Rătăciţi în canon

Iulian Boldea

          Studiile de istorie literară ale criticului, istoricului literar şi universitarului Mircea Braga se impun prin rigoare, supleţea detentei teoretice, atenţie la detaliile textului şi vocaţia revelării unor resurse adesea ignorate ale documentului literar. Cărţi precum Recursul la tradiţie: O propunere hermeneutică, Istoria literară ca pretext, Destinul unor structuri literare, Decupaje în sens, Conjuncturi şi permanenţe, Când sensul acoperă semnul, V. Voiculescu în orizontul tradiţionalismului, Pe pragul criticii, Cultura – o utopie asumată, Teorie şi metodă, Dincolo de binele şi de răul culturii (Friedrich Nietzsche), Rătăcind prin canon sau La izvoarele aventurii metodologice moderne relevă disponibilităţile analitice ale criticului, dar şi deschiderea conceptuală faţă de domenii metodologice fecunde pentru studiul literaturii. În acest context, se poate spune că Mircea Braga s a remarcat mai ales prin „atenţia permanent focalizată pe normativul axiologic, dincolo de varietatea deopotrivă de semnificativă ca şi aceea a orientărilor ştiinţifice şi filosofice contemporane“ (Florin Mihăilescu).
           Rătăcind prin canon (Iaşi: Editura Tipo Moldova, 2013) reuneşte studii şi articole de istorie literară care, aşa cum precizează autorul în Notă asupra ediţiei, dovedesc „un anume stadiu al nivelului de informaţii, de gândire şi de expresie al autorului“. Demne de interes, observaţiile cu privire la destinul istoriei literare relevă un spirit viu, deschis la noutate metodologică, lipsit de inhibiţii în faţa trecutului literar, dar şi în faţa provocărilor actualităţii. Ilustrativ este, în această privinţă, textul cu aspect programatic Câteva întâmplări din realitatea imediată a istoriei literaturii, în care este expusă necesitatea unei percepţii axiologice a operelor literare: „Entităţile estetice, asamblate într un corpus în interiorul căruia nu este sesizată decât mişcarea mecanică a prezenţelor neraportate la valoare sau, frecvent, apelând la un «canon» care face abstracţie de axiologic în favoarea mulţimilor amorfe, oferă doar un tablou indiferent, suprimând orice tentativă de apropiere şi apropriere“. Studiile lui Mircea Braga despre Alecsandri, Titu Maiorescu, Arghezi, Sadoveanu, Rebreanu, G. Călinescu, Petru Dumitriu, A. E. Baconsky ş.a. expun, dincolo de miza lor esenţială (analiza operelor, incursiunile în istoria literaturii române sau reconstituirea documentară), şi dinamica raporturilor atât de complexe, fluide, paradoxale dintre critica literară, teoria literaturii şi resursele metodologice ale unei explorări hermeneutice. Referindu se la itinerarul adesea fluctuant al operelor literare, la destinul lor paradoxal, criticul subliniază că, nu de puţine ori, unele istorii ale literaturii nu pot să abandoneze un vag, sau mai pregnant, halou muzeal, prin conservarea unor „informaţii neutre“, ce eludează factorul axiologic sau devenirea paradigmelor literare, astfel încât se produce o stagnare (mumificare) a entităţilor estetice: „Cândva, la începuturi, au cultivat oarecum şi axiologicul, apoi l au mumificat, încât astăzi asistăm la spectacolul trecerii şi pe trecerii valorilor fără viaţă în vastul cimitir didactic“. Mircea Braga sugerează, în acest context, o continuă redimensionare a perspectivelor hermeneutice, cu atât mai mult cu cât canonul este, prin definiţie, conservator, situându se, de multe ori, în răspăr cu evoluţia sensibilităţii estetice a unei epoci. Din acest motiv, Mircea Braga explorează şi evaluează orizontul unor texte literare prin apelul la resurse metodologice diverse, de la ideaţia filosofică la conceptualizările teoriei literaturii, la demersul psihologiei, al abordărilor comparatiste sau fenomenologice. Relevant în această privinţă este studiul Epoca marilor clasici – un canon bolnav?, în care criticul repudiază „mortificarea sub egida indestructibilităţii unui sistem de valori odată constituit“, considerând că o astfel de atitudine hermeneutică este, pur şi simplu, „neculturală prin tabuizarea antecedentelor şi prin suprimarea înţelegerii critice“. Sunt demontate, cu luciditate, unele ticuri şi poncife ale receptării, între care acela care situează poezia eminesciană în orizontul unui romantism întârziat, inadecvarea  explicându se prin faptul că este vorba de un „«timp întârziat» şi nu acoperă, semnificativ, nici măcar realităţile «formale» ale epocii pe care o numim a «marilor clasici»“.
          Îndelung şi în mod exagerat exploatată, cu precădere în mediile didactice, formula „epoca marilor clasici“ poate părea anacronică, lipsită de pregnanţă, deoarece „nu întotdeauna raportarea strictă la geografia faptelor literare este concludentă pentru valoarea unei anumite creaţii naţionale. «Anacronia» sau «protocronia» şi în egală măsură «diacronia» rămân de cele mai multe ori simple repere formale, cu prea puţină deschidere axiologică“. Demne de real interes sunt conexiunile relevate între unii scriitori ai epocii, a căror creaţie a fost stimulată de un dialog fertil, de sugestii, corelaţii, de un context emulativ propice. Slavici, de pildă, „aşa cum îl ştim astăzi, este fără îndoială «creaţia» lui Eminescu“, în măsura în care, aşa cum observă autorul, „cultura nu este o «stare» ce se dezvoltă în izolare absolută: prezenţa partenerului, chiar redus la nivelul de simplu auditor, este stimulantă, determinând clarificări, nuanţări, adânciri, de unde continuitate în efort şi tendinţa spre permanentă expansiune a dispoziţiilor de acumulare“. Avatarurile canonului literar românesc sunt ilustrate, în această carte, prin analizele atente ale unor opere literare semnificative, prin interpretarea unor toposuri recurente, a unor imagini persistente, în studii consistente, sub raportul interpretării şi al deschiderilor teoretice de indiscutabilă pregnanţă şi adecvare: Ion Ghica: De la construct utopic „pur“ la valoare culturală, Drumul întors al lui Slavici, Caragiale şi obsesia „umbrei“, Camera cu oglinzi a interpretării (Ion Creangă), Teatrul lui O. Goga: autenticitate, retorică şi eficienţă, Între epică şi istorie („Vâltoarea“ lui I. Agârbiceanu), Paradoxul Cercului, „Ciuleandra“ – la limite şi dincolo de ele; Dramaturgia blagiană sau Triumful artisticului; Generaţia unui eşec prelungit (Oscar Lemnaru); Insurgenţa onirică – între poezie şi context.
          Explorarea unor opere literare din perspective inedite se realizează şi prin problematizarea unor aspecte îndeobşte trecute cu vederea sau insuficient relevate anterior, cum este circumscrierea operei voiculesciene (Mitologie şi religie: V. Voiculescu – la incidenţa cu sacrul) din perspectiva traiectoriei sale dinspre proiect spre realizare, considerându se că această creaţie „marchează, pas cu pas, drumul dinspre proiectul expresiv spre cel al sensului până la descoperirea proiectului în proiect, dezvăluind acorduri şi dezacorduri, apropriindu şi absenţe şi prezenţe, sub specia unei trăiri al cărei efort de a se cuprinde pe sine a prins contur, în final, într o retorică a posibilului“. Detaşarea de existenţa profană, proiectarea trăirii într un orizont al sacralităţii, religiozitatea („căutare şi drum către ne timpul de dinainte şi de după fiinţă“) reprezintă repere esenţiale ale parcursului creator al lui Vasile Voiculescu, pe care criticul le evaluează cu tact, subtilitate a analizei şi detentă a imersiunii în spaţiul fluctuant al imaginarului: „Nu se schimbă nimic din modul de a fi în lume al lui Voiculescu, nu se petrec mutaţii substanţiale, transformări în altceva, alterări majore; vorbim doar de o acutizare, de o împlinire până la limită. Cu alte cuvinte, adevărul lui Voiculescu nu mai este doar conţinut, ci şi vizibil, devine palpabil, capătă formă, primeşte aura exprimabilului“.
          Surprinzând rătăcirile, metamorfozele şi avatarurile canonului, Mircea Braga reuşeşte să redea, în studiile sale, printr o subtilă mise en abîme, ipostazele multiple ale propriilor explorări în acest spaţiu provocator al istoriei literaturii române.

 

Iulian Boldea

Rătăciţi în canon (Mircea Braga, Rătăcind prin canon. Iaşi: Editura Tipo Moldova, 2013)

» anul XXV, 2014, nr. 11 (294)