bloc scriitorii care au fost activi în timpul comunismului, în loturi, cum se mai întâmplă. Fiecare ilustrează un caz, un destin, o evoluţie nu în toate previzibilă, spre a nu mai vorbi de cei care au pornit de la o extremă pentru a sfârşi la alta“ (Cazul George Ivaşcu). E aici, fără îndoială, zice G. Dimisianu, cu bună dreptate, o chestiune de autoritate a celor care impun astăzi o atare atitudine, profesională, dar şi morală: „Dincolo de problema autorităţii morale a celor care îi judecă pe alţii pentru trecutul lor se impune chestiunea criteriilor după care o fac şi a dimensiunii reale a voinţei, câtă şi cum se explică“ (Centenarele discrete).
          Nu e vorba că autorul acestor comentarii este un nostalgic al acelor vremuri, dar cumpătarea în judecarea trecutului şi mai ales a personalităţilor scrisului de atunci, pe care o recomandă ca principiu evaluator, e cu totul îndreptăţită, întrucât e vorba de „un trecut al tuturor care fusese cum ştim că a fost“ (O carte despre M. H. S.), iar o atitudine discriminatorie nu poate fi decât păguboasă: „risipim cu prea mare uşurinţă, ne dispensăm de valori reale ca şi cum am avea prea multe. Nu avem“ (Un roman postum). Pleadoaria sa („Nu sunt un excesiv“ – Istorie vie) se leagă mai ales de momentele aniversare sau de momentele în care ne despărţim de câte un scriitor, formulând astfel judecăţi de valoare sintetizatoare privitoare la contribuţia fiecăruia adusă ansamblului literelor noastre, cu personalitatea proprie acestuia, criticul efectuând şi succinte crochiuri portretistice cu totul expresive: „Vintilă Ivănceanu este la noi mai degrabă un necunoscut. În anii ’70 ai veacului trecut nu era însă deloc astfel. Era unul din copiii teribili ai mişcării literare a timpului, în bună companie cu Dumitru Ţepeneag sau cu Virgil Mazilescu, tineri nonconformişti ca şi el, rebeli, gesticulanţi până la stridenţă“ (Vintilă Ivănceanu); „Cine îl judecă azi pe Caraion, pentru denunţurile făcute la Securitate, trebuie să ţină seama de împrejurările în care i s-a smuls angajamentul de informator […] Cazul său este acela al unui scriitor de primă mărime adus să trăiască o groaznică experienţă, o coborâre de viu în infern […] a fost în aceeaşi măsură un instrument al puterii represive şi o victimă a acestei puteri“ (Cazul Caraion). G. Dimisianu se referă îngrijorat la dezvăluirile din dosarele de la CNSAS, nu puţine căutând compromiterea unor valori autentice ale scrisului actual. Cum este cazul Doinaş: „în jurul cazului Doinaş, iată-ne punând sub semnul întrebării comportamentul unui scriitor care a trecut în ochii contemporanilor drept un reper moral. Dar poate asta şi urmăresc «forţele din adâncuri», cine ştie?“ (Cine pe cine acuză). La fel se întâmplă cu Augustin Buzura, cu Nicolae Breban ş.a.
          Uneori evocările au şi o doză de sentimentalism, reţinut însă, căci e vorba, de regulă, de scriitori pe care i-a cunoscut în împrejurări semnificative pentru propria evoluţie (carieră) literară:

Când l-am cunoscut pe Geo Dumitrescu, în 1960, în redacţia Gazetei literare, am fost izbit de înfăţişarea lui juvenilă […] peste omul fizic timpul parcă nu trecuse. Nu-l prea puteai deosebi pe Geo Dumitrescu, într-adevăr, după comportare şi după alură, de tinerii „reali“ din epocă, ba parcă era mai plin de vigoare decât unii dintre ei, deja obosiţi de existenţă, uzaţi. Întruchipa, pentru noi, ideea de tinereţe neîngenuncheată, invincibilă şi prin aceasta ne şi atrăgea, magnetic. (Singur)

Sau:

Pe Fănuş Neagu l-am cunoscut în toamna lui 1953 când am devenit colegi de an la Filologie […] Acelui vlăjgan mereu vociferant părea să nu-i pese de consecinţele spuselor sale într-o vreme în care puteai păţi mult din nimic. Mă mai atrăgea la Fănuş faptul că avea drumuri deschise în lumea scriitoricească, artistică, boemă […] să adaug motivelor pentru care Fănuş Neagu îmi câştigase simpatia şi pe acela că era brăilean ca şi mine. (În tinereţe)

Oraşului de pe malul Dunării îi consacră pagini evocatoare viu colorate, succinte ca mai toate intervenţiile sale, pigmentate însă de o anume amărăciune:

Cine cunoaşte Brăila mă va înţelege, dar eu mă adresez şi acelora care nu o cunosc sau au cunoscut-o în fugă. Este mare păcat să se deprecieze, cum se întâmplă acum, şi până la urmă să dispară, ceva ce a fost bine conceput şi înfăptuit, în urmă cu un secol şi jumătate. Mă gândesc, de pildă, la perfecta ordonare a străzilor brăilene vechi, dispuse în semicerc şi radial, proiectare-unicat în urbanistica noastră, după cât ştiu […] Străzile în semicerc pleacă de la Dunăre şi ajung riguros tot la Dunăre, în volute din ce în ce mai largi. Iar străzile radiale, care le intersectează, străpungând cercurile spre sud, spre vest şi spre nord, pornesc toate din acea inimă a oraşului care este splendida piaţă a Sfinţilor Arhangheli. Aceea cu ceasul, cu fântâna ţâşnitoare, cu bisericuţa [...], fostă geamie, cu statuia lui Traian. La est curge, ordonator, marele fluviu. (Oraşul cu salcâmi)

Citite disparat, aşa cum au apărut aceste foiletoane în paginile revistelor, nu lasă impresia pe care ţi-o dau acum, reunite între copertele unui volum masiv, anume aceea de unitate strategică, să zic aşa, autorul lor urmărind cu fiecare în parte aceeaşi idee recuperatoare, integratoare a culturii naţionale dintotdeauna în mişcarea curentă a scrisului românesc. În acest deziderat se înscrie pledoaria pentru integrarea literaturii din diaspora corpusului de valori autohtone, e drept numai a acelora care sunt scrise în limba română:

recuperarea scriitorilor exilaţi, readucerea lor în conştiinţa publică, după ce le fusese interzisă nu doar opera, dar fie şi menţionarea numelor […] Reintegrarea reală a literaturii exilului este posibilă numai odată cu supunerea la aceleaşi criterii de judecată estetică. Literatura scrisă în româneşte, aici sau oriunde, ieri sau azi, se cuvine să fie supusă aceloraşi măsuri de evaluare, celor ale criticii autentice, animată în acţiunea ei de singurul principiu valabil în aprecierea estetică, acela al valorii. (Literatura şi exilul);

revizuirea micii liberalizări din deceniul şapte; reconsiderarea acelor activişti culturali care „în împrejurările de atunci şi pe acea scară ipotetică dintre bine şi rău, s-au situat la polul binelui“ (O viaţă şi o epocă); starea criticii actuale („criticii de atunci s-au văzut puşi în situaţia de a-şi revizui procedeele şi toată tactica“ – Starea criticii) ş.a.m.d.
          Sfârşit şi început de secol este cartea unor lecturi incitante stârnite de un spirit al cumpătării, G. Dimisianu fiind un critic al cărui caracter ferm în aprecieri valorice nu s-a mlădiat niciodată, sub niciun fel de presiuni sau ademeniri, rostindu-se de-a lungul întregului său parcurs literar, măsurat şi domol ca un bun sfătuitor întru înţelepciune, căutându-şi mereu prieteni şi aliaţi numai printre scriitorii de valoare.

Critic literar fiind – se mărturiseşte el, ca într-un veritabil credo – am avut totuşi o mare şansă, când am intrat în lumea literară, şi anume aceea de a mă fi împrietenit cu scriitori buni. Acesta a fost şi motivul pentru care, atunci când am scris despre ei, nu am fost nevoit să le fac concesii, în numele prieteniei. Am scris despre ei exact ce am crezut, opinii cel mai adesea favorabile, ce e drept, pentru că erau buni scriitori […] Am formulat şi opinii negative în ce-i priveşte, când mi s-a părut că este cazul, cu unii am şi polemizat, dar tot ce am scris despre ei a fost cu sentimentul, pe care am încercat să-l transmit şi paginii, că mă raportez la valori […] Poate din experienţa mea criticii tineri vor scoate o învăţătură (o morală). (Prieteniile criticului)
 

Constantin Cubleşan

Trecute vieţi de scriitori iluştri (Gabriel Dimisianu, Sfârşit şi început de secol. Bucureşti: Editura Cartea Românească, 2013)

» anul XXVI, 2015, nr. 1 (296)