Florica Courriol
Funcţionăm ca nişte agenţi literari


Marta Petreu: Dragă Florica Courriol, văd că vă pregătiţi de lansare – în 11 decembrie. Cît de uşor este să publici o carte românescă în Franţa, la o bună editură franceză?

Florica Courriol: Într adevăr, pregătim la Paris, la librăria „L’Âge d’Homme“ din arondismentul 6, o lansare a romanului Notre maison, dans la plaine de l’Armageddon de Marta Petreu, carte care a fost favorabil primită încă de la apariţie de critica franceză (reamintesc doar articolul cunoscutei specialiste în traduceri din literatură străină, Florence Noiville, în Le Monde des Livres), precum şi a unei cărţi cu rezonanţe politice, Esclaves sur Uranus de Ioan Popa, care nu face aluzie la planetă, ci la cartierul bucureştean Uranus, ras de Ceauşescu pentru a construi „Casa Poporului“, mastodontul devenit, vrând, nevrând, emblema României actuale în imaginarul străin. Vor fi prezenţi critici, jurnalişti, o echipa de la televiziunea franceză.
          Nu, nu este absolut deloc uşor să publici o carte românească în Franţa. Noi, traducătorii de literatură română, ca orice traducător de opere scrise într o limbă rară, ne luptăm cu imperialismul lingvistic! Funcţionăm ca nişte agenţi literari – dar benevol! –, în sensul că descoperim sau propagăm talente literare pe lângă editorii străini, în cazul meu francofoni. Căci aceştia sunt supuşi modelor şi orizontului de aşteptare al publicului. Ca traducător, ştiu cu ochii închişi cărei edituri să i trimit o traducere, în funcţie de linia ei editorială. Se întâmplă să dau peste editori dispuşi să publice, uneori chiar entuziaşti la prima lectură, dar când este vorba să se ia hotărârea finală în comitet lărgit, vin surprizele: ba că nu este vandabil, ba că nu este un subiect de actualitate, ba că lectorul român (persoana la care face apel editura pentru a avea un aviz obiectiv) a făcut un referat negativ... Păcatul nostru românesc (dar parcă numai al nostru?)! Mi s a întâmplat aşa pentru un roman al lui Petru Cimpoeşu (pe care cred că persoana care l a citit nici nu l a înţeles!), cu romanul lui Horia Ursu (a cărui topică şi ironie l au scos din minţi pe bietul lector), cu o carte de investigaţii a lui Liviu Tofan pe un subiect – afacerea Tănase – care nu a fost pe placul lectorului, deşi editoarea a fost în primul moment extrem de entuziastă.

M. P.: Există în momentul de faţă o modă dominantă în Franţa, care ar putea facilita publicarea anumitor traduceri? Sau singurul criteriu şi unica modă ar fi valoarea literară?

F. C.: Îmi place să cred că unicul criteriu este al calităţii literare, al scriiturii. Din păcate însă, şi publicarea este supusă modelor. Da, există cert o modă. Actualmente funcţionează încă moda nordicilor, pe cale de a fi detronată de traducerile din bengali, pentru că India este atât de mare, şi din chineză. Iar literatura lor prinde la o anume parte din publicul cititor. Aşa cum filmele comerciale fac vânzări, tot astfel şi cărţile zis „uşoare“ aduc beneficii editorilor. Este un fapt incontestabil că toate marile edituri din Franţa au acum o secţiune „polar“, romane poliţiste, pentru că ele se vând foarte bine!
          Pe lângă mode există şi breşe, a noastră a fost prima oară în 1989 1990, ca urmare a Revoluţiei Române, care pe noi ne a găsit cu traduceri de mult terminate din autori români, un Camil Petrescu, Concertul Hortensiei Papadat-Bengescu, o antologie de poezii de Eminescu, una de Sorescu, o alta cu Liliecii lui, ba chiar şi Viziunea vizuinii, cu mai multe romane din Rebreanu, cu un grupaj de poezii de Mircea Dinescu etc. Odată cu simpatia pentru poporul român care reuşea să scape de tiranie, s a trezit şi interesul pentru cultura acelui popor. Suplimentul literar Le Monde des Livres publica în ’90 un articol ditirambic la apariţia romanului camilpetrescian Madame T. (Patul lui Procust) sub şapoul „Le manuscrit trouvé à Bucarest“. Găsit de cine?! când traducătorul îl prezentase vreo 12 ani la mai toate marile edituri pariziene, care l au refuzat politicos pe motiv că autorul nu este nici disident, nici în viaţă, nici vandabil! Deşi odată publicat, a avut două ediţii, plus una „de poche“.
          Pe lângă breşe există „ocazii“: momente ocazionate de o manifestare oficială, precum „Les belles étrangères“ din 2005 (mi amintesc bine că atunci şi un roman supermodern ca al lui Gheorghe Crăciun tradus de Odile Serre sau poemele Martei Petreu traduse de Ţepeneag şi au găsit locul în peisajul editorial francez, ca să nu le citez decât pe acestea). Tot aici aş include prezenţa României la Salon du Livre din 2013, când au fost publicaţi foarte mulţi autori români, dintre care unii foarte tineri, de la clasicul Cezar Petrescu la benzi desenate – şi care s au bucurat de succes –, pentru că editorii francezi, susţinuţi de CNL şi atraşi şi de promisiunea unor subvenţii din partea ICR ului, nu au stat prea mult pe gânduri pentru a publica. Atâta doar că în fiecare an Salonul ăsta este dedicat altei ţări, altă literatură intră în atenţia editorilor, alţi autori sunt fericiţi, alt public este solicitat...

M. P.: Dacă aţi avea putere de decizie şi buget nelimitat, ce aţi face ca să promovaţi literatura românească în Franţa? Ce hotărîri aţi lua, ce aţi înfiinţa/desfiinţa etc.

F. C.: Deşi sunt olteancă, nu am spirit comercial! Am în schimb – cred eu – entuziasm şi fler. Aşa încât m aş asocia cu o editură inteligentă şi aş publica toată floarea cea vestită a literaturelor româneşti! Am deja o listă care se întinde de la clasici la debutanţii de azi – căci mă ocup şi de Festival du premier roman de Chambéry. Aş relua catalogul „Livres roumains“, cu eşantioane şi prezentări de opere româneşti puse la dispoziţie de toţi traducătorii în franceză, aş plăti oameni care au condei să scrie – în franceză – cronici pe internet despre traducerile din literatura română, dar şi despre cărţi netraduse (aşa cum fac, spre exemplu, Cristina Hermeziu sau Monica Salvan), aş ajuta şi editori începători dar cu idei novatoare cum este, spre exemplu, Belleville édition, care mizează pe un nou concept cu extindere pe internet, aş înfiinţa un Institut de Traduceri în colaborare cu Universitatea... Nu mă consider în măsură de a desfiinţa ceva, inovaţia presupune transformări, filosofii ştiu asta mai bine decât mine! Aş schimba doar condiţionalul într un indicativ prezent!

Interviu realizat de MARTA PETREU
 

Interviu realizat de Marta Petreu

Conversaţii cu Florica Courriol. Funcţionăm ca nişte agenţi literari

» anul XXV, 2014, nr. 12 (295)