Revoluţiile din 1989: le a prevăzut oare cineva?

Vladimir Tismăneanu

          Meteorologia revoluţiilor este mereu surprinzătoare. Indiferent cum analizăm natura revoluţiilor din 1989, ele au reprezentat un adevărat eveniment universal istoric în sens hegelian: au impus o ruptură diacronică între lumea de dinainte şi de după 1989. Pe parcursul acelui an, ceea ce părea drept un sistem imuabil şi aparent inexpugnabil s a prăbuşit cu o uluitoare rapiditate. Acest lucru nu s a întâmplat din cauza unei presiuni externe (ea având însă un rol important), precum în cazul Germaniei naziste, ci datorită acumulării unor tensiuni interne insurmontabile. Regimurile leniniste erau în faza metastatică, iar maladia care le a măcinat a fost în primul rând incapacitatea lor de autoregenerare. După ce timp de decenii a jonglat cu varii „reţete“ de reformă intrasistemică (ex., „ambivalenţa instituţională“ folosită de profesorul Archie Brown pentru a explica dinamica fenomenului Gorbaciov), comunismul nu a mai găsit resursele pentru o reinventare ideologic instituţională, devenind evident faptul ca soluţia putea fi găsită doar din exterior şi împotriva ordinii social politice existente.
          Dispariţia (implozia) Uniunii Sovietice în decembrie 1991, sub privirile perplexe ale întregii lumi, a fost direct şi profund legată de disoluţia anterioară, provocată de revoluţiile din 1989, a „periferiei imperiale“ care a fost Europa de Est. În prezent, suntem indiscutabil martorii încheierii ciclului istoric început odată cu Primul Război Mondial, cu preluarea puterii în Rusia de către bolşevici şi fundamental caracterizat de un lung război ideologic european (mai bine zis, un război civil global). Importanţa revoluţiilor din 1989 nu poate fi supraestimată: au fost triumful demnităţii civice şi moralităţii politice asupra monismului ideologic, cinismului birocratic şi supravegherii dictatoriale. Fundamentate pe conceptul de libertate, care impune aprioric scepticismul necesar respingerii modelelor dogmatice de inginerie socială, ele au fost, cel puţin în prima fază, liberale şi nonutopice.
          Spre deosebire de revoluţiile clasice, originea celor din 1989 nu a fost o viziune milenaristă asupra societăţii perfecte. Ele au respins posibilitatea ca o autoproclamată „avangardă“ să şi asume rolul „conducător“ asupra mişcărilor de masă. Niciun partid politic nu s a aflat în spatele acestui val revoluţionar spontan. Iniţial s a pus accentul pe necesitatea creării unor forme politice noi, care să fie diferite de structurile partinice tradiţionale, configurate ideologic. Faptul că în perioada imediat următoare revoluţiile au fost marcate de rivalităţi etnice, de respingătoare scandaluri politice, corupţie endemică, de apariţia partidelor şi mişcărilor antidemocratice, de afirmarea unor curente sociale autoritare şi colectiviste, nu diminuează în niciun fel generozitatea mesajului iniţial şi impactul lor colosal la acea vreme. Doresc să amintesc că depăşirea socialismului de stat a fost mult mai dificilă, şubredă şi pe termen lung problematică exact în acele cazuri în care revoluţiile ori nu au avut loc (Iugoslavia), ori au fost deturnate (România). Toate aceste lucruri trebuie permanent accentuate, mai ales în contextul în care ne confruntăm cu discursuri care, bazându se numai pe moştenirea ambiguă a revoluţiilor, pun sub semnul întrebării succesul lor.
          Această „retorică reacţionară“, excelent analizată de Albert Hirschman, foloseşte argumentul futilităţii, al pericolului iminent şi al unei pretinse subversivităţi cronice pentru a delegitima schimbarea în sine sau pentru a o prezenta drept imposibilă sau indezirabilă. Chiar şi formele mai sofisticate ale acestui argument funcţionează pe o logică similară: mediul postrevoluţionar a permis renaşterea aspectelor reprobabile ale culturilor naţional politice din regiune, şi anume şovinismul, rasismul, fascismul rezidual, fundamentalismul etno clericalist şi militarismul, dovedindu se astfel mai nociv decât statu quoul de dinainte de 1989. Sau, se afirmă că, de fapt, nimic nu s a schimbat, iar deţinătorii puterii (birocraţii partidului stat) s au menţinut pe poziţii, preluând doar noi măşti. Sau, indiferent de speranţele şi idealurile participanţilor la mişcările din 1989, rezultatele acţiunilor lor s au dovedit profund dezamăgitoare, permiţând unor politicieni venali, infractorilor şi demagogilor să folosească noile oportunităţi pentru a şi instaura dominaţia asupra societăţii. În aceste condiţii, reamintirea adevăratului mesaj al acestor revoluţii şi reconsiderarea principalelor interpretări şi afirmaţii-cheie ale revoluţionarilor reprezintă, aşadar, un util exerciţiu politic, moral şi intelectual.
          Nu trebuie să uităm faptul că ceea ce astăzi suntem obişnuiţi să consideram evident – sfârşitul sovietismului – era doar o vagă posibilitate la începutul anului 1989. Fără îndoială, unii disidenţi (Aleksandr Soljeniţin, Andrei Saharov, Vladimir Bukovski, Aleksandr Zinoviev, Ferenc Fehér, Ágnes Heller, János Kis, Miklós Haraszti, Václav Havel, Petr Pithart, Jacek Kuron, Adam Michnik, Antoni Macierewicz, Jakub Karpiński, Mihai Botez, Dorin Tudoran, Dan Petrescu, Liviu Cangeopol) diagnosticaseră declinul lent al sistemului şi lipsa de viitor al acestuia, dar puţini au luat în calcul un colaps imediat al acestuia. Întreaga filosofie a disidenţei a fost argumentată pornind de la strategia „penetrării“, pe termen lung, a sistemului, pe recuperarea şi reconstrucţia progresivă a sferei publice, ca soluţie alternativă la ubicuitatea ideologică a partidului stat, pe practicarea antipoliticii ca expresie a autenticităţii nonmachiavelice, a transparenţei, civilităţii şi bunei credinţe. Dacă există o morală fundamentală a grandioasei drame revoluţionare care s a desfăşurat în 1989 în Europa Centrală şi de Est, aceasta poate fi formulată astfel: viitorul aduce cu sine mai mult decât o singură direcţie. Cu alte cuvinte, nu există un determinism ineluctabil care guvernează istoria omenirii. Într adevăr, aşa cum afirmă politologul Jeffrey Isaac, revoluţiile din 1989 nu au avut doar multiple cauze, ci şi multiple înţelesuri, propunând o agendă semnificativă nu doar pentru societăţile post-comuniste, dar şi pentru democraţiile occidentale.
          Au existat, desigur, o serie de gânditori care au anticipat prăbuşirea inevitabilă a sovietismului (de pildă, gânditorul polonez Leszek Kołakowski şi disidentul sovietic Andrei Amalrik). Dar foarte puţini au crezut cu adevărat că acest lucru se va întâmpla într un timp atât de scurt şi fără violenţă. Profilul regimurilor autoritare posttotalitare nu era unul care să încurajeze o schimbare pe bază de negocieri şi transferul de putere pe cale paşnică. De aceea, unul dintre cele mai surprinzătoare fenomene în 1989 1990 a fost disponibilitatea elitelor comuniste din Ungaria şi Polonia de a împărţi iniţial puterea şi apoi de a renunţa la aceasta în totalitate. Evident, rămâne de examinat ce s a întâmplat, în fapt, în anii următori. Voi reveni.
          Urmând o astfel de cale, ele au abandonat cel mai sacru dintre postulatele leninismului: rolul conducător al partidului (monopolul puterii). Ele au permis iniţierea unei tranziţii democratice care şi a putut urma cursul fără a fi confruntată cu tulburări social politice majore. În alte ţări însă, reformele au fost respinse în numele „cuceririlor socialiste ale poporului“. Din fericire, chiar şi acest tip de argument nu a reuşit să salveze regimurile comuniste în cauză. Modelul „socialismului de baracă“ era perimat. Eforturile de a l salva ale conducătorilor ţărilor din „banda celor patru“ (România, RDG, Bulgaria şi Cehoslovacia) nu aveau, pe termen lung, şanse de reuşită.   

 

Vladimir Tismăneanu

Revoluţiile din 1989: le a prevăzut oare cineva?

» anul XXV, 2014, nr. 11 (294)