Poem de Boris Marian


Niciun comentariu: Invenţii

Invenţii, o mie de nume,
deşert – o mie de glume,
ţi-aduc la picioare o lume,
asta ce spune?
Timpul, ca fluviul Mekong,
trecu fără surle şi gong,
treziţi la ţărm, lângă Styx,
destinul, o dârâ de pix.
O fi în pericol tandreţea?
Mă-ntreabă vecinul Oţetea,
frunzele sunt în pericol?
Ce secol suav şi ridicol?
Nici inima nu se mai strânge,
zace-n risipă, mai plânge,
alarmele-s false, la arme,
uitaţi de nirvane şi karme.
Ajuns-am un Diogene,
Carthagena fără de gene,
cuvintele mele sunt palme
ce-ţi mângâie formele calme.
 

Boris Marian

Niciun comentariu: Invenţii

» anul XXV, 2014, nr. 12 (295)