Poveste de Crăciun

Simona Sora


„Ca să călătoreşti cu adevărat, nu trebuie să ai nimic de pierdut.“
Roberto Bolaño, Literatură + Boală = Boală

          Mi au povestit pe rînd cum a fost cu globul. Globul verde pictat pe care l primise una dintre noi, eu sau Sorina, la naştere sau la botez, sau cînd împlinise, oricare dintre noi, un an sau doi sau cinci (povestea se schimba după cea căreia îi era spusă şi după toanele mamei noastre care a ştiut întotdeauna să structureze o povestire fără să se împiedice în constrîngerile realităţii), aşadar globul pictat pe o parte cu un moş biciuind un animal fantomă, iar pe cealaltă cu Castelul Huniazilor din Hunedoara, începuse să trepideze. Înainte de asta – stăteau toţi trei, Mica, Ticu şi Sorina, la masa din sufragerie, se adunaseră abia de cîteva minute – au simţit, toţi trei, un curent de aer rece.
          Maică mea, căreia noi, fetele, îi ziceam Mica pentru că aşa ne învăţase, dar şi pentru că era mică (iar cu timpul a devenit tot mai mică), tocmai se aşezase, după ce aranjase masa, o umpluse cu aproape tot ce gătise ea singură pentru Crăciun: mai întîi porcării, jumări, caltaboş, maioş şi şorici, apoi supa cu tăiţei, locşe, cum îi ziceau ei, într un colţ, curcanul mare de la Sîntandrei, acoperit încă, şi, desigur, înconjurat de cartofi şi morcovi. Aşa, cu masa plină, nu se tot plimba din sufragerie în bucătărie şi napoi, zicea Mica, le adusese o dată pe toate, se aşezase şi ridicase în aer deţul de palincă, cînd globul mare cu moşul sadic a început să trepideze. Simţise şi ea, sigur că da, curentul de aer îngheţat care nu avea de unde veni, pentru că toate uşile erau închise şi fiecare uşă avea prag, cîte un prag făcut special să nu vîjîie vîntul prin casă. Uşile erau închise, ferestrele erau asigurate cu purfix şi, cu toate că ea stătea între uşa care dădea în holul cu cinci ieşiri şi uşa spre balcon, prin sufragerie nu putea trece vreun curent de aer cald sau rece. Pur şi simplu nu se putea. Taică meu era constructor, el făcuse gara şi întreg cartierul Dacia în care şi rezervase acest apartament îndelung verificat înainte de mutare. Fiecare fereastră, fiecare uşă, fiecare prag. Nu existau curenţi de aer, nu existau pereţi strîmbi, nu existau instalaţii de duzină. Şi totuşi, Mica a simţit un curent de aer care i a îngheţat cei cinci mililitri de palincă din pahar, a întors capul şi a văzut globul verde pictat trepidînd, apoi l a privit cum începe să se rotească în sensul invers acelor de ceasornic. Asupra acestui amănunt a fost fermă. A văzut biciul Moşului zbîrnîind după un animal fantomatic care nu mai încăpuse pe glob şi silueta Turnului Capistrano balansîndu se în direcţia opusă rotirii. Apoi globul s a oprit, s a ridicat foarte puţin şi a explodat în mii de cioburi colorate pe care le au găsit luni întregi după Crăciun prin toată casa. În momentul exploziei a ştiut că mi s a întîmplat ceva.
Taică miu, Ticu, cum îi ziceam pentru că aşa ne învăţase şi pentru că rima, într un singur fel, cu Mica, era la al patrulea deţ de palincă. Adusese salata, deşi el nu mînca niciodată salată, de obicei ne îndemna pe noi, mîncaţi măcar o foaie, acum o pisa doar pe Sorina, căci eu eram plecată în Spania şi urma să mă întorc abia după Anul Nou. Aranjase el însuşi şerveţele brodate pe care noi, fetele, le uram, scosese tacîmurile bune şi paharele de cristal din servanta care vibra pe picioare metalice, direct pe parchetul prea lustruit, se aşezase cu spatele spre televizor şi apoi îl închisese (evitînd astfel discuţia din fiecare duminică). Tot agitîndu se şi spunînd la fiecare gest ce urma să facă, deşi Mica era în bucătărie, iar Sorina în camera mea căutînd prin sertare, dulapuri şi bibliotecă numai ea ştia ce, mai luase o palincă şi apoi încă una, a treia doar de frig. Cînd globul a început să se rotească, i s a părut cel mai firesc lucru: în anul 1994, orice reclamă de iarnă la TVR era introdusă de un glob roşu rotitor. Televizorul închis era în spatele lui, globul era verde, Moşul rînjea dement, Ticu se obişnuise deja în ultimii ani cu orice schimbare: totul se schimbase brusc, iar el nu avea de gînd să se tot mire şi să zică pe vremea mea... A mai luat repede o palincă şi a aşteptat să se termine reclamele.
          Sorina stătea în locul meu, pe canapea, venise acasă la masa de Crăciun doar pentru că iubitul ei, Mişu, nu putuse ajunge, în acel an, în Ardeal. Nu ni l prezentase şi nu vorbea despre el, se gîndea în schimb la viitor, la viitorul ei, şi nu şi dezlipea privirea din vitrina cu cristale: unele erau pe masă, altele pregătite pe măsuţa din dreapta, pentru vin, o fascina serviciul de cafea cu oglindă în interior în care se privea tot mişcîndu şi capul. Era frumoasă, întotdeauna fusese cea mai frumoasă fată din cartierul Dacia, dar atunci era enervată de tot şi de toţi. Cînd globul a început să trepideze, a bufnit o rîsul: la asta nu se aştepta, dintr-odată nu mai era ca în fiecare an. Şi a mutat privirea din fundul ceştilor de cafea, şi a rotit de cîteva ori capul în ritmul globului verde. Probabil, s a gîndit, cînd l am agăţat în brad i am sucit prea mult aţa şi acum a luat o înapoi. Dar globul s a oprit, s a ridicat şi s a pulverizat cu zgomot în toată sufrageria. La asta nu se aşteptase şi povestea nu încăpea nici măcar în repertoriul crîncen cu care îmi minase copilăria: pitici sadici care fabricau apă minerală şi animale-totem, Rozina şi Nebunela, tandem de Dr. Jekyll şi Mr. Hyde conţinuţi în ea însăşi. Era o actriţă desăvîrşită.
          Cînd globul a explodat, la ora unu şi cîteva minute, toţi trei, la masa din sufragerie, au închis ochii şi şi au ridicat instinctiv mîinile deasupra capului. Eu intrasem exact atunci în ultimul vagon al metroului madrilen, la staţia Gran Vía, iar uşa se închisese deja în spatele meu.

*

          Simşeam lama cuţitului lipită de carotidă şi respiraţia şuierătoare a celui care ţinea cuţitul perfect stabil, fără să l apese nici un milimetru. M am gîndit chiar atunci, dar nu înţeleg nici acum, cum de şuiera şi vorbea totodată, cum de vorbele destul de clare – dameldinerohijadeputa – nu întrerupeau şuierăturile sau invers; cum de stăpînea, în aceeaşi expiraţie, două fluxuri, unul de aer şi unul de cuvinte? Capul meu, imobilizat între palma lui stîngă şi lama cuţitului de vînătoare, era şi el nemişcat, doar carotida, ca o coardă de alpinism prea întinsă, căpătase o viaţă a ei proprie, se umfla şi se zbătea patetic, grotesc şi riscant, înglobînd lama, unduindu se ca o proastă în jurul armei, încercînd zadarnic s o dribleze. Fără îndoială, mi am zis atunci şi sînt de acord acum, după douăzeci de ani, n aveam ce căuta în ziua de Crăciun la prînz, la ora douăsprezece şi cîteva minute, în metroul pustiu, unde unul dintre micii drogaditos din Puerta del Sol îşi căuta pesete pentru pasta. Cum de ajunsesem aici?
          Ajunsesem acolo din încăpăţînare. Locuiam de trei luni într un hostal care azi nu mai există, pe Calle del Pez, şi hotărîsem, chiar de Crăciun, să i plătesc proprietăresei, doña Remedios, un afront. Îmi oferise o cameră scumpă, fără ferestre, însă cu pensiune completă, iar după ce mă instalasem se răzgîndise în privinţa mîncării, cine ştie de ce. Dacă aţi văzut o vreodată pe Santa Tereza de Ávila a lui Rubens, atunci o să înţelegeţi de ce am acceptat totuşi să stau pe Calle del Pez. Mai uscată şi mai măslinie decît Santa Tereza pe la 60 de ani, însă cu aceeaşi privire edificată, cu acelaşi ton imperativ, dar mai ales cu o căldură ce se transmitea, la propriu, în jur şi încălzea ca o sobă, Remedios mă luase de mînă, îmi arătase chilia, totul impecabil, ca la carmelite, un mic pat tare şi o masă cu un scaun; am bătut palma. Am acceptat fără nici o discuţie, apoi, după o vreme, Remedios – văzînd că slăbisem atît de tare încît îmi strîmtasem, la maşina ei de cusut, mai întîi blugii, apoi toate fustele – a încercat să revină la înţelegerea iniţială. Mă chema, ca din întîmplare, la masa de seară. Mîncasem, îi spuneam, poate mîine, dar a doua zi rămîneam la cafeteria de lîngă bibliotecă. Îmi lăsa fructe pe masa din cameră, le puneam în frigider, îmi plac reci, îi ziceam, şi Remedios se făcea mică, mai mică decît Mica şi mă privea plină de remuşcări. După trei luni, am acceptat invitaţia la masa de Crăciun, era o rară ocazie să vezi, pe aceeaşi masă, txangurro, cocido madrileño şi cochinillo asado, sau turrón luat de la Mira, din Puerta del Sol. Mă răzgîndisem însă, la fel ca ea în urmă cu trei luni, şi, iată, ajunsesem, la ora mesei, în metrou, cu lama cuţitului lipită de gît. De Crăciun e bine să uiţi şi să ierţi. Dar eu n am putut uita niciodată nimic.
          Cum am scăpat, totuşi, de micul drogadito... Nu am avut nici un merit în asta, doar noroc. Paralizasem, nu puteam reacţiona, nu mă puteam mişca, nu puteam vorbi. El, mutînd puţin arma, cît să mi evite carotida care se unduia pe muchia cuţitului de vînătoare, a început să scoată nişte sunete de jaguar rănit, să pufăie, să ţipe scurt şi direcţionat spre urechea mea. Era convingător. În acelaşi timp, îmi spunea, destul de clar, să scot banii că nu are timp, să scot tot ce am că mă lasă în pace, între staţii nu era o distanţă prea mare şi cu siguranţă se va mai găsi o deşteaptă să urce în ultimul vagon în ziua de Crăciun, la prînz, cînd toată lumea normală e la masă. Era un tip raţional, chiar inteligent pe partea asta de înţelegere rapidă, şi chiar dacă, pe de altă parte, îi curgeau bale din gură şi ţipurea din fundul gîtului ca un nebun, am ştiut că am o şansă.
          Probabil că atunci, cînd am înţeles că nu e totul pierdut, am început şi eu, în intervalul dintre Gran Via şi Noviciado, să fac exact ca el. N aş putea să vă povestesc cum am făcut, îmi amintesc doar o mare, mare uşurare: nu mi mai păsa că am la mine toţi banii care mi rămăseseră din ultima bursă, biletul de avion (de ce l luasem cu mine nu pot înţelege nici acum), agenda cu tot ce scrise la Madrid, stiloul negru. Mă durea în cot dacă urma să mă mai întorc acasă, mă durea în cot că aveam să mă întorc degeaba, cum ştiam de cîteva săptămîni, mă durea în cot că eram incapabilă să mă hotărăsc să rămîn la Madrid unde ştiam că e viaţa. O viaţă întreagă. El urla, eu răcneam, el ţipa, eu îl împingeam, el se uita cu disperare să vadă dacă mai aveam mult pînă la Noviciado, eu îi ziceam damelcucillohijodeputa, m am săturat de voi de toţi, şi de unii, şi de alţii, şi de spanioli, şi de români, şi de toate tîmpeniile şi hoţiile voastre, dracu’ a mai văzut să omori oameni în metrou în ziua de Crăciun! Fata care era cu el şi care stătea în partea cealaltă a vagonului, păzind uşa, s a apropiat şi i a zis: Vezi ce i ai făcut, acum ce ne facem cu ea? Eu am schiţat un semn să nu se îngrijoreze (era fată, nu?, nu putea fi chiar din acelaşi film) şi m am întors spre el. Plîngeam probabil, aveam, oricum, faţa udă leoarcă, îl loveam cu geanta doldora de pesete peste cap, ziceam, cu mirare, fraze lungi şi elaborate din Mujeres al borde de un ataque de nervios, văzusem filmul lui Almodóvar de vreo cinci ori, iar cînd am terminat, eram deja în Plaza de España. Nu ştiu dacă eu nu l am lăsat pe el să coboare la Noviciado sau el, terminat din pricina loviturilor şi a eşecului laboral, se resemnase să suporte totul, pînă la capăt. Cálmate, zicea din cînd în cînd, fără să se mişte şi cu o voce perfect echilibrată. Eu însă, spre deosebire de el, m am calmat cu greu. Am ieşit, pînă la urmă, cu ei doi în marea piaţă madrilenă, el insista să iau un taxi, ea mă privea uimită, le am zis ceva perfect neutru, era lumină, dar nu prea multă lume, şi apoi am plecat, mişcîndu mă încet. Mă simţeam ca după o oră de maraton.

*

          La masa de Crăciun, unde am ajuns tîrziu, Remedios s a ocupat numai de mine, s a asigurat că am gustat din toate, că mi place vinul Protos, sau poate prefer Cava, ea numai din asta ar fi băut. Aş fi preferat puţină palincă, dar asta numai Ticu – care e acum într un loc cu ceva mai multă lumină şi verdeaţă, dar fără palincă, din cîte ştiu – ar fi înţeles. Apoi mi a spus, încet, să n o audă nimeni: Să ştii că am o casă în Castilla la Vieja, e cam secetă acolo, dar are în pivniţă o instalaţie de vin de cîteva sute de ani, dacă vrei să te muţi vreodată în Spania, e a ta. A fost cadoul meu de Crăciun în ’94, şi singura casă pe care n am cum s o pierd vreodată.
 

Simona Sora

Poveste de Crăciun

» anul XXV, 2014, nr. 12 (295)