Dumnezeul şi Apusul lui Guillaume

Alexander Baumgarten

          Domnul Florin Crîşmăreanu a publicat o versiune proprie în limba română, cu textul latin alături şi o consistentă introducere, a tratatului De contemplando Deo [Despre contemplarea lui Dumnezeu] al abatelui Guillaume de la mănăstirea Saint Thierry, scris în jurul anilor 1121 1124. Cartea a apărut la Editura Universităţii din Bucureşti („Ars Docendi“). Autorul traducerii şi al comentariilor este specialist în tradiţia patristică, în special în lucrările lui Maxim Mărturisitorul, şi a urmărit, de a lungul mai multor lucrări deja publicate, tema experienţei spirituale răsăritene şi a raporturilor foarte variate pe care aceasta din urmă le întreţine cu diferitele etape ale evoluţiei tradiţiei literaturii creştine medievale de limbă latină. Această formaţie intelectuală este acum suportul din care se ridică această carte: o traducere în limba română cu unele inflexiuni din vocabularul vieţii spirituale răsăritene, asociată unui aparat de note pe care autorul lor le mărturiseşte, la p. 189, ca având o importantă sursă în ediţia franceză a lui J. Hourlier (1959) şi unui larg studiu introductiv, unde temele de studiu ale domnului Crîşmăreanu devin în mod limpede instrumente de cercetare ale lucrării abatelui de la Saint Thierry.
          Traducerea este, în sine, merituoasă, mai întâi, pentru că este. Absenţa unor asemenea lucrări provenite din viaţa spirituală a secolului al XII lea în limba română are drept efect o ignoranţă acută în mediile noastre culte privind această tradiţie, sursele şi mai ales efectele sale, De aici vine instalarea unor judecăţi mult prea universale despre „tradiţia scolastică“ sau „apuseană“, fără ca, în secolul XX, teologia ortodoxă românească să emită vreun dubiu asupra unităţii semantice a unei asemenea expresii, în fond, complet echivoce şi nesigure într o cercetare aplicată filologic şi istoric. Alături de Hugo din Saint Victor, prezent deja cu două lucrări, traducerea din abatele de la Saint Thierry face lumină sub un aspect deficitar, provocând şi teologia românească, şi limba română însăşi la rafinări conceptuale şi terminologice necesare.
          Tema acestui tratat este iubirea de Dumnezeu: De contemplando Deo (într o traducere mai riguroasă, deşi lipsită de parfumul literar al versiunii pe care o alege dl Crîşmăreanu: Despre Dumnezeul care trebuie contemplat, unde forma de conjugare perifrastică ne spune ceva despre momentul angajării contemplatorului). El se aşază pe o îndelungată tradiţie, care urcă spre Augustin şi tradiţia patristică latină, dar şi spre Eriugena şi deschiderea spre patristica greacă pe care acesta din urmă a oferit o limbii latine, spre Grigore cel Mare sau spre Origen, asimilând doctrine ale apropierii prin iubire de Dumnezeu şi oferind o sinteză proprie: urcarea şi dorul de natura divină angajează sufletul în urcuşul spiritual: simultaneitatea acestui urcuş cu actul hermeneuticii scripturale trebuie să spună mult omului modern, cât timp una dintre formele fundamentale ale ascezei spiritului a rămas pentru acest om efortul metodic şi corect de a înţelege textele propriei tradiţii. Guillaume discută, în tratatul său, raporturi diverse între facultăţile sufletului şi tema iubirii, aşezând pe propria bibliotecă o idee întrucâtva inedită: asimilarea sufletului în Dumnezeu presupune nu doar coborârea prealabilă a acestuia din urmă în suflet, ci şi recunoaştere sa de sine în suflet. O idee de mare importanţă pentru viitor, dacă o asociem cu reflecţiile eckhartiene şi, mult mai târziu, hegeliene asupra identităţii naturii absolute.
          Efortul de exeget al domnului Crîşmăreanu face câţiva paşi siguri şi corecţi în înţelegerea textului: identificarea raporturilor cu Bernard, exegeza aluziilor antidialectice ale lui Guillaume, reflecţia asupra locului lui Abelard în raporturile sale cu diferiţii „spirituali“ ai secolului său. În plus, dl Crîşmăreanu este de părere, uneori argumentând, că în conceptele lui Guillaume poate recunoaşte teme (faţă de care exegetul îşi afirmă de mai multe ori ataşamentul subiectiv) ale tradiţiei răsăritene: îndumnezeirea, iconomia şi altele, citite, eventual, de Guillaume prin transmiterea tradiţiei maximiene în secolul al XII lea. (Desigur, această ipoteză nu are dreptul să ducă pe nimeni la concluzia unei desprinderi a lui Guillaume din tradiţia „scolasticii“ şi identificarea în el a unui singuratic cu alură răsăriteană pierdut între occidentalii „intelectualişti“, pur şi simplu pentru că cei din urmă sunt o fictio mentis a mediilor teologice locale, prea vetustă ca să mai fie luată în serios.) Identificarea acestor surse răsăritene, sub condiţia bunei temperări punctuale, filologice, doctrinare şi istorice, poate fi văzută drept contribuţia dlui Crîşmăreanu la studiul lui Guillaume de Saint Thierry. Parcurgând însă textul marelui spiritual, pluralitatea interpretărilor rămâne, cu toate acestea, deschisă: asemănările frapante de ton, scenariu al treptelor spirituale, lamentaţia căderii în corp şi a pierderii prin cădere a naturii divine cu primele pagini din Proslogion ul lui Anselm (scris cu vreo 35 de ani mai devreme şi de mare notorietate în epocă) deschid perspectivele unei apetisante comparaţii alternative.

Alexander Baumgarten

Dumnezeul şi Apusul lui Guillaume (Florin Crîşmăreanu, Despre contemplarea lui Dumnezeu. Editura Universităţii din Bucureşti)

» anul XXV, 2014, nr. 11 (294)