12 scrisori inedite/pierdute

ca „făina orbului“, din ediţia academică Ion D. Sîrbu, Opere, II, Corespondenţa

Mihai Barbu

          Anul trecut, Academia Română a editat, în colecţia „Opere fundamentale“ (coordonator acad. Eugen Simion), primele două volume din seria dedicată lui Ion D. Sîrbu. Primul volum se ocupă de jurnalele scriitorului, în timp ce volumul II este dedicat, integral, corespondenţei. Ediţia este îngrijită de Toma Velici (care a redactat, de asemenea, cronologia şi notele) în colaborare cu Tudor Nedelcea. Corespondenţa (trimisă) cuprinde 1.394 de pagini, fiind adresată unui număr de 51 (fericiţi) destinatari. Vreau să vă mărturisesc că am intrat cu greu în posesia acestor două volume, pentru că, în raport cu interesul cititorilor pentru opera diaristică şi epistolară a scriitorului petrilean, tirajul se pare că a fost aproape confidenţial. Norocul nostru a constat în faptul că, într una dintre zilele trecute, am avut surpriza (şi bucuria) de a l auzi la capătul celălalt al fibrei optice chiar pe dl Toma Velici din Craiova. Motivul apelării a fost nevoia dlui Velici de a intra în posesia ediţiei a doua (revăzute şi adăugite) a volumului nostru intitulat Memoriile lui Ion D. Sîrbu: O reconstituire, editat la Iaşi, de TipoMoldova, în anul 2013. Cum nu aveam prea multe exemplare la îndemână, i am zis că îi voi oferi, cu bucurie, un exemplar în schimbul celor două volume Ion D. Sîrbu editate de Academie. Ceea ce ne interesa, înainte de toate, era volumul de Corespondenţă şi noutăţile epistolare pe care editorul le ar fi putut aduce în spaţiul public. Mai ales că sunt de notorietate (literară) relaţiile strânse de colaborare între dl Toma Velici şi văduva scriitorului, distinsa doamnă Lizica Sîrbu. Interesul pentru scrisorile celui mai mare epistolar român atinge azi, în lumea literară, o cotă maximă. Toma Velici ne a mărturisit, cu ocazia discuţiei noastre telefonice, regretul că, deşi nu suntem foarte mulţi sîrbologi, suntem risipiţi, vorba scriitorului, ca „făina orbului“. Am căzut de acord că, în principiu, lucrurile stau chiar aşa. (Inspirat de această constatare nefericită, i am şi scris dlui Velici o dedicaţie adecvată ce conţinea, cred, un adevăr ce se poate verifica: „Chiar dacă făina orbului zboară în lume haotic ea tot se aşază, cu folos, undeva“.) Volumul de corespondenţă îngrijit de dl Velici nu conţine mari surprize epistolare, pentru că preia, în principal, scrisorile publicate, deja, în culegeri faimoase. Ne referim, desigur, la Traversarea cortinei (corespondenţă cu I. Negoiţescu, Virgil Nemoianu, Mariana Şora, ediţie îngrijită de Virgil Nemoianu şi Marius Ghica, Timişoara: Editura de Vest, 1994), Scrisori către bunul Dumnezeu (volum îngrijit de Ion Vartic) şi Iarnă bolnavă de cancer (îngrijită de Cornel Ungureanu). La acestea se adăugă şi volumele apărute la Petroşani, Ce mai taci Gary? 12 scrisori exemplare (carte îngrijită de Mihai Barbu) şi Jertfe, Obligaţia morală, Cu sufletul la creier (volume îngrijite de Dumitru Velea). Acestora se adaugă, desigur, scrisorile din Dosarele Apostrof – îngrijite de profesorul Ion Vartic –, plus cele apărute, sporadic, în Caiete critice, România literară, Jurnalul literar, Vatra, Orizont, Ramuri. Ş.a.m.d. Textele inedite din arhiva familiei Sîrbu şi ale destinatarilor sunt în număr de 43. Ele sunt, în ordinea apariţiei în volum, şapte scrisori către Nicolae Carandino, două scrisori adresate inginerului Lucian Cherata, două către Monica D. Crăciun, una către Alexandru Dincă, şase către Ştefan Aug. Doinaş, una către Călin Florian, cinci către familia Lisbeth şi Edmund Mocanu, trei către Tudor Nedelcea, 13 către I. Negoiţescu, una către Karin Dorn, una către Cornel Regman şi una către Mariana Şora. Cele 43 de scrisori inedite, dintr un total general de 436, înseamnă un procent de sub 10%. Sigur că o ediţie academică nu trebuie să se bazeze, cu precădere, pe aducerea la lumină a textelor inedite, dar trebuie să inventarieze şi să epuizeze, pe cât se poate, exhaustiv domeniul de care se ocupă. Meritul dlui Velici în alcătuirea volumului de corespondenţă este, fără îndoială, incontestabil. Ceea ce i am reproşa acestui harnic îngrijitor de ediţii Sîrbu este faptul că nu a ieşit din perimetrul arhivei scriitorului, care, de astă dată, nu s a mai dovedit a fi deosebit de generoasă. Pentru a alcătui o ediţie Sîrbu care să cuprindă numărul copleşitor al corespondenţei sale mai ai nevoie şi de cercetări pe teren și în arhive. În plus, e necesar să fii permanent în legătură (dacă nu amicală, măcar colegială sau profesională) cu alţi cercetători ai operei şi cu destinatarii epistolelor. Ca să dau un exemplu concret al sintagmei invocate de dl Velici (cea cu „făina orbului“…), vom zice doar că Domnia Sa a fost în repetate rânduri, cu diferite treburi, la Petrila, dar nu s a oprit niciodată şi în Petroşani. Dacă ar fi făcut o, ar fi putut o întâlni (cât a fost în viaţă…) şi pe dna Irina Sîrbu, sora scriitorului (ignorată total în acest volum de corespondenţă), şi pe nepotul Dorel Crăciun, şi, uneori, chiar pe fiica acestuia, profesoara Monica Crăciun (prezentă în volum cu doar trei scrisori). S ar mai fi putut întâlni, la o adică, şi cu dl Dumitru Velea, preşedintele Fundaţiei Culturale „Ion D. Sîrbu“, şi chiar cu subsemnatul. Îl asigurăm, şi pe această cale, că n ar fi plecat cu mâna goală. Dovadă sunt şi scrisorile care, prin bunăvoinţa Apostrof ului, le reproducem mai jos. În acest dosar vă oferim (primele) 12 scrisori inedite. Opt dintre destinatarii de mai jos nu sunt incluşi deloc printre cei 51 inventariaţi de dl Velici. Vorba dlui Rebenciuc: „Aventura continuă!“ Din zori până n seară (re)descoperim un scriitor…

 

Scrisoarea I


18. 07. 1986

Iubite Domnule Carandino,

Am primit azi scrisoarea dv.: iată, mi am zis, acum îmi dau seama că eu de ani de zile trăiesc fără ziar. Acesta este adevărul. Lizi îmi aduce România liberă, îl răsfoiesc, nimic nou, nici în Est, nici în Vest. Mai mult: într o zi am citit la ştirile dintr un ziar: atentate, lovituri de stat, vizite itinerante, convorbiri despre pace etc… Am zis: iată plictiseala la istorie. Dar poanta era că soţia mea îmi citise ziarul din 1954 şi eu nu am observat, iar micile schimbări sunt atât de infinitezimale (ca şi formarea coralilor sau a stalagmitelor în peşteri) încât eu nu voi mai apuca să văd nici măcar un ţurţur din viitorul sperat… Dar scrisoarea dvs. (am citit o în cinstea zilei dv. de naştere din 19.07; corespondenţa noastră din 1975 credeţi mă, ca şi vinul bine păstrat, a câştigat în tărie şi aromă)! Cum zic, scrisoarea dvs. mi a dat bucuria unui bun ziar de dimineaţă în care mai afli ce e în lume. Nu mă bucură nenorocirile ce mă asaltează, eu însumi am surpriza de a scrie scrisori (din politeţe numai) la unele persoane ca să aflu că aceştia au murit de mult… Citesc acum (paralel cu „Faust“ de Goethe, cu „doctorul Faust“ al lui Thomas Mann) cartea domnului Anton Dumitriu „Cartea întâlnirilor admirabile“. I am citit „Aletheia“, am pierdut „Istoria logicei“ (nici studiile lui Noica nu mi intră în celulă), regret. Există un pericol la aceşti bătrâni scriitori şi gânditori politici, după ora 11 seara. Aşa şi acest domn Anton Dumitriu (ca şi Şerban Cioculescu) scrie un volum de frumoase eseuri, ca la sfârşit să o întoarcă spre Burebista sau Xamulxe. Terra Mirabilis. Scrie un foarte informat studiu despre Faust ca la sfârşit să citim oda pentru Canalul Dunăre – Marea Neagră. Blaga zicea că orice femeie frumoasă, la bătrâneţe, regretă în taină că nu a fost niţel curvă (la timp). Poate că şi inteligenţele frumoase au la un moment dat un moment de criză, de marşarier, de cădere în mintea românului cea dintâi.
          Doamne, Doamne, mult zic Doamne, nu se cade să vorbesc aşa. Înot de cinci ani prin balta asta nemişcată a senectuţii; nu se ştie ce surprize morale sau hormonale mă aşteaptă, cererea mea de înscriere la cuvânt poate că e deja scrisă de Diavolul în pază. Dar de câte ori încerc un asemenea moment de spaimă, îl văd pe domnul Carandino în faţa mea şi zic: Dumnezeu al puşcăriaşilor, iată se dovedeşte adevăr acel din Jilavele gherle, cum că, pentru unii oameni, anii pierduţi acolo se consideră depuşi la o bancă cerească şi se adună la urmă, în sensul că se scad din vârsta reală. Aşadar aveţi abia este 60 de ani, sunteţi mai tânăr decât mine fiindcă nu am garanţia că anii mei (şapte) mi se vor aduna. Întotdeauna am fost păgubos, nu este exclus ca aceşti ani să fie donaţi domnului ANDREI BĂLEANU care conferenţiază în locul meu despre Blaga, la Freiburg. Vă doresc multă sănătate, linişte şi… mâncare. Frigiderul nostru e gol. Oraşul e pustiu, oltenii vorbesc de un „curent“ antioltenesc ce domină şi creşte în cercurile din Capitală. S a desfiinţat aici sau e în curs de desfiinţare facultatea de Filologie. „Moartea ta, prin tine, oltene!“ Sărut mâna doamnei Rodica, despre care atâta ştiu că va veni să vă vadă la sfârşitul acestei vacanţe.

     Cu dragoste,
     Ion D. Sîrbu

Nota (Securităţii doljene): Ion D. Sîrbu din Craiova, str. Cuza 9, bl. 16, relata lui N. Carandino – Casa de creaţie a scriitorilor Bran Braşov.

(Scrisoarea se regăseşte în Arhiva CNSAS, Dosar 15265, vol. 6, p. 117. O fotocopie se află în arhiva Mihai Barbu.)

 

Scrisoarea II


Craiova, 28 Nov. 1986

Dragă Jean Louis şi Florica,

Deşi, uneori, mi se pare că bate un fel de crivăţ (al uitării sau indiferenţei) dinspre Lyon şi Charensac, acum că se apropie sfintele sărbători, mă apropiu (cerându vă cuvenitele scuze) de amintirile mele legate pe vecie de Casa voastră, de ospitalitatea voastră. Poate că v am greşit undeva, iertaţi mă; iertaţi mă fiindcă tare mult am iubit. Ştiu că preferaţi românii care călătoresc, care au dreptul să vadă lumea; eu fac parte din cei care participă la spectacolul spiritual al peisajelor şi culturii… prin diferiţi mandatari. Am un mandatar în poezie; vede el toată poezia lumii în locul meu – mie îmi ajunge să citesc şi să admir. Hic et nunc. Am un alt mandatar care vede teatru peste tot. Vine în ţară şi mă acuză că nu sunt la curent cu Avignon ul şi Peter Brook. Am şi în muzică un comis voiajor; ascultă el în locul meu şi al soţiei mele… Nimic din ce este românesc nu mi este străin. Mă identific, mai ales, cu defectele naţiei mele, de calităţi au grijă alţii să profite. Am lucrat mult în ultimii ani, am lucrat ca un condamnat la galere. Cu gândul să recuperez nişte ani pierduţi, rătăciţi sau furaţi. Nu se poate! Ele se adaugă la veşnicia de dincolo. Am hotărât cu „olteanca mea“ Lizi (o mai ţineţi minte, voiam să o plimb niţeluş să vadă şi ea o catedrală, nu mi s a permis, are origine socială total nesănătoasă: ea e fiică de cazangiu din Turnu Severin; eu fiu de miner, am fi exact ce nu e frumos – într o epocă în care cunosc o ministerioasă – fostă – care îi scrie din Florenţa: „văd acest oraş stupid pentru a 15 a oară!“) Am predat un volum la editură. Un roman de care v am vorbit sus la „datcha“ voastră din Mazel (eram bun amic cu un câine ce avea în ochi ceva din privirea sfinţilor) – se cheamă „Lupul şi Catedrala“, e cu probleme, nu ştiu dacă e o idioţenie sau o capodoperă. Vom vedea. Scriu la un roman pentru copii, apoi mă apuc iar de teatru. Au fost două festivaluri de teatru, eu, fără să mă mişc de la masa mea de scris, am luat marele premiu la ambele. Există şi în literatură o ironie transcendentală, se demolează mai ales cei care sunt cei mai actuali. Nu vreau să vă plictisesc, maşina mea de scris îşi are maniile sale, deşi mi e plină de amintiri şi dragoste, închei aceste rânduri cu urarea de bine şi fericire pentru toţi cei dragi de la voi. Nu ştiu dacă ne vom mai vedea în viaţa aceasta, aş dori să spun că fericirea contemplativă a celor zece zile petrecute la voi rămâne pentru mine o raclă cu sfinte moaşte.

     La mulţi ani 1987!
     Ion D. Sîrbu şi Lizi

(Această scrisoare e adresată familiei Courriol, pe care scriitorul a vizitat o în timpul unicei sale călătorii în Vest. În volumul de Corespondenţă, familia Courriol nu figurează printre destinatarii scrisorilor lui Sîrbu.)

(Scrisoarea se găseşte în Arhiva CNSAS, Dosar I5265, vol. VI, p. 112. O fotocopie se află în arhiva Mihai Barbu.)

 

Scrisoarea III


10 februarie 1987

(Ministerul de Interne/Unitatea 0647/Către Inspectoratul Judeţean Dolj Intrare nr. 012003/10 februarie 1987)

     Dragă Mariana, dragă Ramon,

Mi s a făcut dor de voi, ce mai faceţi, ce mai taceţi, cum aţi petrecut de sărbători, vă mai aduceţi aminte de noi? Citesc despre năvăliri barbare, inchiziţii, Ana Comnena, Atila, istoria Chinei, jurnalul lui Tolstoi etc. Acestea ar fi lecturile mele de noapte, ele mă ajută să doresc a părăsi această viaţă, cât mai curând şi mai discret: scriu, în virtutea inerţiei, îmi trimite aspirine: lehamite şi oblomovizez letargic, iată semnele de sfârşit de secol şi de viaţă… Am predat un roman idiot, scriu acum unul cretin. Lumina vine, totuşi, de la răsărit, Doinaş se sfinţeşte, Regman se zorinează, Ioanichie nu mai e şef la Viaţa Românească, Lia a plecat la Paris, a vândut cu metrul biblioteca, vrea să şi caute soţul, să înceapă cu el o viaţă nouă… Dl Şora e foarte monden, tace cu public: mă traduc ruşii cu Arca… şi cu Şoarecele B.

     Vă sărut,
     Gary şi Lizi

     Nota Securităţii: Tov. lt. col. Vîlceanu/Exploatare/Noi ce ştim despre Şora Mariana? – verificări la U.M. 0200. Urmează o semnătură indescifrabilă.
     Nota noastră: Securitatea nu ştia că Ramon era unul dintre apelativele cu care îl gratula Sîrbu pe criticul I. Negoiţescu. Despre el Securitatea ştia o mulţime de lucruri…

 

Scrisoarea IV


(Ministerul de Interne/Unitatea 0647/ nr. 022487/05. 03. 1987/Către Inspectoratul Judeţean Dolj)

Scumpa noastră Irene,

Scrisoarea ta foarte tristă a ajuns în aceeaşi zi cu o altă scrisoare din Franţa şi cu o surpriză craioveană, angelică, minunată: Colette, îngerul meu păzitor. Ea, singură, poate suplini ideea de bunătate, de generozitate… Timp de o săptămână am fost bolnav, în pat: gripă, viroză etc… Romanul meu este citit în cele mai înalte sfere redacţionale, nu este un text oarecare. Eu sunt mulţumit că am încă spiritul şi curajul de a scrie. Tot restul este destin, şansă sau neşansă. Încă nu am avut ocazia să întâlnesc această drăguţă (zice se) persoană, lector care te a înlocuit, aici, la Craiova. După ce mă fac bine, vreau să l văd pe decan, Negrici, şi prin el să fiu prezentat acestei comori franceze. Pentru mine, Irene rămâne un mit. Prietenia noastră are toate şansele să devină un poem sau o rugăciune. Pentru că atunci când ne am întâlnit sufletele noastre sufereau, din motive complet diferite, de un fel de plictiseală letargică, disperată, care le apropia. Îmi pare rău de necazurile tale cu Claire. Colette mi a povestit. Nu i putem înţelege pe tineri. Şi noi am trecut prin crize la vremea noastră. Este starea noastră, a unui om sensibil şi inteligent… Cioran are sentimentul culpei pentru o veche trădare.

     Mereu al tău, Sîrbu

(Scrisoarea e adresată dnei Brunet Irene/Paris)

Nota Securităţii: Serviciul III/Exploatare şi pe linia Serviciului I/Semnat lt. col. indescifrabil/05. 03. 1987/mr. Popa V/Să urmărim evoluţia relaţiilor cu noua lectoră.

Nota noastră: Nici această distinsă doamnă din Paris, Irene Brunet, fost lector de franceză la Universitatea Craiova, nu apare, ca destinatar, în volumul Ion D. Sîrbu, Corespondenţă. (O fotocopie se află în arhiva Mihai Barbu.)

 

Scrisoarea V


12 martie 1987

     Notă
Ion D. Sîrbu din Craiova, str. A. Cuza, bl. 156, sc. 5, ap. 3 a relatat lui Telea Gh. din Sibiu, str. Zaharia Boiu, nr. 3:
„Am greutăţi cu romanul meu Lupul şi catedrala; este un roman politic. Când toată lumea cere romane politice, nimeni nu mai scrie politic. Poţi să dai cu tunul şi nu găseşti în Barbu, D. R. Popescu, D tru Popescu măcar pomenit cuvântul partid sau socialism. Eu, scriind un roman sincer despre anul 1956, iată că i am speriat. Editurile nu sunt obişnuite cu eroi şi situaţii politice, mi au şi spus: de ce nu eşti modern? Dar mă voi bate pentru dreptul celor fără de partid să gândească, să vadă şi să vorbească politic, mă voi bate pentru dreptul Lupului de a fi român şi dreptul Catedralei de a nu pieri. Ferice de doctorii pensionari; nu mai ştiu ce este un bisturiu, un catgut, un fierestrău de oase vii, ferice de tine, Românule Nou, eşti atât de candid şi de nevinovat, încât ţi se aprobă chiar şi paşaport cu soţia. Vai mie şi bietei Lizi, noi ne apropiem de moarte prin scârbă silnică şi neputinţă.“

Nota Securităţii: Tov. lt. col Vîlceanu/Exploatare/Raport la Dir. I/col. semnat indescifrabil/nr. 0012448 din 12 martie 1987/(Arhiva CNSAS, Dosar nr. I5265, p. 81).
Nota noastră: Dr. Telea poseda, împreună cu soţia lui Mimi, o proprietate în localitatea Noul Român, unde, adesea, au poposit, ca invitaţi, cerchiştii. De aici e şi jocul de cuvinte „ferice de tine, Românule Nou“. (O copie xerox a scrisorii – rezumate de Securitate – există în arhiva Mihai Barbu).

 

Scrisoarea VI


16 martie 1987

     Notă
Sîrbu Ion din Craiova, str. A. I. Cuza 9, bl. 156, sc. 5, ap. 3, a relatat lui Boeriu Nicolae din Cluj, Calea Turzii 34:
„Am urmărit îndeaproape eforturile acestui profet venit prea târziu: Gorbaciov. Vrea, de sus, să repare ce s a fost schimbat şi alterat, de a lungul unui veac de groază şi om nou. Acest «om nou» nu există: el a fost inventat de Lenin dar creat de Stalin. Craiova e plină şi ea (în centru) de aceşti «homo totemus». Dacă, din vârful teatrului, dau cu un bumerang, lovesc oricând cinci semidoctori de conjunctură şi nici un om cinstit. Sau normal. Încep să am o sinceră admiraţie pentru şeful statului (al cărui supus nesupus continui a fi) pentru purificarea perfectă a socialismului nostru. Sunt de părerea lui. Acesta e socialismul cel mai pur şi mai real: sîrbii îl mânjesc cu dolarii câştigaţi de Gastarbeiterii lor, ungurii îl împachetează în gulyaş procurat prin muncă în timpul liber, nemţii acceptă, pe şest, mărci vest-germane. Noi, nimic. La noi, asta e: evoluăm spre Ulan Bator, Vietnam, Cambodgia, Sahel – dar conform celor mai ortodoxe consecvenţe în ideea de «independenţă» şi «neamestec» în stalinismul nostru… geto dac. Romanul meu e considerat de lectorii mei de specialitate fiind «emblematic», «de epocă», cel mai bun roman politic scris, la noi, după 23 August. Dar… dar… nimeni nu îndrăzneşte, deocamdată, să l înainteze sus. E riscant, e «pericoloso sporgersi». Dar, mă gândesc să încep o bătălie, voi cere drepturi egale cu Dumitru şi D. R. Popescu, cu Bălăiţă şi Eugen Barbu. Ei scriu despre bătături, eu scriu despre infarct. La ei, stilul e o formă de frică şi şireată ascundere. La mine – francheţea şi luciditatea sunt morale, urme ale anilor de litere şi filozofie făcuţi în durere şi dragoste politică faţă de popor şi libertate. Nu e cel mai bun text al meu: dar, aici, ca un text de morală şi răspundere, am învins autocenzura până la limita ei minimă. Adică, am zis, să vedem dacă suntem cinstiţi cu arta şi literatura ca sens, adevăr sau mesaj. Romanul meu ar apărea imediat la Moscova, Budapesta sau Belgrad şi ar fi considerat, acolo, un roman oarecare, total inofensiv. O faţă bisericească inteligentă care m a citit mi a spus: într un stat ortodox, noi am fi împotriva publicării cărţii. Nego, dacă ar citi cartea, ar zice: Gary mai are şi acum rămăşiţe din stânga sa adolescentină. Dar tov. Dulea? Nu ştiu, la el vreau să ajung, vreau să lupt pentru acest text pe care l am scris cu plăcere şi cu o mare doză de dragoste faţă de pustietatea şi prostietatea câmpului nostru literar (plin de textualişti proşti şi inculţi). Am multe defecte dar, de faptul că nu ştiu istorie şi ideologie nu pot fi acuzat. Am intrat în libertatea bibliotecii mele (şi a meditaţiilor mele despre soartă şi istorie; la mine soarta e politică) şi am evoluat la pas cu Europa. Am colegi care, la fel de inteligenţi ca şi mine, au intrat în 1968 în şedinţe şi disciplină: ei sunt cenzorii mei de azi… E greu să mă împac cu gândul (şi nu am încotro) că toate manuscrisele mele (am gata trei cărţi grele) va trebui să le consider ca zestre de sertar pentru un foarte incert viitor, post mortem.“

Nota Securităţii: Tov. lt. col. Vîlceanu/Exploatare/col. semnat indescifrabil/nr. 0012504 din 16 martie 1987 (Arhiva
CNSAS, Dosar I5265, p. 82).
Nota noastră: Nicolae Boeriu e soţul poetei şi traducătoarei Eta Boeriu. Scrisoarea de mai sus e amputată de Securitate, lipsind părţile de început şi de final.

 

Scrisoarea VII


7 decembrie 1987

     Notă
„Suru“ a relatat lui Samuel Francisc din Bucureşti, Aleea Arinii Dornei 11, bl. 19, ap. 80, sc. 7:
„Am primit un stoc de medicamente de la Edmund. Gestul său e emoţionant, chiar dacă eu nu am ce face cu aceste pilule necunoscute. Adevărul este că suferinţele mele actuale nu sunt legate de bolile mele (de bătrâneţe) şi nici (atât) de lipsurile inerente fazei de construire a viitorului luminos. I am scris lui Edmund că m am plâns pe umerii tăi (la telefon), că te voi mai solicita ori de câte ori mă va cuprinde acest sentiment de gol, derută şi disperare. Nu mai ştiu cine sunt, în ce cred, pentru cine scriu, nu mai ştiu ce religie, ethnie, cetăţenie am. Nu mai ştiu dacă mai am prieteni, duşmani, dacă mai am trecut. Sertarele mele sunt pline de texte necitite, fără speranţă. Am crezut multă vreme că posed o platoşă filosofică solidă care mă apără de gerul totalitar şi de ploile musonice ale prostiei. M am înşelat: încep să nu mai văd clar, să am nevoie de cârje ca să stau drept, în vise iar mă întorc la spaimele legate de arestare şi anchetă. Mi se refuză până şi plecarea oficială în Polonia. Azi mâine mor şi încă nu am început să trăiesc.“

(Nota nr. 0013632 din 7 dec. 1987/ Arhiva CNSAS, Dosar I5465, p. 50)

Nota noastră: Samuel Francisc nu figurează, ca destinatar, în volumul îngrijit de dl Toma Velici.

 

Scrisoarea VIII


25 ianuarie 1988

     Notă
„Suru“ a relatat prof. Eracle Titircă din Baia Mare, str. Moldovei 9/7:
„Afirmaţia privind fricoşenia ta îmi vine din ziua în care ne plimbam împreună pe strada Silvicultorului unde stătea vărul meu iubit. Mă întorsesem proaspăt din Occident, îţi vorbeam despre Nego şi, la un moment dat, ţi am spus: scrie i, îi va face plăcere (fiindcă a întrebat de tine). Dar tu, meditând oleacă, cu sinceră şi paternă grijă, mi ai spus: nu pot să i scriu, nu vreau să stric cariera fiilor mei! Asta m a şocat neplăcut. Eu am ieşit din puşcărie total vindecat de frici: de frica de foame, frig, bătăi sau moarte. Şi am ajuns în Oltenia, unde frica e calitatea atotstăpânitoare. Frica şi şmecheria mică. Mica ciupeală, mica învârteală, micul favor. Am cunoscut oameni care leşinau de frică numai fiindcă eu luasem cuvântul undeva: să nu se creadă că ei, cunoscându mă, ar fi, întrucâtva, complici la logica mea. În sfârşit, am studiat mult caracterele (şi lipsa de caracter) ca să ajung uneori la disperarea de a mă hotărî să mi dau demisia din Ethnia mea. Dar limba, ţara şi Mina Petrila alcătuiesc, pentru soarta mea, un fel de obligaţie morală: nu trădez nici măcar pe trădători. Aşa că te înţeleg şi – sincer să fiu – te invidiez pentru falnicii tăi băieţi. Să ţi trăiască! Sper că nu sunt nişte timoraţi, adaptaţi cu orice preţ.“

(Nota nr. 003404 din 25 ianuarie 1988, Arhiva CNSAS, dosar I5465, p. 30)

Nota noastră: „Suru“ era numele de cod al urmăritului Ion D. Sîrbu. Textul citat mai sus e partea care interesa Securitatea din scrisoarea adresată lui Eracle Titircă. Nici el nu este cuprins în volumul Ion D. Sîrbu, Corespondenţă.

 

Scrisoarea IX


21 martie 1988 NOTĂ

„SURU“ a relatat lui Golgoţiu Sabin din Timişoara, str. Bucureşti, nr. 8:
„Mi s au trimis corecturile în şpalt, am lucrat ca un posedat şi... am trimis plicul acesta ultrapreţios (300 pag.) prin Poştă, recomandat. Plicul nu a sosit la redacţie nici după 10 zile. S a pierdut? S a rătăcit? Nu ştiu. Am reclamat la poştă: greşeala poştei. Apoi, fiind urgentat de redacţie, luni 7, am plecat cu soţia mea, Lizi, la Bucureşti.[Noi am ştiut? se întreabă Securitatea.] Acum transcriu vol. II din Jurnalul unui jurnalist fără jurnal. Trebuie să fac un drum la Cluj. Acolo predau, spre lectură, romanul Lupul şi Catedrala ca să prind un loc, în plan, pe 1990. În vară, vreau să plec în R.F.G.– sunt invitat la Universitatea din Freiburg, cu soţia. Sper că, de astă dată, să mi se aprobe paşaportul. (Atenţie. Raport Direcţia I – nota Securităţii) Plec să o văd pe soră mea, stau, în fiecare lună, 2 3 zile la ea. Mă pregătesc să mă apuc de cartea (de memorii) Portretul Tatălui la bătrâneţe care ar fi istoria politică a familiei mele între 1945 1964.“

     Nota Securităţii: Tov. lt. col. Vîlceanu/Să intensificăm acţiunea de cunoaştere a atitudinii obiectivului şi intenţiile acestuia./ col. indescifrabil/Arhiva CNSAS, Nota nr. 004289 din 21 martie 1988, Dosar I5465, p. 180)

     Nota noastră: Raportul înaintat Direcţiei I de Securitatea judeţului Dolj a avut efect. Sîrbu nu primeşte paşaportul pentru RFG, dar, ca o ironie a sorţii, îl primeşte, în schimb, soţia sa.

 

Scrisoarea X


30 martie 1988

     Notă
„SURU“ a relatat Olgăi Caba din Sebeş Alba, str. Ştefan cel Mare, nr. 39, jud. Alba:
„Vestea privind ciroza lui Nego am primit o de la prietenii noştri din Stockholm şi Copenhaga, dr. Steiner, neurochirurg, şi regizorul Giurchescu, fost coleg de teatru şi consătean (e din Petroşani). Am scris Marianei Şora, prietena mea din München. Am primit, mai zilele trecute, o scrisoare prin care – la ordinul lui Nego – mi a comunicat următoarele: Nego e bine, vesel, sănătos, râde enorm şi e fericit cum n a fost niciodată. Cât priveşte mult promisa Istorie a literaturii cred că tu ai dreptate: are gata ce a scris în ţară. La Köln a suferit, la München nu mai suferă, dar de lucrat, cred eu, lucrează greu şi cu intermitenţe. Despre prietenii mei, am zis: unii au murit şi au plecat, alţii au plecat şi au murit. Nego face parte din categoria ultimă, ca şi mine, de altfel. În străinătate devin prost, ageamiu şi nu mai pot scrie şi nici povesti ca lumea. În Craiova asta cretină şi fanariotă, în schimb, lucrez ca un înger. Nego, la 26 ani, şi a scris scenariul vieţii sale de geniu multilateral. La 17 ani a publicat poezie, la 19 ani – o proză de scandal iar la 23 a lansat un manifest literar naţional. A fost un tiran. L a dirijat, fără succes, pe Stanca, i a dictat paşii lui Doinaş, a avut o influenţă teribilă asupra lui Regman, Todoran, Cotruş... Eu i am scăpat. L am bătut zdravăn de două ori, apoi am făcut 3 ani de front. L am dezbrăcat eu de o anumită cămaşă salvându i viaţa, l am oprit să se înscrie în stalinism, a trecut la catolicism. Nego a fost martorul acuzării în cel de al doilea proces, a declarat că din cauza mea a greşit el calea şi cariera sa politică. Am primit 7 ani – când am ieşit am vrut să l ucid în bătaie, dar pe urmă mi a fost milă de el. Era alcoolic, se tot sinucidea dar nu reuşea să moară de tot. Nu ne am vorbit 15 ani. Apoi, la Köln, după ce am spălat rufele noastre în familie, ne am împăcat. Adevărul este că nu ne mai putem schimba prietenii după 45 de ani. El este un capitol al tinereţii noastre. A fost, fără îndoială, un şef de generaţie pierdută. Ca om, îl iubesc cu toate defectele sale, ca scriitor aştept să văd minunea: Sfântul Duh, în chip de Istorie a literaturii, apărând deasupra acestui Ioan fără ţară ce se credea şi Tată şi Fiu şi voia să ne boteze pe toţi. Regret că a rămas. Aş dori să l mai văd odată în viaţă, să i vorbesc despre tatăl său (nu a fost un fiu prea bun).“

(Arhiva CNSAS, Nota nr. 004434 din 30 martie 1988)

 

Scrisoarea XI


Destinatar
Cure Simion, Bell, USA

Craiova, 2 aprilie 1988

Frate Simioane,

Enorma bucurie ce ne a provocat o darul tău pascal (chiar între Paştele catolic şi cel ortodox, în sfârşit, să primim cele patru kg de cafea transferate de COMTURIST la Craiova, dar fără să ni se indice cine e expeditorul) cum zic, enorma bucurie şi marele semn de întrebare legat de acest dar picat din cer, constituie singura noastră mare şi luminoasă minune ce ni s a întâmplată în anii din urmă. Am scris la centrala Comturist din Bucureşti (înşirându mi toate titlurile mele literare şi academice) rugându i să mi comunice numele celui care a dat cei 52 de dolari pentru cafeaua noastră pe un an. Ieri am primit un telefon prin care ni se spunea doar atât: California, Simion Cure. Soţia mea a izbucnit în plâns şi a plâns mult. Eu am rămas fără cuvânt. Ţi am răspuns la o scrisoare (în care îmi aminteşti – nu uit!– să numărăm bine zilele vieţii noastre şi îmi povesteai despre robia diavolului verde – banul – care face ca românii noştri să nu mai fie oameni…) Dar pe urmă, neprimind nici un răspuns – poşta noastră îşi are capriciile ei – nu ştiu cum am ajuns să cred că această punte peste continente s a stins. Nu din vina noastră. M am tot gândit: cine a putut să fie anonimul donator? Am prieteni în Occident, dar ei aşteaptă ca eu să le trimit cărţi, nici unul nu s a gândit până acum la cafea, cafeaua fiind la noi lux, valută, bilet de intrare la… Primeam de la nişte colegi şvabi aspirină şi ceai, dar asta în urmă cu mai mulţi ani. Corespondez cu Occidentul fiindcă nu mi am pierdut însă nădejdea de a putea să o duc pe soţia mea iubită să vadă şi ea o Catedrală. Merită după câte a făcut pentru singurătatea exilului meu, pentru opera mea literară. Fiindcă, după zece ani de muncă asiduă şi foarte transilvană (cu seriozitate şi încăpăţânare: „a fi ardelean, zicea Blaga, înseamnă a duce un gând până la capăt“) am început să respir ceva mai uşurat. Mi am publicat opera dramatică (3 vol.), am scos şi un volum de nuvele vechi (Şoarecele B pe care cred că am trimis o la Arad. Acest volum a fost tradus în rusă, cehă, maghiară) am primit absolut toate premiile naţionale: premiul Caragiale al Academiei, cel al Uniunii, premiul Alecsandri, premiul Asociaţiei etc. Şi două distincţii streine pentru teatru la TV şi la microfon. Anul trecut au avut loc două festivaluri de Teatru – la Braşov şi la Craiova – la ambele piesele mele am luat premiul întâi şi medalia specială a juriului. Dar din motive greu de explicat, deodată, cuprins de spaima bilanţului din cauza îmbătrânirii şi a morţii oricând posibile, am părăsit Teatrul şi am început să scriu ceea ce plănuisem, deja, în tinereţe să scriu: „să nu mor nemărturisit“, mi am zis, să scriu câteva cărţi care să fie ale mele în întregime. Şi le am scris. Vreo patru volume grele, mai am de lucru la ele, pentru că – urmând exemplul nobil al colegilor mei Blaga, Stanca Radu, Eta Boeriu, Ovidiu Cotruş, Ion Maxim etc., voi apărea şi eu în adevărata mea lumină abia după moarte. Cine ştie? Aş mai avea de scris circa trei volume (despre Tata, Blaga, despre mileniul următor, despre Ardealul meu pierdut etc.) Sper ca bunul Dumnezeu să îmi numere în aşa fel zilele vieţii ca să pot izbândi. Aş muri uşurat, zicând „acum slobozeşte, Doamne, pe robul tău din Valea asta a plângerilor…“ Am predat la editură volumul Lupul şi Catedrala, 500 pagini, nu merge deocamdată. Acest roman trebuie să mai fie transcris. Ca să nu pierd locul din planul editurii, am scris în 8 luni, lucrând ca un rob la galere, un „roman pentru copii şi bunici“. Copii ca mine şi ca tine, bineînţeles. Dansul ursului a fost primit excepţional (se scrie multă literatură abstractă, plicticoasă, obscură, pe care cu greu o citesc chiar şi criticii de specialitate şi nu se mai scrie decât rar literatură pentru publicul mediu, pentru popor). Eu puteam să scriu fistichiu, sunt teribil de citit, dar am optat pentru copii şi pentru animale, fabula fiind un gen în care putem spune mai mult decât oriunde în altă parte. Deci, Dansul ursului e sub tipar, va apare în luna mai (Dacă Zeii îmi vor fi sprijin, e criză de celuloză)… Acum, uitându vă ca Robinson la acel Vineri, cu dragoste uitându mă la Sfânta Vineri a casei mele, care este Lizi, soţia mea (ea, deşi suferind cumplit de tot felul de reumatisme, cefalii, face totul ca eu să nu am altă grijă decât scrisul). Am un diabet pe care îl ţin în şah cu regim greu şi scump, am un pic de angină, progresează un pic de surditate, simt rugină din încheieturi şi oase, nu dorm nopţile, sufăr de aceste insomnii care nu mai sunt cărturăreşti; adorm cu ciclobarbital, deci am toate motivele să mi număr şi să mi planific bătrâneţea. Am fost un bun alergător de cursă lungă, totdeauna am câştigat în ultima rundă, la ultima turnantă. Iată că de 10 ani, îmi alerg cursa literară, sper ca Limba Română, al cărui soldat credincios şi jurat am rămas, să fie mulţumită de mine şi să îmi închidă ochii frumos. Cu banii o ducem bine (am peste 4.500 lei pe lună/de la Uniunea Scriitorilor), mai câştig din publicaţii. Lizi are şi ea 2.000. Acum că te ştiu viu şi cu inima ta veche – cu lacrimi mulţumindu ţi pentru darul tău simbolic îţi promit să ţi scriu mai des… Dumnezeu cu mila, Gary

(Arhiva CNSAS, Dosar I5465)

 

Scrisoarea XII


4 iunie 1988

     Notă
„SURU“ a relatat Ioanei Voiculescu din Timişoara, str. Brediceanu 3, ap. 3:
„Am avut (şi am încă) diferite necazuri cu romanul meu Dansul Ursului care ar fi trebuit să fie de câteva luni în librării. Întârzie. Trebuie să am teribili nervi fiindcă mai am şi alte manuscrise care vor candida la tipar… Mă doare şi acum încăpăţânarea cu care Karin refuză să mă mai vadă: am făcut o zob pentru acea primă vizită (şi logodnă). Nu mi poate ierta ce i am scris. Nu e nimic. Sunt scriitor, am libertatea să mă «răzbun» cum vreau: în romanul meu despre Urs, există un personaj care se cheamă «Karin», sper să i placă. Prin această fabulă, ea intră în veşnicia mică a limbii române. Soţia mea corespondează cu ea. Ţi aş fi recunoscător dacă mi ai scrie ce face. S a căsătorit cu acel doctor român? Cum arată? Eu o consider fiica mea rătăcitoare.“

(Arhiva CNSAS, Nota nr. 005491 din 4 iunie 1988, Dosar I5465, p. 167)

     Nota noastră: Dr. Ioana Voiculescu e prietena rămasă în România a drei dr. Karin Parutsch – fiica marelui amor din tinereţe al scriitorului, Ştefania Dorn. Karin a emigrat împreună cu mama sa în Germania. Corespondenţa cu ea se dovedeşte activă doar din partea lui Sîrbu. Acesta e şi motivul pentru care scriitorul îi scrie dnei dr. Voiculescu: vrea să afle ştiri de la „fiica sa spirituală“ şi, iată, rătăcitoare. Nici Ioana Voiculescu nu figurează printre destinatari în volumul de Corespondenţă.

 

Mihai Barbu

12 scrisori inedite/pierdute ca „făina orbului“, din ediţia academică Ion D. Sîrbu, Opere, II, Corespondenţa

» anul XXV, 2014, nr. 12 (295)