Alexandru George pe lângă criticii contemporani

Marian Victor Buciu

          Criticii prezentului sunt atinşi în treacăt sau mai stăruitor de Alexandru George (6 aprilie 1930-28 septembrie 2012). Pe Adrian Marino îl descoperă şi el ca fiind interesat de idei, nu propriu-zis de literatură, în schimb mai tânărul E. Simion este „criticul extrem-cuprinzător“, totuşi neglijându-l, deocamdată, atunci, pe prozatorul afin „târgoviştean“ Radu Petrescu (Petreceri cu gândul şi inducţii sentimentale, Cartea Românească, 1986, p. 242). Poziţionarea ideologică diferită nu-l împiedică să dezvăluie în Z. Ornea „atentul investigator“, fără cusur, un autor de carte „importantă“, Anii ’30 (În istorie, în politică, în literatură, Albatros, 1997, p. 139 şi 225).
          Un Al. George mai mult decât admirativ, aşadar encomiastic? Iată că se află în Despre psihologia succesului: La sfârşitul lecturii, III, 1980. S. Damian, în Fals tratat despre psihologia succesului, 1972, face tipologie în spaţiul literar (categoriile sale fiind Timidul, Animatorul, Veleitarul, Arivistul etc.) şi trece drept un model de ironist profund, fin şi, iată, afin, procedural însă dovedindu-se a nu fi un caracteriolog: „S. Damian e în cazul rar al unui scriitor care ştie să manipuleze ironia fără nicio răutate şi să prindă victimele în ace fine, fără etichetări şi sublinieri de atitudine“. El înţelege neînţelesul omenescului creaţionist: „Iar dacă arcanele operei şi ale creaţiei mai pot fi investigate, acelea ale celor care scriu, indiferent cu ce titlu, nu le vedem elucidate nicicând“.
          Prin ironia sorţii, se va distanţa infinit de ironistul în a cărui manifestare se regăsea, socotind că S. Damian publică acum „volume mizerabil scrise“ (Pro libertate, Albatros, 1999, p. 130). La perfectă răsturnare de raport, o retragere pe măsură.
          Tot un afin îi este la vremea mai îndepărtată şi M. Niţescu, pornind de la Între Scylla şi Charibda, „critic de a doua instanţă“, numit şi „critic oarecum lăturaş“. Elogiat aici (O conştiinţă critică: La sfârşitul lecturii, III) pentru că nu (de)favorizează prin a(l)titudine. El se arată la fel de sever şi faţă de G. Călinescu, cel din Istoria literaturii…, şi faţă de Basarab Nicolescu, debutantul cu Ion Barbu – Cosmologia „Jocului secund“, o „lucrare nu lipsită de anumite merite, dar falsă în concepţia ei şi osândită la uitare încă de la apariţie“. Al. George remarcă şi aprobă că M. Niţescu nu ţine cont de om, ci de fapta acestuia, totuşi dezvăluie şi reproşează totodată „un fel de absolutism estetic ce nu ţine seama de împrejurări…“ etc. Etica funcţionează, estetica nu, lucrând în sine, şi nu în conjunctural. Etica apare la Niţescu, nu altfel decât la George, în mod programatic, exemplară. Cel din urmă atestă „atribuirea unei mari responsabilităţi acţiunii criticilor“. Niţescu crede vinovată critica de mediocritatea literară. De succesul, după el nemeritat, al poeziei lui M. Sorescu, vinovat ar fi G. Călinescu. Dar şi-n etică intervine factorul conjunctural. Pe care nici Al. George nu-l evidenţiază, deşi arată că alţi debutanţi, bine primiţi de G. Călinescu, n-au avut succes. Tot Călinescu, potrivit lui Niţescu, ar fi vinovat de gloria lui Arghezi, poetul de succes mai ales în viitor, cum crede monografistul său Al. George. Aici dezacordul apare total, iar Al. George înlătură această „gravă desconsiderare a poeziei lui Arghezi“. În Marele Alpha, ar vrea să se înţeleagă, el pune „în valoare imaginea unui Arghezi fundamental mişcat de resorturi intelective“.
          Criticul de poezie M. Niţescu îl cucereşte pe Al. George, care îi recunoaşte „contribuţii capitale“ despre Şt. Aug. Doinaş, M. Ivănescu, N. Stănescu, M. Sorescu. „M. Niţescu posedă calitatea rară a analizei poeziei, nu a descompunerii ei sau a înfăţişării topografice şi rezumative“. Dincolo de aluzia posibilă la Al. Piru şi ucenicii săi, nu ştie însă că analiză înseamnă descompunere? Rezumate poetice fac mulţi, mai ales Piru, criticul literar-total subliterar, cum îl numeşte undeva în chip pamfletar. Topografia poeziei ce-ar putea însemna, măsurarea sau numărarea de componente prozodice?
          Dar este M. Niţescu un critic deplin, pe măsura aşteptării elogiatorului său? Încă nu. Virtuţile lui etice şi estetice îl prezintă astfel: curajos, analitic, expresiv. Deocamdată „vom saluta în el mai puţin un critic care şi-a probat toate valenţele şi mai mult o foarte relevabilă conştiinţă critică“. Pentru unii, a proba conştiinţă critică înseamnă deplinătatea criticii înseşi. Pentru Al. George însă, conştiinţa critică pare a însemna doar a fi pe calea cea bună. Într-un fel, a-şi găsi metoda.
          Obiectivitatea subiectivităţii e „marele principiu al criticii“, rezolvă modalitatea criticii, de exemplu, într-un articol despre M. Iorgulescu, După două ronduri: La sfârşitul lecturii, III. Un (aparent?) paradox. Printr-un soi de sinteză, obsedantă în gândirea lui Al. George, un conciliator prin a(l)titudine fermă, ţintind înnoirea şi adeverirea acţiunii creatoare, gânditoare, critice. Moderaţia sa derivă din împăcarea extremelor. Pare a avea o sorginte barocă. De aici poziţia sa de şoc.
          M. Iorgulescu este recunoscut acum drept un „cronicar literar înnăscut“, în felul lui P. Constantinescu. Dar în articolul despre cel din urmă nu constatase că foiletonistul infailibil din interbelic fusese conjunctural, opţional, râvnind la sinteza istoriei literare şi la cărţi unitare într-o apariţie susţinută?
          Primul rond critic al lui Mircea Iorgulescu, „eteroclită culegere de texte critice“, este reluat în cel de-al doilea. Demers larg, însă suficient de clar în exterioritatea sa critică. Aici îi impune „impresia de mozaic critic, de contribuţie [la] înţelegerea unei epoci, mai mult decât de afirmare a unei conştiinţe critice care s-ar confrunta cu creaţia literară dintr-o anumită epocă“. S-ar zice că Iorgulescu nu atinge nivelul lui Niţescu, unde conştiinţa clară se impune, deşi şi ea în marginea lecturii critice înnoitoare şi adeveritoare. Însă nu mai este aşa. Iorgulescu totuşi „se afirmă ca un critic al părţii celei mai vii a literaturii noastre“. Trebuie să înţelegem că la el esteticul nu are susţinere etică marca(n)tă, iar la Niţescu este invers, eticul nu ajunge urmat convingător de estetic? Nici aşa nu este. Deşi acţionează la grămadă („Critica sa «în vrac»“), posedă „spiritul de aplicaţie onestă, gravă şi curajoasă a criticii“. Şi de ce nu este ori măcar nu are o „conştiinţă critică“?
          Iorgulescu posedă însă a(l)titudine critică în gând şi expresie. Rece, el „scrie direct, precipitat, intrând abrupt în subiect, judecă neîntortocheat“. Spre deosebire de P. Constantinescu, el mai şi greşeşte în evaluări: „critic prin excelenţă diagnostician“, la el „rezultatele se confundă uneori cu acelea ale lui Al. Piru, critic mai mult de «execuţie» decât de înţelegere“. Cum mai rămâne atunci cu aportul, luat drept esenţial, la „înţelegerea unei epoci“? Înţelegem însă că întâlnirea în judecata nepotrivită, minimalizatoare, rămâne la Iorgulescu pur accidentală, întrucât de Piru el s-a detaşat în „cea mai bună pagină de critică a sa“!
          Să mai constatăm detaşarea lui Al. George de năravul critic executor, crezut de unii a-i fi propriu, când, de fapt, el – din categoria criticului de a doua instanţă – este şi un critic de revizuire a accentelor, nuanţelor, fără a deranja esenţele deja atestate. Autopercepţie şi autoscopie obiectivă în subiectivitatea recunoscută în teorie? Parţial, puţin creditabilă.
          Există la el o neascunsă oscilaţie, faţă de alţii, dar şi faţă de sine. Pe M. Iorgulescu, după ce-l înalţă, ajunge să-l uzurpe: diagnosticianul nu prea descoperă treptele scării de valori şi se împiedică în suişuri şi coborâşuri. E greu să-l mai crezi un excelent diagnostician, de vreme ce apasă prea tare nu doar în jos, dar şi în sus, fiind inexact deopotrivă în elogii şi constatări, aşa cum nu-i trece cu vederea Al. George. O majoră neînţelegere ajunge exemplificarea aici cu referire la stilul lui Arghezi. Ca şi la Niţescu, tot Arghezi este pricinaşul.
          Nu poţi nuanţa într-un mod atât de oscilant, în formulări contradictorii, paralele între ele şi evident cu textul şi firea autorului. Acestea nu se mai descoperă. Adevărul le rămâne scufundat.
          În libertate, se disociază de M. Iorgulescu, descoperind că acesta l-a făcut pe Al. George, să spun astfel, în toate felurile, în revista Dilema, după ce-l elogiase la Radio Europa Liberă. (În istorie, în politică, în literatură, Albatros, 1997, p. 191) De acum, pe I. L. Caragiale îl citeşte în divorţ cu criticul M. Iorgulescu şi regizorul L. Pintilie (Pro libertate, Albatros, 1999, p. 20). Este însă sedus de Marta Petreu, care exercită un „criticism al inteligenţei pure“, în postura de exegetă a lui Caragiale (În istorie, în politică, în literatură, Albatros, 1997, p. 203)

Fragment din eseul
Critica şi creaţia: cazul Alexandru George
 

Marian Victor Buciu

Alexandru George pe lângă criticii contemporani

» anul XXV, 2014, nr. 11 (294)