Un Rimbaud de la sfârşitul simbolismului

Ştefan Bolea

          D. Iacobescu (1893 1913), „cel mai tânăr poet al istoriei noastre literare“ – în cuvintele poetei Ana Blandiana –, este unul dintre cei mai ignoraţi simbolişti autohtoni. Singurul volum al poetului craiovean, Quasi, publicat postum în 1930, este o mostră stranie de simbolism crepuscular, care a trezit atenţia celor mai importanţi critici interbelici. Iacobescu, prin precocitatea sa (debutează publicistic în 1912, cu un an înaintea morţii, în revista minulesciană Insula) şi prin talentul său vădit (în ciuda încadrării în curentul simbolist, poetul are o voce personală, un ce care în istoria poeziei nu poate fi găsit decât la el), poate fi considerat un Arthur Rimbaud de la sfârşitul simbolismului. La fel cum Rimbaud (1854 1891) şi a scris capodoperele înainte de a împlini 21 de ani (Un anotimp în infern datează din 1873, iar Iluminările din 1874), renunţarea sa la scris punând sub semnul întrebării primatul literaturii asupra existenţei, Iacobescu este oprit de tuberculoză la vârsta de 20 de ani în încercarea sa de a deveni un poet desăvârşit. Totuşi, Iacobescu nu este un poet „minor“, cum îl considerau Tudor Vianu şi E. Lovinescu, volumul său, Quasi, constituind o pagină din contraistoria poeziei româneşti (pentru a deturna acest concept de la Michel Onfray) şi – mai ales – un fragment din istoria literară a nihilismului românesc (istorie care începe în 1872 cu poemul eminescian Memento mori şi culminează în anii 1930 cu operele cioraniene).
          „Năzuinţa solară“ a poetului născut în 1893 la Craiova nu are preeminenţă în faţa a ceea ce putem numi – cu un termen mai cuprinzător şi radical – nihilismul său, aşa cum credea Perpessicius. Primul editor al lui Iacobescu, într un exces al funcţiei sale sentimentale, idealizează condiţia de „condamnat“ (şi de prizonier al „bolii de moarte“) a poetului, minimalizând latura întunecată a lirismului său la dimensiunile unui simplu „exerciţiu“. Din contră, poetul simbolist, prin coborârea sa în infernul bolii, devine, ca Max Blecher mai târziu, un luminat al nihilismului sau un adevărat „întunecat“. Iacobescu este situat între romantismul târziu al lui Eminescu, simbolismul incipient din Les Fleurs du mal şi cascada de postsimbolişti nevrozaţi (de pildă Bacovia sau Arghezi), anticipând – prin anumite aspecte –, după cum observă Dumitru Micu şi Marian Papahagi, expresionismul.
          În continuare, vom schiţa o pledoarie pentru includerea poetului în contraistoria nihilistă a poeziei române. A doua poezie din Quasi, intitulată baudelairian Spleen, anunţă o preînţelegere nihilistă, dând tonul pentru întreg volumul:

Nimica sfânt. Nimica bun. Nici o cadenţă.
Doar lenevii solare, şi atât,
Plus o grozav de lungă decadenţă
Şi un ştreang – cu care nu te strângi de gât.

Ritmul, esenţial în aceste versuri (v. „grozav de lungă decadenţă“), structurează un topos existenţial al postsimbolistului care ironizează tradiţia „degenerescentă“, ce se distingea prin ratarea sinuciderii. Eul liric este prea „obosit pentru a muri“: moartea e passé, viaţa e noua moarte! În continuare, în poezia Scenetă, vedem tocmai şocul imagistic simbolist (pe care îl puncta M. Papahagi), amintind de „terorismul poetic“ al lui E. A. Poe, din Ulalume. Poetul american pregătea o atmosferă Zen, cumva asemănătoare unei transe, numai pentru a detona la momentul potrivit „bomba Nihil“, ce relevă însăşi esenţa existenţei, în creierul cititorului ocazional.

În balamuc nebunii, uitaţi într o grădină,
Stau înecaţi în vraja acestui trist amurg
Privind cum unul joacă cu dans de balerină.

În salturi delicate, ridicol de naive,
Îşi leagănă papucii c un tremur întrerupt,
Pe faţa lui surâde triumful unei dive
În timp ce spectatorii, prin pantalonul rupt,
Admiră în tăcere picioarele uscăţive.

Iar unul dintre dânşii plecându se îi strânge
Un mic buchet de iarbă şi de măceş uscat,
Cum, însă, dansatorul refuză încurcat,
Galantul se repede şi l bate pân’ la sânge.

Scenetă este considerată unanim de criticii poetului craiovean cea mai izbutită creaţie a sa. În orice caz, este cel mai comentat text, o capodoperă a grotescului „în care râsul se îmbină cu crispaţia durerii“ (Tudor Vianu). „Nici o altă poezie a lui Iacobescu nu e atât de densă, atât de sigur articulată, şi dacă ea ar fi semnată: Tudor Arghezi, nimeni n ar spune că e nevrednică“ de el, arată şi D. Micu. Condiţia maladivă, care simbolizează şi sintetizează poezia din Quasi după Călinescu, se regăseşte în Bolnavul:

În sângele meu doarme o boală fără leac
Cum doarme luciul verde în moartele canale,
O boală înflorită în timpuri medievale
Subtilizând în mine tristeţea altui veac.

Boala de moarte, stigmatul tânărului ftizic şi pendularea sa între sfârşitul simbolismului şi tradiţia unui alt secol, între apocalipsa personală şi decadenţă, sunt câteva dintre reperele acestui poem. Alte versuri, intitulate În umbră, reţin combinaţia dintre nostalgia celui sortit pieirii şi nihilismul pasiv al melancolicului.

Eu vieţuiesc în parcuri înfundate
În care rodul moare necules,
Eu lâncezesc pe aleile uitate
În care un linţoliu larg şi des
Închide orizonturile toate.

Laitmotivul umbrei (termenii umbră şi penumbră apar în Quasi de 34 de ori, incluzând aici şi tălmăcirile) transmite presentimentul morţii imanente, starea celui sfâşiat între moarte şi viaţă. Mai ales în Marşul izolaţilor, „adevărat imn al simboliştilor noştri“, conform cercetătoarei Lidia Bote, punctul terminus al voiajului sufletesc este nefiinţa glacială, concretizată în triada umbră-tăcere-uitare.
 
Şi palid, şi solemn, şi gânditor,
Cu aripi uriaşe de condor,
Pluteşte sufletul în depărtare
Spre izolarea ţărilor polare,
Spre umbră, spre tăcere, spre uitare.

Oboseala grea, prematură este un simptom tanatic, ce pregăteşte călătoria „spre un infinit de pace şi uitare“ (Poem de amiază), alături de conştiinţa apocaliptică a propriului sfârşit, când „cerul ftizic scuipă sânge“ (Eldorado). E. Lovinescu remarca deja „obsesiunea sângelui“, în timp ce Constantin Ciopraga observa memorabil că „plumbul lui Bacovia, la D. Iacobescu e sângele“. Ana Blandiana, de asemenea, puncta mariajul dintre oboseală şi moarte: „Melodia proprie, cu adevărat sinceră, este cea care destăinuie oboseala, dorinţa de somn. Nu e vorba de spleen, deşi, din inerţie, poetul foloseşte uneori cuvântul. Este oboseala bolnavului, somnolenţa de dinaintea nefiinţei“.
          Vis negru, procesul verbal al unei execuţii publice (motiv ce apare şi la Arghezi), rezumă condiţia de exclus a eului liric, leprozeria, Panopticonul în care trebuie să bolească pentru că lumii i e frică de maladia existenţială: moribundi sumus.  

De ce toţi ochii se aţintesc spre mine
Cu licăriri fugare de groază şi de milă?

Cum tremur, vai, cum tremur!
Arterele mi sunt goale iar inima prea plină.
Aş vrea să ţip dar glasul îmi gâlgâie în piept.
...............................................................
O cruce mă sărută,
O voce plânge n hohot,
O mână mă târăşte...

Cuţitul cade, –
Sânge... prăpăstii... întunerec...

Remarcabilă la poetul simbolist român este autenticitatea sa, „fiorul existenţial“ (D. Micu) al celui care este oferit ca jertfă zeului Yama. Încadrarea sa formală şi stilistică în curentul simbolist este secundară: „dată fiind iminenţa propriei morţi, poetul intră în semioză directă şi atunci textul comunică literalmente fără să mai accepte medierea vreunui cod estetic“ (Marin Mincu). Autenticitatea poetului, această identitate cu sine însuşi, acest a=a esenţialist, care transcende orice formalizare, fie ea simbolistă sau expresionistă, este marca lui incontestabilă, „tunelul“ bolnavului, „subterana“ muribundului, „roata“ penitentului, pentru care „vinul vieţii s a vărsat“ (Macbeth). După cum Iacobescu este un Rimbaud de la sfârşitul simbolismului, care va scrie totul până la 20 de ani, eul său liric din Quasi este un martir, un Isus coborât în infernul sfârşitului istoriei, care devine incandescent când soarele morţii îl crucifică pe razele sale întunecate.


D. IACOBESCU, Quasi,
ediţie îngrijită de ŞTEFAN BOLEA,
în curs de apariţie la Editura Aius

 

Ştefan Bolea

Un Rimbaud de la sfârşitul simbolismului

» anul XXV, 2014, nr. 11 (294)